În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Dimineața este plăcută, o adiere proaspătă ne încântă trupurile și sufletele. Privesc iarăși peste Roșcovan și peste Paznic. Pe „Michi”, „Miky” sau „Miși” nu l-au extras încă din șir, dar asta este doar o chestiune de zile. Individul nu mai răspunde la nimic, doar mormăie fără sens și, din când în când, scoate niște țipete nici râs, nici plâns. (Probabil că venirea ambulanței este programată pentru când sunt suficiente cazuri urmând a fi transportate.) Evit să mă gândesc la grăsunul puturos din spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” pentru că sunt încredințat că sunt puține șanse să-și poată negocia un loc mai în spate, fiind de crezut că ar trebui să ofere mai mult decât este în stare să ofere, ceea ce face foarte probabil să-mi devină vecin la timpul potrivit și atunci, poate, voi încerca, împotriva sfatului Paznicului, să-mi valorific stocul de țigări.
Străbatem o șosea largă printr-un defileu, nu e nici frig, nici cald, mărșăluim cu inima ușoară. Mă mir că nu s-au gândit să emită și un Ordin ca o oră – două, să dăm drumul la un cântec. Poate pentru că și cadența regulată a pașilor apăsați poate fi interpretată drept cântec.
În dreapta, muntele împădurit pare animat de viață și, într-adevăr, observ undeva spre vârf câteva capre negre. În schimb, peretele din stânga este mai mult pleșuv. Tot uitându-mă, am impresia că văd o cărare săpată la vreo cincisprezece metri deasupra noastră. Concentrându-mi privirea, trebuie să stau cu capul lăsat pe ceafă și Paznicul mă admonestează că IARĂȘI îi perturb pe cei din spatele meu. Mă conformez, însă după doar câțiva pași încerc să deslușesc din nou drumul de pe munte. O fac mai precaut, îmi controlez mersul și iar mă uit în sus. Cred că văd și mișcarea unor oameni pe peretele muntelui din stânga1.
Altădată, pe ploaie ori pe arșiță, suntem întrecuți de mașini ori atelaje și ne încrucișăm cu diferiții participanți la trafic. Acum, pe o vreme atât de minunată, șoseaua este goală de când am pornit marșul dimineața. Poate că în urma evenimentului din noaptea trecută, Autoritățile, mereu la curent cu tot ceea ce se petrece în jurisdicția lor – și nu numai…- să ne fi eliberat ele calea pentru a preveni eventuale alte incidente neplăcute.
Șoseaua depășește defileul și cotim pe un drum în urcare ușoară. Treptat, un ținut colinar devine tărâm muntos. Drumul șerpuiește printre copaci și abia putem menține coloana cu câte trei în șir ca să încapă și paznicii. La orele amiezii intrăm într-un sat. Nu-l ocolim pe margini, ca de fiecare dată, ci chiar pătrundem în el! Așezarea nu are decât puține case, dar nicio prăvălie, nici măcar biserică. Niciunde oameni. Ne apare mai degrabă ca un cătun părăsit. Nu există străzi, clădirile sunt mici și lasă intervale între ele, ca la numeroase sate de la munte. Totuși, o poiană este amenajată cu câteva mese și câteva bănci. Ne așezăm câți încăpem, trupul șarpelui se prelungește printre dâmburi și pomi. Cine știe unde se oprește coada șarpelui? Nimeni nu știe. În timp ce ni se umplu gamelele, suntem anunțați că ne găsim în Marțea Mare. Doar cei foarte vechi în Convoi par să știe despre ce este vorba.
Atenția ni se sustrage de la gamele, când auzim voci apropiindu-se. Curând se dovedesc a fi voci de femei. Când ajunge și Convoiul lor în poiană, femeile se risipesc printre noi. Astfel aflăm cu toții ce este Marțea Mare. După ce am mâncat și noi și ele, nu mai suntem chemați să ne pregătim să mergem mai departe. Fiecare dintre noi poate să-și aleagă o parteneră și fiecare femeie poate să-și aleagă un partener. Alegeri ce nu durează mult și perechile își caută câte o casă. Așa ne dăm seama că așezarea nu este atât de mică precum am apreciat-o urcând cărarea devenită tot mai îngustă. Luând pieptiș muntele, descopereai printre arbori și alte căsuțe decât cele zărite la început. Terenul denivelat ascundea oameni și clădiri. Adică mai degrabă colibe. Însă toate curate și cu mobilierul strict necesar. Paznicii au rămas în poiană. După cele trăite, nu ne miră că suntem lăsați nesupravegheați într-un spațiu unde poți să te faci atât de ușor nevăzut. Mă întreb, mai degrabă, cum pot fi împiedicați într-un asemenea loc să se insinueze între noi posibilii nepoftiți. Noaptea cu împușcături, epilogul cu acel bărbat care plângea pe marginea drumului, precum și zvonul – adevărat sau nu – că alții au izbutit să intre în burta șarpelui ne spuneau că asemenea evenimente sunt tot timpul de așteptat. (Mult mai târziu aveam să aflu că Marțea Mare se organizează la intervale suficient de mari pentru ca să poată fi pregătită în cele mai mici amănunte, cum ar fi alegerea, amenajarea și securizarea locului, găsirea unor spații ascunse și suficient de mari pentru ca să încapă întregul șarpe astfel încât să nu poată fi văzut în întregime, comasarea unor trupe suficiente pentru înconjurarea celor două Convoaie și multe altele. Gradele superioare sunt și ele plasate în alertă specială cu ocazia zilei de Marțea Mare pentru a putea interveni imediat în caz de nevoie. Și, tot mai târziu, aveam să aflu că niciodată n-a fost creată o situație în care gradele superioare au trebuit să intervină. Și am mai aflat ceva. Perechile se formau instantaneu, deoarece în afara poftei nu era nimic de conștientizat. Lucrurile respectau criteriile morale întrucât niciun partener nu era legat de amintiri de dinainte de a deveni membru al Convoiului. Că mai păstra în subconștient anumite preferințe nu este de negat, dar nu are loc nicio trădare.)
A doua zi de dimineață, ne-am adunat cu toții în poiană. Noi primii, femeile după ce noi deja am plecat. Și drumurile urmate aveau să fie diferite. Cele două Convoaie nu trebuie să se mai întâlnească până la următoarea Marțea Mare.
După ziua aceea, au fost dați puțini dispăruți. Nu știam dacă aceia au plecat singuri ori cu partenerele de care n-au vrut să se mai despartă. Dar mie, dispăruții mi-au adus noroc: grăsunul puturos din spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” a avansat mai multe poziții. Trei. Înseamnă că s-au despărțit de Convoi trei din fața sa. Trei care, în mod ciudat, nu l-au luat cu ei și pe „Michi”, „Miky” sau „Miși”, ci l-au lăsat tot lângă mine. Probabil că de acum este deja socotit extras din coloană.
Aici trebuie să fac o anticipare, adică un lucru aflat de mine mai târziu. Când se întâmpla ca după o Marțea Mare câteva perechi să nu revină în coloanele lor – și de fiecare dată se întâmplă să plece câteva perechi – când se întâmpla așa ceva, lucrurile puteau lua întorsături extrem de neplăcute. Deși, inițial, fugarii au uitat de unde și de lângă cine au venit în Convoi, odată ajunși în „libertate”, memoria le revenea încetul cu încetul. De obicei, amintirile încă palide îi făceau să revină instinctiv de unde au plecat. Ca un pui de cățel abandonat și revenit la stăpân. Au fost destule cazuri când fosta familie se pomenea cu ei…sosiți, dar… nu singuri. Fiind aceasta o problemă reală, gradele superioare au studiat cu toată responsabilitate problema, au fost înaintate și trei propuneri de emitere a unor Ordine, însă Corpul Generalilor se află încă în fază de deliberare până să decidă care propunere s-o trimită spre legiferare2.
1 M-am obișnuit că reperele sunt schimbătoare pentru noi, cei din Convoi. Stânga poate deveni oricând dreapta, înainte poate deveni oricând înapoi etc. Și toate acestea fără ca noi să ne dăm seama.
2 Se spune că amânarea se datorează faptului că toate cele trei propuneri distincte au fost rodul muncii colectivelor conduse de trei colonei, fiecare dintre ei având în spate cel puțin câte un general influent. Așa că disputa a urcat de la nivelul ofițerilor superiori la Corpul Generalilor, unde orgoliile fiecăruia dintre aceștia nu reprezintă ultimele argumente de luat în seamă.
The post CONVOIUL (11) appeared first on Cotidianul RO.
