Justiția din România, dincolo de-a fi ajuns într-un impas absolut, culminând cu Procesul masacrului din 1989 nu beneficiază de perspectiva imediată a unei legislații care să pună capăt criminalității economice care o domină.
Nu e de mirare să auzim tot mai des că magistrați, profesioniști ca oricare alții, se declară în anturajul pe care îl frecventează, dumnezei. Au dreptate, România are o problemă cât toate celelalte la un loc.
De la milițieni ajunși magistrați sau de la activiști de partid catapultați direc la ministerul de resort, din anii 1990, criza „cadrelor” a fost rezolvată catastrofal cu tot felul de sofiști pe care legislației actuale îi este imposibil să îi țină în frâu.
Democrația este decisiv marcată de starea justiției. Insă dacă politicienii cu grave deficiențe sunt imuni în fața legii, aceștia sunt completați simetric de magistrați.
Nu întâmplător, hotărâri judecătorești care n-a trebui să depășească cinci file, ajung să se dilueze psihiatric și infracțional spre suta de pagini.
Inspecția judiciară , instituția căreia îi revin competențe în domeniul sesizării abaterii de la lege în ce-i privește pe magistrați, mimează acte de procedură instituțională.
Justiția din România se bazează, desigur, în mod vădit interesat, pe afirmații, probele devenind facultative, la cheremul unui SPECIAL.
Odată trecută, ca la tribunalele poporului, eludarea probei în cauze, situația devine lucru judecat, autoritate de lucru judecat.
Dacă lucrurile ar face obiectul unor colocvii, fie ele științifice, ar putea continua, cum se întîmplă în prea multe domenii anexate statului român actual.
Insă rolul magistraților este altul, prioritar acela în aplicarea legii în orice cauză care poate privi inclusiv și pe alți ”dumnezei” din propria breaslă.
Probabil, din acest punct trebuie pornit imperativ spre o „țară ca afară.”
The post Scheletele din jurisprudența românească appeared first on Cotidianul RO.
