România-Ucraina 3-0: cum arată iubirea când e colorată

Când Denis Drăguș plângea luat în brațe de soția lui, care plângea și ea cu bebelușul lor la piept, la început de tribună și sfârșit de teren, am înțeles că, de fapt, nu e doar victoria lor, a celor care au jucat. Tocmai se terminase România – Ucraina cu un 3-0 ireal și fotbaliștii noștri se duseseră spre sectorul din stadion de unde priviseră meciul familiile. Îmbrățișările acelea m-au făcut să înțeleg de fapt că, iubiți, acești jucători știu să întoarcă dragostea înapoi.

Imagini de pe Allianz Arena, München, unde jucătorii echipei naționale a României au sărbătorit victoria:

Tocmai despre iubire a fost vorba la Munchen, unde tribunele au strălucit de galben mai puternic decât soarele care acoperea un sfert de teren. Un galben cum n-am mai văzut vreodată la un meci al echipei naționale jucat în altă țară, galbenul acela care a cutremurat arena la imn și s-a făcut zid de netrecut în primele 20 de minute de meci, când parcă se aplecase terenul spre poarta lui Niță. Statistica spunea că ai noștri au atins mingea doar de 39 de ori, de peste patru ori mai puțin ca adversarii.

Galbenul acela cu peste 40.000 de inimi nu s-a oprit din sperat și din împins de la spate o echipă pe care am crezut-o oricum, numai învingătoare nu, dacă e să fim sinceri cu noi înșine și recunoscători cu ea.

De ceva ani citesc în ziarele germane sau scriu în Libertatea, zi de zi, știri despre români care trăiesc acolo, muncitori care se îmbată și fac scandal, șoferi de TIR care provoacă accidente, infractori mărunți sau indivizi dați în urmărire generală care sunt prinși și băgați la închisoare. Și abia când am văzut meciul cu Ucraina am înțeles că de fapt aceia sunt excepțiile. Că, de fapt, românii sunt cei în galben din tribunele de la Munchen, fericiți de parcă se întorceau acasă atunci când pe teren a ieșit echipa lor națională, a românilor.

Nu doar tactica, dăruirea, sacrificiul, norocul cu greșelile lui Lunin și execuțiile lui Stanciu au construit cel mai mare succes românesc la un turneu final fotbalistic, ci mai ales energia, încrederea și iubirea care coborau din tribune spre teren și îi însuflețeau pe băieții lui Edi Iordănescu. Legătura aceasta cu oamenii din tribună a fost acel ceva care a estompat diferențele de valoare, de faimă, de echipe de club, de cote la pariuri și predicții ale specialiștilor.

Fericirea de după meci a tuturor a fost o explozie de iubire și recunoștință. Când ați văzut ultima oară suporteri plângând de bucurie în tribune, la un meci al României? Când, ultima oară, v-a venit să îmbrățișați ecranul privindu-i pe Stanciu, Burcă, Răzvan Marin sau Drăgușin jucând? Mai țineți minte când ați mai fost atât de mândri că sunt ai noștri?

Asta ne-au dat acești băieți înapoi pentru iubirea pe care au simțit-o la Munchen. Și pe care o merită pe deplin, nu pentru că au bătut Ucraina, ci pentru că încearcă să ne învețe că doar iubirea ne poate face mai buni.

Ca unul care n-a crezut înainte de EURO în această victorie, vă mulțumesc, băieți, nu pentru că m-ați contrazis, ci pentru că mi-ați reamintit ceva ce uităm ușor. Promit că o să vă iubesc de azi înainte, chiar și dacă n-o să mai bateți pe nimeni până se termină europeanul. Meritați asta mai ales atunci când nu reușiți să câștigați.