Să te pronunți cu evaluări personale asupra miezului actualității nu-i este la îndemână oricui. Destui dintre cei care încearcă au o cultură sumară, ating în trecere faptele și ajung doar la propaganda curentă. Unii vorbesc vrute și nevrute, dar nu iscălesc ceea ce debitează, pesemne ca, la nevoie, să poată vorbi și invers.
Într-o asemenea atmosferă, să-ți spui opinia onest, cu probe, a devenit inconfortabil. Repede sar trepădușii vechilor și noilor ideologii, cu pieptul bombat de suficiență și clișeele lor, „illiberal”, „antieuropean”, „proasiatic”, nici măcar pentru ei clarificate. Prejudecata „sfârșitului istoriei” cu actori și în ierarhii de acum, o iau ca pricepere.
Examinarea realităților și profilarea schimbării devine însă un test major pentru cine se respectă, indiferent de pregătire și afiliere. Mulți încearcă să se sustragă testului, aservindu-se celor care par mai tari în confruntările vremii și luând în brațe o „corectitudine politică” care amintește de anii cincizeci. Doar culoarea „corectitudinii” s-a schimbat.
Este adevărat că reflecția de calitate presupune azi multe, ca urmare a neobișnuitei complicări a situației din lume. În definitiv, după pandemie, uitată ca la comandă, oamenii s-au trezit în război. Deviza cooperării între națiuni și a înaintării în democratizări – cu care oamenii s-au obișnuit după Shanghai 1972, apoi după Geneva 1985 – a fost înlocuită un deceniu mai târziu cu trecerea la confruntare. Ținut sub control decenii la rând, pericolul nuclear a revenit și este în clipa de față iminent. Pe fondul expansiunii inteligenței artificiale, cu siguranță una dintre realizările de cotitură ale omenirii, se conturează primejdia ca o apăsare eronată pe buton să arunce totul în neant. Pare că, odată cu trecerea anilor, dezechilibrele ecologice se agravează. Devenit ideologie, sectarismul, acutizează crizele – în mod direct, pe cea energetică. Lipsa tratatelor de după Al Doilea Război Mondial și „războiul rece” convertesc mult invocatul drept internațional în articol de propagandă. Mass media, organizate mai nou ca forță de disciplinare, distorsionează acum faptele.
Cel mai profilat filosof al epocii, Jürgen Habermas, semnala cu decenii în urmă că „lumea a devenit cinică”. Peter Sloterdijk a surprins strălucit formarea „rațiunii cinice” – doar că cinismul s-a răspândit între timp în instituții și mentalități și induce comportamente pe scară fără precedent. Opinia rezultată din reflecții în respectul faptelor și cu mintea proprie abia mai pâlpâie printre interese meschine.
Noutatea situației a fost captată recent, impresionant, în noua carte a lui Marian Nazat, România, la răspântie (Rao, București, 2024, 614 p.), o cultivată și incitantă culegere de articole din 2021 încoace, organizate sistematic și având în centru semnificarea războiului din Ucraina. Bine introdus în drept, istorie, literatură, cunoscutul jurist urmărește ca printr-o „frescă a României recente” (p. 21) să înțeleagă ceea ce se petrece cu românii și în jurul țării. În peisajul cugetării de azi, el articulează o abordare proprie, riguros argumentată, cu privire la viața României și a lumii acestor ani.
Impecabil scrisă și încadrată în repere universale, cartea lui Marian Nazat este acum, la noi, cea mai profesionalizată și mai vizionară reflecție a unui jurnalist asupra actualității ca întreg. Concurentă cu noua literatură a genului (un exemplu fiind, tot de dată recentă, Robert Manase, Die Welt von morgen. Ein souveränes demokratisches Europa und seine Feinde, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024), sub orice aspect – de la deschiderea spre interogații noi, la răspunsuri proaspete.
Răspântia din cartea România, la răspântie – în înțelesul de loc din care se desprind drumuri diferite – este mai mult decât metaforă. Este diagnostic fecund. În definitiv, pentru români, funcționarea și orientarea actuală a statului, care nu izbutește o democratizare curată, la lumina zilei, ba chiar desfigurează democrația, sunt sursa dificultăților vieții lor și, deci, de pus în discuție.
Din capul locului, este excelentă în cartea lui Marian Nazat fructificarea unei informații istorice, literare și juridice largi pentru a lumina ceea ce este în fața ochilor. Înțelegerea sa de sine este exemplară: „În ambuscadele mediatice iscate de taberele pro și antiruse, destui și-au pierdut capul, victime ale minciunilor cu iz oficial. Amenințat să fiu și eu prins în cursa acestor diversiuni ordinare, am căutat să pipăi adevărul prin mijlocirea cărților de altădată și să mă plasez între aprigii combatanți” (p. 357). Caracteristic, Marian Nazat se pronunță după cântărirea diverselor versiuni asupra evenimentelor – în orice caz, a celor direct implicate – și proiectează asupra chestiunilor învățături cât mai sigure ale istoriei.
Între național și istoric universal, Marian Nazat găsește o relație strânsă. O descompunere a normalității internaționale la care asistăm și o degradare lăuntrică țării înaintează în timp, prima împrumutându-i trăsături celeilalte, fără ca degradarea internă să poată fi pusă doar pe seama a ceea ce se petrece în lumea largă.
Situația istorică în care s-a intrat este asumată cu acuratețe de Marian Nazat sub ambele aspecte. Evaluarea după care românii sunt asemenea unor ființe „nimerite sub copitele elefanților gata să te lovească cu trompele” (p. 16) organizează abordarea situației interne. Evaluarea este sprijinită pe date numeroase, luate din observarea comportamentelor politice și ale intelectualilor și din reflecții asupra lor. Inclusiv din reflecții conținute în memoriile unor ambasadori americani ai anilor interbelici, în post la București (p. 17). Precum aceasta: „mentalitatea românilor a fost modelată de secole de oprimare. Conducătorii lor, cel mai adesea, au o perspectivă de preot sau de jurist de țară” (W. S. Culbertson, A. M. Owsey, Pagini de jurnal, 2018). Situația este și acum în acest punct!
Dincoace însă de orice istorie, „emascularea” întinsă a politicii României, din ultimele două decenii, nu poate să nu pună pe gânduri. Mai cu seamă în condițiile în care supraputerile erei postbelice, în urma victoriei în cel de Al Doilea Război Mondial, după ce și-au împărțit sferele de influență, iar în anii optzeci au ajuns la înțelegerile de cooperare Reagan-Gorbaciov, și-au schimbat abordarea și au trecut, după 1991, la confruntare. De o parte, Bill Clinton semnala reemergența mentalității „cine nu e cu noi este împotriva noastră” (Bill Clinton, James Patterson, În lipsa președintelui, 2018, p. 12), iar, de cealaltă parte, Vladimir Putin motiva operațiunea din Ucraina amintind acțiunea americană în Iugoslavia (p. 356). În acest fel, s-a ajuns la cadrul tensionat la extrem al relațiilor internaționale de astăzi.
Marian Nazat mărturisește că trăiește intens situația ca fiind una de expansiune a fricii – „adâncă, contagioasă, compactă….. Speranța tremură și ea de frică, motiv îndreptățit ca să alungăm indiferența, nepăsarea. Cum? Scriind, găsesc pe loc un răspuns. Răspunsul meu. Dar posibilitățile sunt nelimitate, important este ca ele să fie neviolente” (p. 356). Autorul cărții România, la răspântie este motivat profund: nu este soluție la dificultățile ce se trăiesc decât dacă cetățenii se exprimă, opinia integră fiind superioară oricărei alte atitudini.
Marian Nazat angajează explicit o privire cuprinzătoare asupra istoriei românilor, valorificând reflecțiile unor martori ai istoriei de o sensibilitate aparte. Este vorba, înainte de toate, de prima femeie înalt calificată în filosofie din cultura română, Alice Voinescu, al cărei amplu Jurnal (1997) este luat ca referință, îndeosebi pe linia nemulțumirilor privind abținerea marilor puteri față de Ungaria anului 1956 și de ceea ce s-a petrecut în Europa Răsăriteană după Ialta. Sunt aduse în față convingerile la care a ajuns autoarea, relative la situația internă (de pildă: „Discursurile, laudele, condamnarea în bloc a trecutului. Nimic schimbat în această țară!”) și impresiile ei (de exemplu, că pe exponenții marilor puteri „nici nu-i mai interesăm ca material uman de convertit. Ne disprețuiesc din pricina oamenilor cu care lucrează: ariviști, profitori și fricoși”). Este vorba apoi de Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959, 2000, 2006), care a scris despre înțelegerile marilor puteri pe seama celor mici.
Optica aceasta pleacă la Marian Nazat de la o privire asupra istoriei care are adepți în creștere în Europa și în afara ei, potrivit căreia presiunea istoriei în ultimul secol a fost să se treacă de la un stăpân la altul. România rămâne, oricum, un exemplu (p. 9). Marian Nazat îl completează în acest punct pe notoriul reprezentant al „realismului politic”, Graham Alison (Capcana lui Tucidide, 2015). Desigur, „comunismul a fost o înșelătorie”, scrie el, „numai că, analizând comparativ, înșelătoria cu pricina e mai puțin perversă decât sora ei geamănă, care a procreat capitalismul. Căci prima a nivelat societatea, prin ridicarea din noroi a majorității populației paupere, pe când a doua a prăsit o minoritate putred, nesimțit de bogată pe spinarea turmei disperate și manipulate ordinar” (p. 290). Invocând-o din nou pe Alice Voinescu, cu remarca „propaganda a sugrumat adevărul și se substituie informației cinstite. E o deformare catastrofală a conștiinței universale” (p. 51), Marian Nazat vede o repetare nefastă a istoriei postbelice din Europa răsăriteană în condițiile de astăzi, cu actori schimbați. El găsește continuități ale procedurilor de la Stalin, la Joe Biden (pp. 144; 241; 539; 580), cu efecte sesizabile. De pildă, o „distrugere” economică a Germaniei și a Europei (p. 192-193), un „crepuscul global” (p. 145-146), cu trecerea conducerii lumii în mâinile amestecului de servicii secrete și mari companii (p. 508), în fața cărora omul simplu este strivit. „Am devenit toți pacienții unui spital planetar, unde ne tratăm de fricile induse programatic” (p. 76) – este constatarea cuprinzătoare.
Războiul din Ucraina este privit de Marian Nazat conform faptelor. Precum în analiza principalilor contemporaneiști americani, germani și francezi, și la el „calul ucrainian” (p. 456) a început cu lovitura de stat de la Kiev și a fost crescut de grupul Zelenski (p. 608). Marian Nazat se opune și el franc războiului, menționând că „prin regiunea răscolită de blindatele muscalilor s-au aciuat, chipurile să-i ajute pe ucraineni, iscoade și binevoitori ai diverselor saloane euro-atlantice. Pogorâți în mijlocul carnagiului ruso-rus, soli înșelători ai păcii instigă de fapt la continuarea conflictului. Nimic nu le tulbură conștiința surpată de atâtea netrebnicii, nici nu le pasă de victimele cu duiumul abandonate pe un câmp de luptă ce nu duce nicăieri” (p. 111). Marian Nazat amintește „măcelul fratricid ruso-ucrainian”, cu „incizia prin numeroase familii” compuse din apartenenți ai celor două etnii (p. 599), și înclină justificat spre ceea ce, nu altcineva decât Helmut Schmidt recomanda cu rigoarea omului de stat responsabil: să nu ne amestecăm în peste un mileniu și jumătate de istorie și cultură comună ruso-ucraineană.
Așa cum și-a propus, Marian Nazat se concentrează asupra politicii din România. Și aici, el valorifică fapte bine stabilite din viața României și memorii ale ambasadorilor americani la București. Evaluările sale – stârnite firesc de falsa „luptă cu corupția” și de la fel de falsele „reforme de modernizare”, din care s-au revendicat regimurile României în ultimii douăzeci de ani – sunt argumentate și energice: „Rând pe rând, din vremea năpastei numite Băsescu îndeosebi, politicienii neaoși s-au îngrămădit la porțile bruxelleze, aidoma celor mai dezgustătoare slugi, ca să-și pârască dușmanii de crez din bătătura natală….Europa lua cunoștință astfel de stricăciunea de caracter a neamului de la Gurile Dunării, învățat de secole că sabia nu taie niciodată capul plecat” (p. 33). Nu numai că, în interiorul țării, românii erau loviți sub cei care au pus mâna pe conducerea lor, dar erau prezentați Europei ca defazați și neglijabili.
Cu privire la tot mai discutatele memorii ale ambasadorului Alfred Moses (Jurnal de București, 2019), oarecum mirat de comportamentul autorităților române de la începutul anilor nouăzeci, Marian Nazat notează: „Obiectivele economice strategice au dispărut subit, hărțile cu bogățiile solului și subsolului, altădată ascunse strașnic de ochii agenților de aiurea, au intrat grabnic și iremediabil în mapele investitorilor de dincolo, divulgarea spionilor s-a realizat cu tam-tam în zori post-decembriști, așa că îmi pare firesc ca SRI și SIE să se ocupe de…justiție, economie, afaceri, politică, finanțe, presă, sport, cancanuri și cultură. Jocuri și diversiuni pe mize interne costelive și fără valoare de export” (p. 47). Cu constatarea mai generală: „Mda, Serviciile Secrete la tot pasul, ori încotro ți-ai arunca privirea, pretutindeni! Ubicuitatea lor e demoralizantă și definește criza actuală a României” (p. 256). Iar odată cu Johannis, dar și cu cei care acum vor să-i succeadă, „ne-am pecetluit soarta de pribegi și de lachei” (p. 117). Marian Nazat nu ezită să remarce că „trădarea lui Johannis față de toți românii care i-au acordat încredere …este insuportabilă pentru oricine are o minimă demnitate și stimă de sine, pentru oricine prețuiește democrația” (p. 63-64). Cu indivizi „de cârpă”, aduși la decizii, „România post-decembristă a eșuat” (p. 57), iar acum vin pe scenă, din aceleași surse, „euromăscăricii”. O țară nu poate fi lovită mai rău decât prin aducerea la conducerea ei a diletanților, preocupați de căpătuială, care, pe deasupra, o și disprețuiesc.
Diagnosticul dat de Marian Nazat situației din România are două componente. Prima – „România este colonie” (p.58): „culmea, în deceniile turbate ale capitalismului sălbatic post-decembrist ne-am obișnuit într-atât cu noua formă de iobăgie încât ni se pare că așa-i firesc” (p. 150). A doua este aceea că România a devenit „Guatemala Europei” (pp. 327, 334, 338) – cu intelectuali plini de ifose care, îl loc să contribuie cu soluții la depășirea dificultăților, se reped să-și picteze concetățenii la ambasade: „Acum e rândul nostru să le simțim pe piele samavolniciile și perversitățile, în numele democrației, bineînțeles” (p. 338). Din nefericire, sub ambele aspecte situația înaintează.
Este fapt de istorie că „românii n-au anvergura religioasă și economică a Poloniei și nici spiritul național al cehilor și ungurilor, însă o țâră de virilitate patriotică ar trebui să-i scoată orișicât din starea de lâncezeală, de vegetare consumeristă” (p. 62). Între altele, „ar trebui să ținem minte că geografia nu se schimbă niciodată, spre deosebire de istorie” (p. 126). Previziunea lui Marian Nazat este că, fără schimbări adânci, „România va fi tot mai abitir țara din care se pleacă, nu în care se vine” (p. 382-383). Azi nu se întrevede contrariul.
Marian Nazat a pus în relief caracterul nefast al propagandei actuale din țară, pe fondul rolului devenit covârșitor al mass media în mersul istoriei. El vituperează „dublul standard al actualei corectitudini politice practicate de talibanii Justei Cauze” (p. 377), încât, „la posturi de televiziune din scutlâcul valah se minte cu frenezie, de dimineață până târziu în noapte” (p. 380), iar „dezinformările au atins apogeul nerușinării” (p. 605). Aceasta în condițiile în care, de la vârful statului, se aruncă inept vina pentru dificultăți din țară pe umerii decidenților străini. Marian Nazat amintește reflecția elocventă a lui Neil Postman (Amusing Ourselves to Death, 1985): Orwel se temea de timpul în care se vor interzice cărțile, Huxley însă a spus că vin timpuri în care nu se va mai citi, primul s-a îngrozit că se va ascunde adevărul, al doilea se temea de înecarea în confuzii. Situația actuală îi confirmă pe ambii.
Cartea România, la răspântie îmi amintește de reflecțiile lui Liviu Rebreanu. Foarte probabil cea mai lucidă minte în România anilor treizeci. Venit și dintr-o experiență de subsecretar de stat în guvernul Iuliu Maniu, ilustrul romancier a distins în Jurnalul său între ideologie și optică geopolitică și a recomandat României să stea pe a doua. Deși filogerman, el a dezaprobat aruncarea de sine a României în brațele lui Hitler. „Acuma, după ce am pierdut un sfert și mai bine din țară și după ce Germania e victorioasă, ne-am întors brusc spre Hitler, punându-ne în el toate speranțele. Asemenea întorsătură e totdeauna puțin suspectă și lipsită de eleganță“ (8 iulie 1940, în Opere, vol. 17, p. 342). Liviu Rebreanu a condamnat părăsirea neutralității. „Dacă s-ar baza pe o situație internă solidă, poate că ar impresiona. Dar înăuntru pare că suntem în plin haos. Nimeni nu mai are încredere în nimic. Nimeni nu vrea cu adevărat să-și ia răspunderea situației. …Prin politica de zece ani regele a reușit să dezorganizeze complet aparatul de stat, să devalorizeze toate personalitățile conducătoare, fără să creeze sau să selecteze altele în loc, încât azi ajung la conducere oameni complet necunoscuți, fără rădăcini în conștiința publică și fără calități de conducere. Ce să mai spun de oamenii de casă, de valeți puși în fruntea treburilor publice care se dovedesc imediat idioți, izbutind să dărâme încrederea în autoritate și ierarhie“ (p. 344). Autorul Jurnalului nu a ocolit relația cu Rusia în chestiunea teritoriilor. Opinia sa era cum nu se poate mai limpede. „Conducătorii acestei țări, România, dacă au știut (și trebuiau să știe) că odată aci vom ajunge cu vecinii sovietici, de ce n-au căutat să previe primejdia fie prin tratative directe mai demult, fie prin alianță cu alții“ (7 august 1940, p. 345). Liviu Rebreanu stigmatiza îngustimea vederilor și nepregătirea celor care conduc.
Azi, cu temeinică cultură și plin de răspundere, Marian Nazat urcă în același rol de avertizor. Cartea România, la răspântie este examinarea integră și exigentă a unor chestiuni de viață de certă stringență. Ea atinge anvergura ce o face capabilă să deschidă reflecții dincolo de ea.
Ca și Marian Nazat, sunt de părere că, azi, în discuție nu este relația Occident-Răsărit de odinioară, cum mai perorează naivii și cei care trăiesc din propagandă. Între timp, și Estul și Vestul s-au schimbat și depind unul de celălalt. Nu mai este în joc relația între tradiții, căci fiecare a indus ceva în cealaltă parte. Nu este nicidecum relația între metafizici. Ceea ce afectează cel mai direct viața actuală este relația dintre ideologii ghidate de interese geopolitice. Pe bună dreptate, Marian Nazat le cere decidenților să distingă între geografia în care se rămâne și istoria schimbătoare.
Oricum se judecă efectele sale deja dramatice, între care războaie inutile și înaintarea spre criza civilizațională, care atrag deja evaluări severe (pp. 539, 580), administrația Joe Biden nu este, totuși, întreaga Americă. Ea a îmbrățișat un neoprogresism, care trădează vizibil matura democratizare socială și instituțională înscrisă în Constituția SUA, și un popperism care rupe cu tradiția americană în relațiile internaționale. Această tradiție rămâne, însă, vie. Restabilirea republicanismului în Statele Unite, asupra căreia atrage atenția cel mai profilat istoric de azi, Nial Ferguson, poate interveni oricând.
Identitatea românilor este, desigur, paradoxală, cum am scris și în alte locuri (mai nou în Emanciparea României, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2023). De pildă, această identitate este axată pe libertatea oamenilor, doar că prea mulți dintre români se mulțumesc repede cu ceea ce li se dă. Românii sunt asemenea altor popoare, numai că sunt conduși prea des de inși nepregătiți, în fața cărora stau smirnă. Și astăzi, românii plătesc această situație cu un nivel de dezvoltare mai redus. Cu oricâte dificultăți, emanciparea rămâne însă cheia destinului lor.
Despre istorie în ultimul secol este încă anevoie de discutat cu pretenții apodictice, căci se deschid încă arhive și unele mai rămân de deschis. Cum știm, Vladimir Putin a dispus nu demult deschiderea arhivelor la Moscova. Vaticanul a procedat la fel, cu arhivele sale. Oricum, scrierea istoriei rămâne ea însăși în multe privințe deschisă.
Trăim în Europa o situație tensionată și ca urmare a faptului că, dacă Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratate, al doilea nu a fost urmat decât de un tratat de stabilire a păcii. Există acorduri, declarații, memorandumuri, dar nu tratate ratificate. Cum spunea un președinte european, nimeni nu a mandatat pe cineva în era postbelică să negocieze aranjamente definitive. Ele nu s-au încheiat. Nu s-a abrogat complet nici măcar pactul Ribbentrop-Molotov.
O problemă istorică observată la timp de Heidegger intră tot mai mult în atenție. Nazismul a comis cruzimile arhidiscutate. Au comis cruzimi și alții. Dar, știind toate acestea, de ce nu se schimbă destul în raport cu ceea ce s-a petrecut atunci? Întrebarea lui Heidegger nu poate fi evitată. Ea trimite la o răspundere uriașă a decidenților.
Peste toate, se simte nevoia unei noi teorii a societății. Deja Max Weber și-a dat seama că, în explicarea dinamicii lumii moderne, nu mai fac față materialismele secolului al XIX-lea, chiar dacă ele nu pot fi ignorate. Husserl spunea că în înțelegerea de sine a umanității se joacă soarta Europei. Franz Neumann a arătat că instituțiile au luat conducerea în societățile modernității târzii. Alții, începând cu Marcuse, au semnalat că șansele de manipulare a cetățenilor au sporit în aceste societăți. Mulți ne spun (Harrison, Huntington și alții) că societățile au devenit dependente de cultura populațiilor. Plecând de la Humberto Maturana, este clar că „autopoieza” sau crearea din sine, cu propriile energii, este cheia realității. Mai nou, însă, cum s-a văzut și la deschiderea Olimpiadei 2024 de la Paris, se atacă bazele creștine ale culturii. Din nenumărate astfel de rațiuni, o nouă teorie a societății a devenit condiția cognitivă a menținerii cu succes a umanității oamenilor în fața noilor realități, derapaje și riscuri.
Sursa foto: ziarullumina.ro
The post Răspântia României appeared first on Cotidianul RO.
