Pe ordinea de zi a Camerelor Parlamentului României, cu puțin timp în urmă figurau următoarele patru puncte:
Informarea Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, cu privire la aprobarea tranzitării teritoriului național a echipamentelor și bunurilor materiale donate Ucrainei de către Suedia și, la solicitare, instruirea militarilor ucraineni (prin urmare, teritoriul românesc va fi folosit de un stat străin pentru a pregăti armata ucraineană angajată în război cu Rusia, în așa fel încât aceasta să învingă armata rusă – nn);
Informarea Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, cu privire la aprobarea desfășurării activității de instruire și exerciții cu partenerul american, inclusiv prin poziționarea pe teritoriul României, pentru o perioadă de până la doi ani, a unui contingent american de forțe navale pentru operații speciale (prin urmare, un contigent de forțe navale speciale aparținând unei puteri nucleare, aflate pe punctul de a aproba folosirea armamentului său nenuclear de mare precizie, de către armata ucraineană, în lupta sa împotriva armatei ruse, va fi amplasat pe teritoriul român, oricând gata să ofere asistența militară necesară operațiunilor de război ucrainene din Marea Neagră – nn);
iii. Solicitarea Președintelui României, domnul Klaus-Werner Iohannis, cu privire la aprobarea înființării pe teritoriul național a unei facilități de instruire în domeniul maritim pentru pregătirea personalului ucrainean (evident, este vorba de o facilitate oferită de un stat străin, singur sau împreună cu România, cel mai probabil prin contingentul de forțe navale menționat la punctul anterior – nn).
Solicitarea Președintelui României, domnul Klaus-Werner Iohannis, cu privire la aprobarea participării armatei României la misiunea de asistență de securitate și instruire a NATO pentru Ucraina / NATO-NSATU (orice comentariu este de prisos – nn).
DESPRE MISIUNEA CONSTITUȚIONALĂ A PREȘEDINTELUI REPUBLICII
Prima întrebare care se pune este din ce text al Constituției a izvorât prerogativa Președintelui României de a intra în raporturi cu puterea legislativă având ca obiect asemenea informări și asemenea solicitări?
În prevederile constituționale o atare prerogativă nu își găsește nici o bază. Potrivit legii fundamentale Președintele „veghează” (deci scrutează orizontul, evaluează situația și alarmează sistemul imunitar al statului) la respectarea ordinii constituționale a României prin exercitarea funcției de mediator între puterile statului, precum și între stat și societate. Aceasta face imposibilă participarea sa la activitatea (și cu atât mai puțin la conducerea) oricăreia dintre cele trei puteri separate și în echilibru – legislativă, executivă și judecătorească. De asemenea, Constituția prevede că Guvernul este acela care asigură realizarea politicii interne și externe a țării, în integralitatea lor, potrivit cu programul său aprobat de Parlament și sub controlul exclusiv al acestuia.
În ceea ce privește atribuțiile Președintelui în domeniul militar, coroborate cu rolul său de mediator și deci de persoană aflată în afara executivului, ele sunt prevăzute limitativ de dispozițiile constituționale și se referă la situații excepționale ținând de nevoia unui răspuns urgent la agresiunea armată îndreptată împotriva țării sau de cea imperioasă a mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate naționale. Atât!
Cu caracter mai general, Președintele nu are dreptul de inițiativă legislativă și deci nu poate solicita Parlamentului să adopte acte normative. (Pot fi luate în discuție unele excepții legate de declararea stării de asediu sau de urgență, dar nu este cazul să ne oprim asupra lor aici.)
Merită precizat că atunci când manifestările de voință născute din inițiativa Președintelui pot produce efecte obligatorii, acestea: i. sunt condiționate de acordul Guvernului (exprimat prin contrasemnarea actelor juridice prezidențiale de către primul ministru, atunci când sursa lor nu a fost chiar o inițiativă guvernamentală); ii. sunt supuse controlului parlamentar și adoptate sub condiția aprobării de către puterea legislativă; iii. au caracter procedural – declanșează proceduri iar nu impun concluzii asupra fondului chestiunilor în discuție. Opțiunile politice de oportunitate ale Președintelui sunt executorii numai în situații de pericol extrem la nivel național și numai atunci când instituțiile normal îndreptățite să acționeze nu sunt disponibile, dar chiar și în asemenea împrejurări deciziile sale au caracter provizoriu.
Retrimiterea legilor pentru reexaminare parlamentară sau a tratatelor negociate de guvern pentru reconsiderarea angajamentelor pe care le cuprind, ori cererea adresată guvernului de a analiza încă o dată propunerile de remaniere guvernamentală sau de acreditare a unor ambasadori, nu sunt obligatorii decât în sensul că trebuie puse în discuția puterilor competente, declanșând, astfel, o procedură, dar cu privire la fond au valoarea unei simple recomandări (desigur, demnă, de tot respectul).
În exercitarea rolului său de observator-garant al Constituției, după ce va fi recomandat, după caz, revederea actelor neconstituționale aduse la cunoștința sa, Președintele nu are altă posibilitate decât de a deferi speța Curții Constituționale pentru ca aceasta să decidă cu caracter general obligatoriu; adică poate declanșa procedura de control în fața instanței de contencios constituțional.
Când legea fundamentală sau legile infraconstituționale prevăd obligația Președintelui de a informa Parlamentul, nu înseamnă că legislativul nu are altă posibilitate decât aceea de a lua act de mesajul prezidențial. Parlamentul nu este niciodată informat pur și simplu. Acesta trebuie informat tocmai pentru a i se permite să ia o poziție, politică sau juridică, după caz. Ca organ reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a țării, el are, chiar dacă legea nu o afirmă explicit, aptitudinea de a cenzura orice act adus la cunoștința sa, precum și de a-l modifica sau anula, după caz, atunci când nu îl aprobă ca atare.
Motivul unei asemenea soluții constituționale este cu atât mai evident atunci când informarea privește angajarea statului în acțiuni cu caracter militar care îi pot limita suveranitatea (prezența unor armate străine pe teritoriul național este prin definiție, dacă nu o limitare propriu-zisă, cel puțin un risc de limitare a suveranității) și îl pot implica într-un război cu puteri terțe.
O LOVITURĂ DE STAT PREZIDENȚIALĂ
Președintele, autointitulat „șef al statului”, și-a atribuit prerogativa de a cere Parlamentului să adopte acte normative având ca obiect învestirea cu putere obligatorie a cererilor sau informărilor sale mai înainte menționate, prin legi infraconstituționale pe care un legislativ de oi le-a adoptat fără a mai ține seama de Constituție și pe care nimeni dintre aceia care au competența de a sesiza Curtea Constituțională nu le-a reclamat.
Când este vorba despre drepturi și interese individuale, Avocatul Poporului sau Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau grupurile parlamentare se mai activează. La violarea ordinii constituționale a statului prin creșterea puterii Președintelui astfel încât „mediatorul” definit de Constituție să devină „jucător”, exceptat de la orice formă de control și de limitare a posibilelor abuzuri, iar republica parlamentară să se transforme în republică (semi)prezidențială, mai nimeni nu este sensibil. Ce contează că democrația constituțională românească face locul, în pofida voinței populare exprimate prin referendum în 1991 și 2003, oligarhiei.
Potrivit Constituției, așa cum spuneam, politica internă și externă a țării se realizează de guvern. Iată de ce, solicitările sau propunerile în discuție trebuiau să vină din partea guvernului, iar nu a președintelui. De ce trebuie Președintele să se interpună între Guvern și Parlament? A media este una; a te interpune este alta.
Pentru ca o asemenea interpunere să fie compatibilă cu rolul de mediator, în speță poziția președintelui ar putea fi doar aceea de căsuță poștală sau curea de transmisie. Ceea ce nu are nici o logică, deoarece ar fi vorba de o simplă solicitare și nu de o decizie a executivului care s-ar cere oficializată, după ce, eventual, a fost temperată de Președinte, în timp ce mersul acesteia către Parlament nu ar putea fi oprit de Președinte, ci doar frânat din cauza unui formalism procedural excesiv.
Șochează și ideea că, solicitarea Președintelui are loc pe baza unei propuneri a ministrului apărării, iar nu a Guvernului reprezentat de Primul Ministru. Prin aceasta, legea care îl îndreptățește pe președinte la așa ceva este nu doar neconstituțională și nu doar ineptă, ci de-a dreptul anti-constituțională.
De ce trebuie ministrul apărării, peste capul Guvernului, să îi propună Președintelui amplasarea pe teritoriul național a unor structuri militare și forțe armate străine, cu străvezia perspectivă ca aceasta să fie preambulul intrării în război cu o mare putere nucleară vecină?
În Franța se întâmplă așa întrucât acolo, executivul fiind bicefal, Președintele conduce politica externă și de apărare, inclusiv prin intermediul miniștrilor respectivi, pe care îi și numește. Legenda care spune că România a preluat modelul francez este, însă, falsă? Constituția română NU consacră soluția franceză.
În acest caz, cum se face că în România aplicăm Constituția Franței? Prin abuz, este răspunsul. Președinților României li s-a părut că puterile conferite lor prin legea fundamentală română (similare celor ale Președinților Austriei, Portugaliei, Germaniei, Austriei etc.) sunt prea puține și, totodată, născuți și crescuți într-un regim autoritar, nu au știut să conducă exclusiv prin forța argumentelor, credibilității și caracterului lor. Ba chiar și multor cetățeni români li se pare că a conduce astfel este imposibil, mai ales când ei tânjesc după un „Președinte Mântuitor”. De aceea, bunii noștri președinți nu au ezitat să dea o adevărată lovitură de stat sub acoperirea unor legi care au modificat legea fundamentală română.
Acest abuz a fost posibil din cauză că presa, stupidă ori aservită, mediile academice, incompetente sau oportuniste și populația, neinformată și pasivă, ori având nostalgia „tătucului nației”, au acceptat aruncarea la gunoi a ordinii constituționale, cu convingerea greșită că siguranța și bunăstarea lor nu depinde de ea.
LEGI INFRACONSTITUȚIONALE CU CARACTER ANTI-CONSTITUȚIONAL
În penultimul său an de domnie, respectiv în 2015, „Președintele-jucător” Băsescu-Petrov, care îl avea ca prim ministru „de buzunar” pe lacheul Boc, a obținut modificarea legii 291/2007, în sensul scoaterii în fapt a ministrului apărării din echipa guvernamentală și al legării lui direct de instituția prezidențială. Să controlezi un guvern întreg, având o majoritate parlamentară uneori nărăvașă în spate, era mai greu. Să controlezi un singur ministru, care trăia cu convingerea că se găsește la mila ta, era mult mai simplu. Ceea ce dorea și „Marele Licurici” pentru care România era importantă exclusiv din perspectiva agendei sale militare și în utilizarea ei nu dorea să se încurce cu enervantele și lentele proceduri democratice.
Așadar, pentru ca forțe armate străine din familia NATO să se așeze în România ar fi, chipurile, suficient ca ministrul apărării să vină cu propunerea la Președinte, învestit, în afara Constituției, cu dreptul de a hotărî dacă dă curs unei asemenea inițiative și sesizează Parlamentul printr-o simplă informare, sau nu. În concepția prezidențială, dacă era vorba despre o informare, aceasta nu presupunea luarea vreunei poziții a legislativului, iar dacă informarea avea caracterul unei cereri, legislativul urma să își dea acordul printr-o hotărâre, iar nu printr-o lege. Or, astfel se excludea și intervenția CCR, întrucât numai hotărârile prin care se adoptă Regulamentele referitoare la organizarea și funcționarea Camerelor pot face obiectul controlului de constituționalitate. Convenabil, nu-i așa?!
Se confirma astfel și ideea că ministrul apărării (ca și cel de externe) ar fi subordonat Președintelui Republicii și răspunzător față de acesta, iar nu față de Primului Ministru. Intrarea și staționarea unor armate străine pe teritoriul național român, precum și permisiunea dată lor de a declanșa de pe acest teritoriu operațiuni de sprijin al unui alt stat în războiul purtat cu o putere terță, devin astfel o afacere între un ministru, care propune ce îi trece prin cap ori i se sugerează de către administrația prezidențială, și „Președintele-protector”, aflat în rolul de cenzor ori de amplificator al propunerii cu pricina, fie asta și sub rezerva aprobării parlamentare.
Dacă această procedură s-a urmat și acum înseamnă că pentru a se accepta prezența trupelor SUA și a unor structuri militare NATO în România nu s-a cerut și nu există aprobarea Guvernului român. Ne putem întreba ce ar fi făcut guvernul, în prag de alegeri, dacă ar fi trebuit să își asume o asemenea măsură cert impopulară? În plus, inițiativa venind de la Președinte, opoziția parlamentară, legislativul în general, nu are posibilitatea de a pune întrebări sau de a avansa moțiuni care să conducă, cel puțin, la o dezbatere în contradictoriu cu inițiatorul.
Pe de altă parte, atribuțiile Președintelui în domeniul apărării înainte amintite (într-o interpretare de bună credință, compatibile cu rolul său de mediator și garant al ordinii constituționale) sunt limitativ stabilite de Constituție. Atribuția de a cere Parlamentului înființarea pe teritoriul României a unor comandamente sau structuri militare străine nu figurează printre ele? Așadar, legea 291/2007, prin modificarea din 2015, adaugă la Constituție în mod inadmisibil. Sub aspectul dreptului constituțional un asemenea adaus este nul absolut și, deci, nu poate produce efecte.
Avem de a face aici cu expresia acțiunii slugoilor care au gravitat mereu în jurul președinților români post-comuniști și care s-au preocupat ca prin legi aparent tehnice și banale să îi dea „mai multe puteri lu’ șăfu”, ca să aibă ei masa mai bogată.
Legea 291/2007 cuprinde, totuși, o precizare care acestora le-a scăpat. Astfel, înființarea pe teritoriul României a unor comandamente, entități / elemente sau structuri militare străine ori multinaționale etc. se face în baza tratatelor internaționale ratificate de Parlament și numai atunci când tratatele respective conțin prevederi exprese în acest sens. Rezultă că în lipsa unor asemenea tratate, Parlamentul trebuie să își dea acordul pe caz printr-un act de aceeași valoare cu cel de ratificare a tratatului, deci prin lege, iar nu prin hotărâre. Or, pe de o parte, Președintele nu are drept de inițiativă legislativă și, deci, nu-i poate cere Parlamentului adoptarea unei legi, iar pe de altă parte, legea, inițiată de Guvern, poate fi cenzurată de CCR.
Președintele încheie tratatele negociate de guvern (adică termină, prin semnare, procedura negocierii guvernamentale, în care nu are dreptul să se amestece) și trimite apoi tratatul Parlamentului pentru ca acesta să ia decizia esențială printr-o lege de ratificare. Ce tratat a negociat guvernul în acest caz? Oricum, guvernul nu este reprezentat de ministrul apărării, ci de primul ministru.
În mod normal, în speță, Guvernul trebuie să aibă o inițiativă legislativă (care, după caz, se poate adopta în regim de urgență), urmând ca Președintele să își îndeplinească rolul de mediator între stat și societate cu ocazia procedurii de promulgare. Atunci el poate cere, o singură dată, reconsiderarea legii în discuție, dacă socotește că este potrivnică interesului național și sentimentului social, ori poate sesiza CCR, dacă apreciază că legea este neconstituțională. Iată traseul normal acum abandonat în favoarea unei scurtături deviată nu doar de la drumul constituțional, ci și de la interesul național.
Vă dați seama în ce pericol ne găsim? Într-o chestiune care vizează apărarea țării, suveranitatea ei și, în ultimă instanță, implicarea în război, ne găsim într-o procedură care violează Constituția!!!
CĂLCÂND PE CADAVRUL CONSTITUȚIEI ROMÂNIA ALUNECĂ ÎN RĂZBOI
Pe data de 25 septembrie 2024, în declarația sa asupra noii doctrine de apărare a Rusiei, făcută în cadrul Reuniunii Conferinței Permanente a Consiliului de Securitate, Președintele Putin a precizat că agresiunea venită din partea unui stat non-nuclear, dar cu participarea sau sprijinul unui stat nuclear va fi considerată atac comun al acestora asupra Federației Ruse, precum și că Rusia se va considera îndreptățită să recurgă la armele nucleare de îndată ce va apărea o amenințare importantă la adresa suveranității sale ca urmare a lansării unor arme de atac aerospațial care vor trece frontiera de stat rusă.
Aceasta înseamnă că dacă o putere nucleară (să zicem, SUA), împreună cu una nenucleară (să zicem, România) va sprijini un alt stat nenuclear (să zicem, Ucraina) pentru a lovi ținte de pe teritoriul Rusiei, Rusia se va considera în război cu toate cele trei state implicate în cauză, chiar dacă numai unul dispune de arma nucleară. Iar dacă loviturile vor porni sau vor fi ghidate de pe teritoriul unui alt stat decât cel cu care Rusia se află oficial în război și ele vor trece frontiera de stat rusă, armata rusă va răspunde inclusiv îndreptând arma nucleară asupra punctelor de plecare sau susținere ale atacului.
Să ne imaginăm, acum, că anumite structuri de comandă sau efective ale armatei SUA, Franței sau Marii Britanii, toate state deținătoare de armament nuclear, staționate pe teritoriul României, sub steag național sau sub steag NATO, vor sprijini statul non-nuclear Ucraina în războiul său cu Rusia și că, în acest sens, de la bazele lor românești vor lansa lovituri împotriva unor ținte de pe teritoriul ucraineana sau rus. Potrivit doctrinei sale de apărare Rusia va putea decide să răspundă cu arma nucleară, România fiind considerată prin simpatie stat nuclear beligerant. Este tot ce ne mai lipsește.
Să ne imaginăm, pe de altă parte, că guvernul român ar dori să rămână în afara acestui război și să interzică structurilor și forțelor armate stabilite pe teritoriul românesc lansarea unor atacuri cu indiferent ce armament împotriva unor ținte rusești. În acest caz, cel mai probabil nu politica „sprijinului acordat Ucrainei până la victorie” se va schimba, ci guvernul care dorește schimbarea.
Războiul Ucrainei pentru apărarea integrității sale teritoriale este un război justificat în dreptul internațional. În câte războaie drepte ale altora se poate implica România fără să își pună în pericol propriile interese? Și în concursul general al intereselor cu puterea, care sunt interesele particulare ale României legate de deznodământul concret al conflictului ruso-ucrainean cu impactul său asupra arhitecturii de securitate din Europa centrală și orientală?
Oare se va fi gândit Președintele Iohannis la aceste ipoteze și întrebări atunci când a decis să urce România cu arme și bagaje la remorca politicii americane din Ucraina!? Cel mai probabil, nu.
Fiecare zi pe care acest om o mai petrece în Palatul Cotroceni este un pericol la adresa siguranței naționale a României. Nu atât pentru că și-ar îndeplini prost mandatul și nici chiar pentru că, în mod vădit, nu are nici un sentiment de simpatie pentru România și de grijă pentru cetățenii ei, ci pentru că nici nu încearcă să facă ceea ce Constituția i-o cere. Lăsându-i în mod deliberat pe alții să decidă în locul său, el veghează nu la respectarea ordinii constituționale, ci la încălcarea ei spre profitul adevăraților decidenți, oculți, nelegitimi și străini.
Grav este, însă, și faptul că nici unul dintre candidații la succesiunea lui KWI nu promite să lucreze pentru a restabili respectul Constituției, pentru a păzi pacea în țară și a lupta pentru pacea în lume, și pentru deiohannizarea (ceea ce implică și debăsificarea) României. Viitorul nu arată deloc bine.
The post Au ales românii războiul? appeared first on Cotidianul RO.
