REPORTAJ. De ce un pensionar dintr-un sat din Buzău cară apă de la fântână pentru animale: „Când o mulgi, nu vezi că-i laptele sărat?”

Apa prin țevi e o facilitate pe care strămoșii noștri, instalatorii romani, au ridicat-o la rang de artă inginerească. Milenii mai târziu, în campaniile electorale, politicienii din România încă promit rețea de apă și de canalizare în sate. Sau măcar una dintre ele. În Roma antică, existau și una, și alta. 

Cel mai greu e vara, când, chiar dacă trece prin rețea, apa devine o problemă în multe localități din rural și urban, deopotrivă. O problemă cantitativă, dar, mai ales, calitativă, o problemă pe care n-o resimt doar oamenii, ci și animalele.  

Bidoane pe ghidoane

Sportul de vară al lui Ionel Burlacu, 72 de ani în octombrie, din comuna Cernătești, Buzău, e să care apă de la fântâna din curte până la pășune, pentru animalele sale. La amiază, umple câteva bidoane de plastic de 5 litri și le atârnă pe ghidonul unei biciclete strâmbate de uz. 

Așa încărcat, parcurge în jur de un kilometru și jumătate, din poarta casei sale din satul Aldeni până la pășune. Calul alb îl zărește din depărtare și vine spre el. Mai are o vacă bătrână și impunătoare, care trebuie mânată spre umbrar, și încă o văcuță tânără, mititică și cu vițel. Pășunea e, de fapt, un câmp ars de secetă, pătat cu verdele albăstrui al pelinului sălbatic. 

Ionel Burlacu parcurge în jur de un kilometru să ducă apă la animale

În Aldeni, în jur de 540 de locuitori, există rețea de alimentare cu apă potabilă, administrată de Compania de Apă Buzău. Rețeaua de canalizare, după cum anunța în campania electorală un oficial al Primăriei comunei, citat de presa locală, se află în stadiul de proiect declarat eligibil și pus pe lista de finanțare prin Programul „Anghel Saligny”. 

Apa la robinet, scumpă și la program

Tot în campanie electorală, oficialii Primăriei Cernătești au făcut recepția unei stații de repompare, investiție finanțată de Compania de Apă Buzău. Apa potabilă „va ajunge la 1.200 de consumatori, inclusiv în satul Aldeni”, preciza compania, cu ocazia evenimentului festiv. 

În fiecare vară (sau, să-i spunem așa, în fiecare sezon mai cald, în opoziție cu iarna, sezonul mai puțin cald), în comuna Cernătești oamenii se obișnuiseră să primească apa la program. Sau deloc. Deoarece rețeaua era depășită de consumul prea mare. 

Pe lângă cantitate, o altă problemă era calitatea apei. Sau, cum a formulat Mariana Săvulescu, directoarea Companiei de Apă Buzău, într-un interviu pentru Agendaconstructiilor.ro, „concentrația prea mare de cloruri, depășind 600 mg/l”, motiv pentru care forajele din comună au fost închise. Oficialul Companiei pune această scădere a calității pe seama „secetei prelungite” și dă asigurări că apa care vine în rețeaua din Cernătești trece acum pe la stația de la Săpoca, dotată cu sistem de osmoză inversă.  

Totuși, în bidoanele lui Ionel Burlacu e apă din fântână, nu din rețea. Cu 9,3 lei fără TVA pentru metrul cub, Buzăul e județul cu cea mai scumpă apă, potrivit ultimelor date publicate de ANRSC (Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice). 

Cu pensia lui de C.A.P. de 1.800 de lei, singurul venit al familiei, domnul Burlacu mărturisește că nu-și permite să consume prea multă apă din rețea. „Îi dau la vacă de la fântână, consum acolo curent cu pompa cât trage apa. Da’ nu consumă mult. Am și roată să scot de-acolo. Nevasta zice că nu pot să mai scot la mână”.

Bidoanele sunt cu apă din fântână, nu de la rețea

„Nu e de băut mereu, mereu”

Fântâni se găsesc în aproape orice gospodărie din Aldeni. Mai adânci sau mai puțin adânci, după posibilitățile clientului. „Niște băieți aicea au fântână făcută tocmai în deal. E o apă bună de băut și rece, te speli cu ea. Dacă ai dat pe mâini, poți să fii și de unsoare, că tot se ia”, povestește pensionarul. Ce vine la robinet, adaugă el, „nu e de băut mereu, mereu. Doar câteodată, cum mai bagă și ei apa, că sunt două foraje aicea. Mai amestecă cu din asta de la gârlă, e mai sărată, câte-oleacă. Mai bei și-așa, ce să faci”. 

„Gârla-i pe-acolo. Da’ trece mereu tulbure. Curăță ăștia bazinele alea la deal, la Lopătari, acolo, cică”, explică domnul Burlacu, arătând spre marginea câmpului. „Îi rău că nu ne plouă”. Pășunea e compusă din „terenuri ale oamenilor”, unii și-au împrejmuit, de altfel, parcelele cu garduri electrice. „Dar e piatră, nu mai e ca lumea. Când plouă Dumnezeu, se face, când nu, nu mai e nimica”. 

Umbrarul unde se adapă animalele – două construcții de scândură neagră de vreme – reprezintă tot ce-a rămas din niște clădiri ale C.A.P.-ului. Le-au luat în primire niște localnici, „un om și băiatul lui”, au instalat un gater. Dar afacerea n-a mers, iar cei doi – tată și fiu – au plecat în străinătate. „Mie mi-au dat voie să vin cu animalele aici, au zis că lor nu le mai trebuie”, povestește domnul Burlacu. 

Bătrânul și gârla

În fiecare zi, el urcă pe bicicletă cu apa pentru vaci și cal. „Le dau apă rece, nu caldă. Animalul, săracul… Nu-i dau de la gârlă, de aia sărată. Și caldă. Vrei de la gârlă? Du-te tu și ia și bea de la gârlă! Când o mulgi, nu vezi că-i laptele sărat? Da, bre, face laptele sărat! Pui în mâncare apă sărată, mai poți s-o mai mănânci? N-o mai mănânci!”.

Aldeni e pe Valea Slănicului, în ținutul sării din Buzău, prin urmare, multe pe aici sunt sărate în exces, deși n-ar trebui să fie. Sare a fost tot timpul în sol, doar că apa e acum tot mai puțină, cum observa și șefa Companiei de Apă. 

„Cred că are vreo 30 de ani vaca asta”, afirmă pensionarul, cu mândrie de crescător în glas, privindu-și mica turmă. „Da’ am îngrijit-o, săraca. Îmi dă vreo opt litri de lapte pe zi. O venit unul, să i-o dau lui, s-o taie. Du-te, băi, de-aici! Lasă vaca, mai merge! Asta nu-i vacă de 70 de milioane (n.red. – 7.000 de lei)”.  

Vaca domnului Burlacu are vreo 30 de ani

Laptele, mai ieftin ca apa

„Asta-i viața, ne închinăm la Dumnezeu, să ne plouă. Să se facă porumbul. Am cumpărat 3 tone jumate de tărâțe, să am ce da la animale. Laptele îl dau și degeaba, numai să am ce să dau mâncare la vaci. Când dai degeaba, am văzut eu, dai, mâine îți dă vaca la loc. Dacă ești din ăla așa, zgârcit, ți-l ia Dumnezeu și pe ăla! Zău așa! Și nevasta: du-te, măi, și du-le lapte la oameni, care au nevoie. Le dau și de pomană, și… 6 lei cer pe kil. Da’ ce să mai fie 6 lei? Nu mai e nimica. Să le dai la vaci tărâțe. Numai când le mulgi, te bat muștele și niște țânțari din ăia mari… Asta e, n-ai ce să-i faci”, încheie pensionarul, imitând cum se apără de insectele vesperale.

În sat, domnul Burlacu are câțiva clienți stabili, „niște băbuțe, un moș cu nevasta lui”. Clienții vor sticle curate. „Erau sticlele alea de sticlă, înainte. Da’ acuma, nu mai, au ieșit astea de plastic, trec pe gârlă, toate. Dă-le naibii! Cea mai bună e sticla de sticlă. Io din alea folosesc. Una i-o iau goală, una i-o dau plină. La moș duc patru kile pe săptămână. Îl pune la prins. Îmi dă o ceșcuță de țuică. Zice mai vrei? Zic nu. Că m-a învățat unul, a trăit o sută de ani. Dacă trec prin fața ta un râu de vin și un râu de țuică, iei o ceșcuță, restul lași să curgă. He, he, a trăit o sută de ani. Fi-su’ a murit la vreo 50 de ani. Dar el a trecut suta. Așa cu vinul și țuica. Bere, nu. Berea, dac-o dai pe jos, sfârâie, zici că-i otravă din aia. Sodă din aia caustică, de când făcea lumea săpun”.