Dacă medicina populară rămâne un tărâm al primitivității atunci când e privită și descrisă de istoricii medicinei savante, ei i se recunosc totuși numeroase calități. Printre acestea unitatea și coerența de structură, căci aceasta nu era menită să trateze simptomul, ci se afla mereu în căutarea cauzei bolii.
Totodată, e ușor de constatat persistența unei atitudini de natură arhaică, marcată de o gândire magică supraviețuitoare până azi, și în cadrul civilizației contemporane.
Etnologi și alți specialiști care s-au aplecat asupra studiului medicinei arhaice au constatat cum subiecții recunoșteau cauzele materiale ale tulburărilor organice: expunerea corpului la frig, căldură sau umezeală excesivă, postul prelungit, hrănirea necumpătată, ingerarea de alimente otrăvitoare, lovirile accidentale, efortul exagerat etc.
Efectele bolilor și accidentelor asupra organismului erau astfel tratate corespunzător, în mod pozitiv, însă, atunci când cauzele erau necunoscute sau tratamentul întârzia să își facă efectul, boala era pusă pe seama unei puteri răuvoitoare, invocată sau venită de bunăvoie asupra individului. Interveneau astfel tratamentele magico-religioase care constau în ritualuri de purificare sau de răscumpărarea vinii, incantații de formule imperative menite să îndepărteze demonii șamd; în scop profilactic, se foloseau amuletele și talismanele.
Tratamentele de natură vegetală, folosite pe baze empirice, au fost de asemenea apreciate, căci, folosirea unor substanțe active din plante – morfina, chinina, efedrina, cafeina, digitala, rezerpina șamd. – a fost transferată și în practica medicinei culte.
Culegerea planetelor de leac reprezintă un capitol de mare interes al etnoiatriei, disciplină preocupată de studiul terapeuticii populare, cât și al etnobotanicii. Culegerea plantelor infuzate cu calități tămăduitoare se realiza în trecut conform unui calendar propriu, după cum arată Ion Ghinoiu, fiind urmărită perioada de maximă forță a acestor adjuvante naturale.
Cele mai favorabile părți ale anului pentru culegerea plantelor de leac erau „sărbătorile de hotar ale timpului”, precum echinocțiile de primăvară și de toamnă. În special, în preajma solstițiului de vară, adesea suprapus sau petrecut în preajma sărbătoririi Sânzienelor la 24 iunie, se considera că plantele înmagazinau cele mai înalte calități. În preajma echinocțiului, Soarele atinge cea mai înaltă poziție pe cer iar ziua are cea mai lungă perioadă de lumină din întreg anul; e perioada înfloririi plantelor și a coacerii recoltelor, în mentalul tradițional ziua fiind marcată de o putere magică. Alte sărbători din preajma solstițiului de vară propice pentru cules erau Todorusalele, Ispasul, Circovii de Vară, Ilie Pălie și Foca.
Mai existau și alte perioade-cheie pentru culegerea plantelor de leac, și anume noaptea, în zorii dimineții, precum și la răsăritul Soarelui. Miezul nopții, supranumit de oamenii din popor „puterea nopții”, marca lupta între bine și rău, puterea malefică a forțelor nocturne putând fi transformată în leac prin culegerea în timpul oportun. În această programare dihotomică, dacă unele perioade erau bune, altele erau desigur nefaste. De pildă, se credea că de Rusalii plantele erau „pișcate de Iele” și deci ineficiente.
Culegătorii alegeau terenuri curate, neumblate de animale, de păsări sau de oameni alți oameni. Vestimentația juca desigur un rol aparte în cadrul ritualului, căci în funcție de datinile locului, culegătorul era fie îmbrăcat, fie dezbrăcat până la brâu sau complet nud, cu capul acoperit sau nu.
Plante și efecte
În lipsa medicului sau a farmacistului, leacurile veneau să contracareze efectele unei game largi de probleme de sănătate și chiar pe cele ale unor accidente, fiind uzitate de la durerile de mâini și de picioare, la mușcăturile de șarpe și până la problemele de fertilitate ale ambelor sexe. Desigur, plantele de leac se alăturau practicilor de caracter magic, precum descântecelor de dragoste, aducând totodată spor în muncă și apărând contra viselor urâte. Un rol aparte îl îndeplineau plantele și în cosmetica populară, la Runcu, Gorj fiind consemnată prepararea unor tincturi folosite pentru întreținerea curată a tenului. Totodată, tratamentele vegetale erau de folos nu doar pentru însănătoșirea oamenilor cât și a necuvântătoarelor din ogradă.
Se foloseau selectiv florile, frunzele, tulpinile, bulbii sau rizomii. Iată câteva exemple: avrămeasa, culeasă adesea în duminica Rusaliilor, oferea protecție magică împotriva ielelor și trata „bubele dulci”, eczme infecțioase ale copiilor. Mătrăguna era invocată în descântece pentru dragoste, căsătorie, bogăție, fericire, însă putea avea și efecte dramatice, precum invocarea sărăciei sau a morții. Rizomul breiului (numit și buruiana câinească), era utilizat atât în medicina și cât și în cosmetica populară, în Oltenia fiind pus de fete în scaldă pentru creșterea părului.
Femeile cu probleme de fertilitate erau descântate cu o plantă cu flori albastre în formă de cioc de barză, formă ce dă și numele popular al plantei; se considera că infuzia preparată din florile sale că avea calități afrodiziace. Pentru stimularea funcțiilor sexuale, se folosea gonitoarea, fiind pusă în scalda femeilor.
Imagine: Farfurie cu buză ondulată, decorată cu buchet floral și elemente fitomorfe – Transilvania de Nord, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din colecția de ceramică a Muzeului „Nicolae Minovici”.
Surse:
Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri populare românești, Ed. Elion, 2002.
Brătescu, „Medicina populară” în N. Vătămanu, G. Brătescu, O istorie a medicinii, Ed. Albastros, 1975, pp. 35-50.
Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf /Muzeul Nicolae Minovici/ MMB
The post Plante de leac: medicină, superstiție și cosmetică populară appeared first on Cotidianul RO.
