“Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a aşezat în această zi, încă de pe vremea dreptcredinciosului împărat grec Manuil şi a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici. Acest praznic s-a aşezat în această zi de Preasfinţitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului şi de Nestor, episcopul Rostovului”. (Vieţile Sfinţilor)
Rugăciunea care se spune în timpul Postului Sfintei Maria
S-a făcut aceasta pentru a sărbători victoriile din două confruntări militare simultane, ruşii asupra bulgarilor şi grecii asupra turcilor, comandanţii celor două armate, purtând cu ei în luptă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Cruce, s-au înştiinţat unul pe altul “prin epistolă de biruinţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmaşilor, şi de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieşind din chipul Mântuitorului şi au preamărit pe Dumnezeu”. (Vieţile Sfinţilor)Şi sfătuindu-se cu arhiereii lor, au aşezat praznicul de astăzi. De atunci s-a numit sărbătoarea: Scoaterea Sfintei Cruci.Când se scoate la pâraie, la fântâni şi la izvoare Crucea Domnului, trebuie să se scoată împreună şi cu sfintele icoane.Sfânta Cruce este prăznuită de-a lungul anului bisericesc de mai multe ori: Duminica Sfintei Cruci, a 3-a duminică din Postul Mare; Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim, pe 7 mai; Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.* Sfinţii 7 fraţi Mucenici Macabei au suferit chinuri mari şi moarte martirică pentru că s-au opus încercărilor de întoarcere a poporului iudeu de la credinţa în Dumnezeu la închinarea la idoli.Prigoana a început în timpul regelui Antioh al IV-lea (175-164 î.Hr.), care se chema şi Epifanis, adică luminos, “dar care mai mult era numit de alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, făcându-se chip al lui Antihrist”. (Vieţile Sfinţilor)Pe fondul tulburărilor lumii iudaice, regele Antioh, care domnea într-o parte a imperiului întemeiat de Alexandru cel Mare (Macedon) (336-323 î.Hr.), a dispus ca toate popoarele din toate seminţiile aflate sub conducerea sa să adopte valorile elenistice şi în mod obligatoriu cultul zeilor să fie singurul practicat.În Ierusalim aplicarea acestei dispoziţii a fost favorizată “de către învăţătorii cei mincinoşi ai legii şi de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpânire”, între care s-a aflat şi marele arhiereu, Menelae.Hotărâţi să se împotrivească lui Antioh, “ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetăţeni; pentru că unii dintr-înşii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu”. (Vieţile Sfinţilor)”De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întâmpla pe uliţele cetăţii; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe bătrâni, pe tineri şi pe prunci. Numărul celor ucişi în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă, patruzeci de mii. Mulţi dintre acei cetăţeni au fost daţi în robia ostaşilor, care au îndrăznit a intra cu mândrie în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei şi al legii”. (Vieţile Sfinţilor)Atunci când nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta, au fost prinşi, împreună cu mama lor, şi cei şapte fraţi Macabei.Citește mai mult pe Agerpres.
