Istoria Principatelor Române este plină de episoade dramatice, în care domnitorii au încercat cu disperare să-și păstreze tronul, indiferent de costuri. Însă un singur caz rămâne unic: Alexandru Moruzi, domnitor fanariot, a cerut de bunăvoie să fie mazilit și, mai mult decât atât, a plătit o sumă considerabilă otomanilor pentru a fi eliberat de responsabilitățile guvernării. Într-un context politic și economic extrem de complex, decizia sa a rămas una fără precedent în istoria românilor.
Fanarioții și prăbușirea economică a Principatelor
Începând cu secolul al XVII-lea, Principatele Române au intrat sub un control mult mai strict al Imperiului Otoman. După trădările lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, otomanii au decis să înlocuiască domnitorii pământeni cu fanarioți, urmași ai unor familii bogate de greci și albanezi stabiliți în cartierul Fanar din Istanbul. Acești domnitori erau numiți de Poartă nu pentru competențele lor politice sau militare, ci datorită averilor uriașe și a capacității lor de a plăti pentru tron.
Fanarioții, în majoritatea cazurilor, erau interesați în principal de acumularea de bogății și de asigurarea poziției lor, deseori în detrimentul bunăstării țării. Birurile impuse de otomani au crescut vertiginos, iar obligațiile financiare către Poartă deveneau din ce în ce mai împovărătoare. De asemenea, boierii locali, fie ei pământeni sau veniți din Fanar, contribuiau la această exploatare sistematică, ceea ce a dus la o prăbușire economică și socială profundă a Principatelor.
În această perioadă, războaiele ruso-austro-turce și invaziile repetate au lăsat urme adânci asupra țărănimii și micilor târguri. Foametea, sărăcia și instabilitatea politică au fost constante care au marcat existența cotidiană a locuitorilor. Domnitorii fanarioți, aflați la intersecția acestor presiuni externe și interne, trebuiau să își echilibreze obligațiile față de otomani, să gestioneze crizele din țară și, în același timp, să-și îmbogățească propriile averi.
Alexandru Moruzi, un tânăr intelectual pe tronul Moldovei
Alexandru Moruzi a fost unul dintre acești domnitori fanarioți, însă nu unul obișnuit. Născut în 1750 în cartierul Fanar din Istanbul, el provenea dintr-o familie influentă, tatăl său, Constantin Moruzi, fiind la rândul său domnitor. Alexandru Moruzi a avut parte de o educație excepțională, fiind elevul unor personalități intelectuale remarcabile ale vremii. A studiat sub îndrumarea lui Tupet, secretarul filosofului Voltaire, și a lui Nicolas Varcosi, dobândind cunoștințe avansate în mai multe limbi și domenii.
La maturitate, Alexandru Moruzi era un poliglot desăvârșit, vorbind fluent franceză, italiană, latină, arabă, persană și turcă. Această educație l-a pregătit pentru o carieră diplomatică de succes. A devenit mare dragoman al Imperiului Otoman, o funcție echivalentă cu cea de ministru de externe, și a avut un rol decisiv în negocierea păcii de la Șiștov, în 1791, care a pus capăt unui conflict devastator între otomani, ruși și austrieci.
În 1792, datorită abilităților sale diplomatice și educației sale, Moruzi a fost numit domnitor al Moldovei. Pe tronul Principatului, el a încercat să introducă reforme inspirate de iluminism, construind infrastructuri moderne și sprijinind dezvoltarea culturală. De exemplu, el a construit Casa Apelor la Mănăstirea Golia, o inovație pentru alimentarea cu apă a orașului Iași, și a introdus iluminatul stradal în capitalele sale. De asemenea, a ridicat un spital pentru ciumați și o fabrică de hârtie la Afumați, în Țara Românească.
Contradicțiile lui Moruzi: prinț iluminist sau fanariot hrăpăreț?
În ciuda acestor realizări, Alexandru Moruzi nu a reușit să se ridice deasupra sistemului corupt și disfuncțional al vremii. În ciuda aspirațiilor sale de prinț iluminist, a ajuns să se comporte asemenea unui fanariot tipic, interesat de acumularea rapidă de bogății. După prima sa domnie în Moldova, când a trebuit să restabilească ordinea după prădălniciile rusești, Moruzi a devenit domnitor al Țării Românești în 1793.
În această nouă poziție, el a început să profite de sărăcia locuitorilor. În timpul unei foamete severe, a cumpărat grâul de la țărani la prețuri derizorii, doar pentru a-l revinde ulterior la prețuri exorbitante. Această speculație a adâncit și mai mult criza economică și a agravat nemulțumirea socială. Totodată, a impus biruri grele pentru a strânge fondurile necesare atât pentru Poartă, cât și pentru propriile interese.
După mai multe episoade de mazilire și reinstalare pe tron, Alexandru Moruzi s-a confruntat cu cel mai dificil moment al domniei sale în Țara Românească, în 1801. În acea perioadă, rebelul pașă de Vidin, Osman Pasvantoglu, a devenit o amenințare majoră pentru Principatele Române. Acesta cerea tributuri separate de cele impuse de otomani, iar când domnitorii au refuzat să-i furnizeze resurse, Pasvantoglu a trimis cetele sale de cârjalii pentru a prăda și devasta Țara Românească.
Cererea unică de mazilire și dezastrul din Țara Românească
Trupele de cârjalii, formate din soldați-bandiți balcanici și turci, au atacat sate și târguri, lăsând în urmă ruină și sărăcie. Casele oamenilor erau incendiate, bunurile lor jefuite, iar populația a fost redusă la o stare de disperare. Alexandru Moruzi a încercat să organizeze o apărare ad-hoc, recrutând arnăuți, panduri și miliții locale, dar eforturile sale au avut un succes limitat.
În fața acestui haos și a sărăciei extreme din țară, Moruzi a luat o decizie neobișnuită: a cerut el însuși să fie mazilit. A fost singurul domnitor din istoria românilor care a solicitat de bunăvoie să fie îndepărtat de pe tron. Într-o manevră și mai surprinzătoare, el a plătit o sumă considerabilă către Poarta Otomană pentru a-i accepta cererea.
Acest gest a fost complet atipic pentru domnitorii fanarioți, care, în mod obișnuit, făceau orice pentru a rămâne la putere, inclusiv să plătească sume uriașe pentru a-și păstra tronul, nu pentru a-l abandona.
Finalul unei domnii controversate
După această mazilire plătită, Alexandru Moruzi a fost reinstalat ulterior ca domnitor al Moldovei, însă nu a mai reușit să atingă vreodată stabilitatea sau succesul din primele sale domnii. A continuat să fie prins între presiunile politice externe și nemulțumirile interne, neavând resursele sau sprijinul necesar pentru a redresa situația.
Moruzi a murit în 1816, lăsând în urmă o moștenire complexă și contradictorie. Pe de o parte, el a fost un prinț iluminist care a adus idei occidentale în Principatele Române și a încercat să implementeze reforme moderne. Pe de altă parte, a fost un fanariot tipic, corupt și lacom, care a contribuit la exploatarea populației și la prăbușirea economică a țării. Decizia sa de a plăti pentru a fi mazilit rămâne, însă, un episod unic și extraordinar în istoria românilor.
