În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Lui Lazăr îi era frig, dar nu dorea nici acum să meargă acasă. Hainele atârnau ude pe el și începură să-i clănțăne dinții. Dar degeaba, acasă nu s-ar fi simțit acuma în siguranță. O oboseală ciudată îl obliga să rătăcească mai departe prin noaptea orașului. În buzunare avea plicuri cu bani, dar hârtiile se udaseră prin haine și se lipiseră între ele. Dacă ar fi fost vreo cârciumă, ar fi intrat, deși el nu ținea minte ziua din adolescența când băuse pentru ultima oară într-o speluncă.
Umbla mai departe și, în curând, fără să-și dea seama, picioarele lui ostenite avură puterea să-l ducă tot mai departe, tot mai repede, tot mai repede, încât se pomeni fugind iarăși, Absalom în ploaie. Acum nu mai avea prieteni sau dușmani. Acum nu mai era decât el care fugea și toți ceilalți care fugeau și ei și toți ceilalți care… care poate se opuneau… toți ceilalți… care…
Din când în când, la cate o răscruce, dădea de oameni îmbrăcați în blănuri, gonind cu ciomege alți oameni. Indivizi cu tam-tam-uri, amestecați printre alții cu coifuri înalte cu pene splendide, viu colorate, fanfară absurdă, mărșăluiau în fața unor cete de purtători ai celei mai teribile inovații: praștia uriașă al cărui elastic trebuia întins de cinci pedestrași. Părea să nu mai existe comandant, suveran, vasal sclav sau stăpân, toți alergau în jurul său și nu mai exista decât „ăla mai puternic-, „ăla care“… „ăla care te poate prinde de după colt, „ăla care…“.
Alerga iarăși și avea doar grijă să nu cadă din nou, în caz că s-ar fi prăbușit nu știa dacă ar mai fi avut puterea să se mai scoale, fugea cu ochii în pământ, dar solul era tot mai alunecos și picioarele lui tot mai grele, își pierdea de multe ori echilibrul și era fericit că era în stare să mai evite în ultima clipă căderea.
Fugea ca un bezmetic, de vreo trei ori se pomenise aproape lovindu-se de zidul spitalului exact în locul în care-l survolase, apoi se întorcea automat și fugea înapoi și-i era teamă că va da din nou de barieră, dar nu-1 oprea nimeni și fugea mai departe.
Câteva străzi alergase alături de un trimis istovit care se grăbea să anunțe murind o nouă victorie într -un nou Maraton. Dar când nimerise iar lângă spital, ridicându-și ochii, mai apucă să vadă de partea cealaltă a zidului fereastra luminată și făptura aceea impasibilă fixându-1. Dar o văzu pentru ultima oară; o mână trase draperiile de camuflaj, atunci, în vreme ce se uita el într-acolo, de parcă asta-ar fi așteptat mâna aceea, de parcă ar fi lăsat să cadă cortina peste sfârșitul unui spectacol. Nu-1 mai privea nimeni, dispărând lumina, dispăru și fereastra. Se mai uită câteva clipe într-acolo, dar nu mai avu ce să vadă.
Doar că nu se mai putea opri, alerga mai departe prin străzi pustii atât de cunoscute și atât de străine tot odată, trebuind să ocolească eșafodurile și rugurile, transformate în locuri de sacrificiu al unor in și din cete străine, din cete mai puțin selecte, de rang mai mic trebuia să se ferească pe pietrele cu hieroglife care răzbăteau din caldarâmul pe care-1 străpungeau, trebuia să aibă grijă să nu se împiedice de armele risipite peste tot acest trecut câmp de bătălie, în special de uriașele praștii de calibru mare — ultima inovație, ultimul răcnet — care încercau să-ți prindă picioarele în elasticul lor sintetic, trebuia să fugă de asteroizii care cădeau de peste tot din bolta care amenința să-l acopere cu totul și din cerul său interior zdrențuit de furtuni istovite.
Și în goana aceasta frânturi de gânduri îl urmau asemenea unui nimb, se țineau scai de el, dar probabil că aceste gânduri — sau ce-o mai fi rămas din ele — se certau unele cu altele pentru supremație: care să-i acapareze atenția. Pentru că nu reușea niciunul să-l capaciteze
mai mult de o secundă, două, reușea altul să se ridice în vârful picioarelor și să se înghesuie în față. apoi altul, alt gând, apoi… Lazăr se întrebă ce-ar fi dacă s-ar pomeni cu cineva în față care ar pretinde că umbrela pe care o duce domnul administrator general în mână este umbrela sa, a respectivului? Pe urmă își aminti de Chirian: cine o fi tras în el? L-o fi nimerit? Cu ce și când? Cu glonț sabie sau proiectil de praștie? Parcă a auzit o detunătură— Și dacă l-a nimerit, ce s-a întâmplat cu Vasile? Se gândea la ei tocmai când alerga pe care îi părăsise, dar nici gândul ăsta nu-1 putu dure până la capăt sau măcar până la o concluzie sau până la o teamă pe care s-o declanșeze, venea imediat altul: imaginea fostei sale secretare, o femeie de care nu-l legase niciodată nimic și care…. apoi își aminti de vorbele lui Jager, de barierele care — auzi
prostie — sunt peste tot, el nu vedea nicio barieră, dar fugea tot mai greu și nu mai era în stare să țină o direcție, fugea de parcă ar fi fost beat, trecând mereu de pe un trotuar pe altul atunci când își mai aducea aminte să nu alerge pe mijlocul drumului pentru că… pentru că… Ici colo câte un crucificat îl făcea să ocolească în cercuri largi. Ei acolo… Nu -și termina gândul, fugea mai departe, frânturile de idei se sfărâmau tot mai mult, va trebui să mai treacă o istorie peste el deși nu se sfârșise încă nici cel de-al doilea război mondial, deocamdată gândurile ale nu mai erau decât un praf care-1 urma, un colb care nu se dizolva nici în ploaie, o pulbere care gonea un bărbat alergând.
The post Spitalul (37) appeared first on Cotidianul RO.
