Răzvan Ioan Boanchiș face o radiografie dură a societății după ce Mihaelei Peneș și Dan Voicilă au trecut în neființă: „O campioană olimpică și un campion al ferestrei radiofonice”

În două zile, sportul românesc și presă au pierdut o campioană olimpică și un important crainic de radio.

Răzvan Ioan Boanchiș: „Nu, mă, nu era Codruța voastră! Era campioană NOASTRĂ olimpică”

Mihaela Peneș a ajuns campioană olimpică, la Tokyo, în 1964, când era elevă de liceu. Așa cum fotbalul nostru de club a avut cele mai bune rezultate în anii ’80, iar echipa națională în anii ’90, atletismul nostru feminin a strălucit în anii ’60.

Mihaela Peneș – aur la Tokyo 1964 și argint la Mexico 1968, Iolanda Balaș – aur la Roma 1960, aur la Tokyo 1964 și 14 recorduri mondiale, Lia Manoliu – aur la Mexico 1968 și participantă la 6 olimpiade, Viorica Viscopoleanu – aur la Mexico 1968 cu record mondial la lungime, 6,82 metri.

Mihaela Peneș era o femeie (la Tokyo 1964 o față) puternică trupește, fragilă interior, discretă. Obișnuim să-i lăudăm pe oameni imediat după ce s-au prăpădit, dar nu spunem și ce am făcut pentru ei când erau în viață. Eu – nimic bun pentru Mihaela Peneș.

Din contra. M-am ilustrat doar cu o analogie menită să ironizeze alt personaj. În urmă cu niște ani, când Laura Codruța Kovesi a fost pusă împărăteasa la Bruxelles, am scris că seamănă – pe partea de robustețe fizică, nu de candoare – cu aruncătoarea de sulița. Robert Turcescu a preluat ideea, a pus o poză cu Mihaela Peneș pe o centură și a întrebat “cine e?”. Mulți vampiri de tastatură s-au grăbit să răspundă “e Codruța noastră!”. Nu, mă, nu era Codruța voastră! Era campioană NOASTRĂ olimpică.

Răzvan Ioan Boanchis: „Pustietatea a rămas în presă”

S-a prăpădit și Dan Voicilă, unul dintre crainicii proeminenți de la “Fotbal minut cu minut”. Seducător la masă de restaurant, sobru la microfon. Comentator în costum, nu cu rucsac în spinare.

A apărut și o carte foarte bună dedicată fenomenului “Fotbal minut cu minut”, o emisiune cu ferestre într-o societata zidită. Era o epoca absurdă, în care grănicerii stăteau cu armele îndreptate spre interior, că să tragă în românii care își căutau libertatea, nu în eventualii invadatori. Și azi au pensii speciale, normal.

O să fiu franc. Mi-a plăcut mult “Fotbal minut cu minut” până în 1989, dar după revoluție mi-am pierdut interesul. Pe Dan Voicilă l-am cunoscut de Sfântul Ion al anului 1997. În casă lui Ion Cupen. Atunci l-am întâlnit prima dată și pe Alin Buzarin. Voicilă și Cupen n-aveau nicio legătură cu ce vedem azi la televizii, că de citit nu se mai citește, lectură a devenit ceva aproape rușinos. Doi ziariști culți și îngăduitori. Până când delicatul Cupen devenea tenor, iar Voicilă îi mai punea câte un bemol. Spre sfârșitul acelei seri, nea Dan a povestit o secvență dintr-un film al lui Costă Gavras.

Cupen și Voicilă aveau atunci cam aceeași vârstă (i-aș spune chiar etate) pe unde călătorim eu și Buzarin azi. Brrrr! Era iarnă anului 1997. Și s-a lăsat frigul în acest septembrie canicular al lui 2024, când îmi amintesc de Cupen și Voicilă împreună. Cei doi s-au regăsit în polifonia prieteniei lor. Pustietatea a rămas în presă.

Please follow and like us: