Recentul turneu al liderului chinez Xi Jinping în Europa, dar mai cu seamă întâlnirea de la Paris cu Emmanuel Macron și Ursula von der Leyen, m-a trimis cu gândul la un capitol al romanului „Concert la sfârșit de iarnă” al scriitorului albanez Ismail Kadare*.
Cartea a apărut în acest an la Editura Humanitas Fiction, este tradusă din albaneză de Marius Dobrescu și reprezintă, e posibil să mă înșel, dar o spun cu orice risc, un eveniment literar. (Nu va ajunge niciodată să fie discutat în prime-time la televiziunile noastre de știri, nici dacă moderatorii ar fi, să zicem, drogați.) Un roman solid, cu personaje memorabile și cu o acțiune care se petrece la începutul anilor ’70, alternativ la Tirana și Beijing. Este perioada în care autoritățile albaneze au rupt subit relațiile de prietenie cu China în semn de protest față de politica de apropiere a acesteia de Statele Unite, mai precis în momentul în care s-a anunțat că președintele american Richard Nixon va face o vizită la Beijing.
Capitolul care mi-a venit în minte, când am parcurs știrile despre întâlnirea președintelui Xi Jinping cu cei doi lideri europeni, îl surprinde pe personajul întruchipat de Mao Zedong, bătrân și obosit, plimbându-se la marginea unui câmp cultivat cu cânepă indiană (canabis). Dictatorul avea obiceiul să se izoleze pentru scurte perioade de timp în locuri secrete (peșteri) ca să se gândească netulburat la… mersul lumii. Firește, era însoțit discret de gărzile sale, care se ascundeau cum puteau ca să nu-l deranjeze. Într-o zi însorită, personajul lui Kadare se simțea într-o stare sufletească minunată, admirând câmpurile întinse de marijuana. Haloul roșiatic era mai puternic decât steagurile „roșii de sărbătoare”, decât imnul „Roșu e răsăritul” și chiar mai tare decât opera sa capitală, „Cărticica roșie”, un veritabil „bestseller” care ajunsese în mâinile a milioane de oameni.
Tot admirând câmpia roșiatică, personajul lui Kadare se gândea „dacă nu cumva creierul omenesc s-a dezvoltat mai mult decât trebuie și că acesta este motivul tuturor relelor care au lovit omenirea. Și, mai ales, al nenorocirilor viitoare.”
Într-adevăr, viziunea lui Mao, recreată de scriitorul albanez în urmă cu 43 de ani, când a scris acest roman, pare să fie de mare actualitate pentru mulți „intelectuali luminați”: oamenii gândesc prea mult, de aceea trebuie să le oferim tot felul de „distracții și facilități” care să-i scutească de efort, de exemplu, o elită să aibă grijă de nevoile oamenilor și statul să le fie precum un părinte grijuliu. Mai mult, inteligența artificială ar putea prelua o mare parte din efortul de a gândi al oamenilor, iar aceștia și-ar vedea de viețile și plăcerile lor, devenind niște indivizi irelevanți, dar fericiți, în grija statului paternalist.
Personajul Mao Zedong gândește cu febrilitate:
„Trebuie luate măsuri urgente pentru a aduce creierul uman în vechile lui limite, din care a ieșit. Creierul trebuie redus, pentru că altfel va pricinui numai necazuri omenirii.”
Dar cum să fie redus creierul „în vechile lui limite”? Până să-și răspundă, Mao își amintește de raportul pe care-l primise de la serviciile sale secrete privind vânzările de marijuana în Europa. Vânzările erau promițătoare:
„Sute de saci ajunseseră în Europa și alte sute așteptau la rând. Și totuși era puțin. Ce cantitate ar fi trebuit oare pentru a droga întreaga planetă? În momentul acesta nu știa nimeni. Dar tulburați mai întâi creierul Europei și este ca și cum ați fi drogat întreaga lume! Creierul Europei e cel mai periculos dintre toate. Chiar asta încerc să fac, dar nu e atât de simplu…”
Ținta este fixată: creierul Europei trebuie atacat pentru a droga întreaga planetă! Ieșind din paginile romanului și întorcându-mă la turneul lui Xi Jinping, mai cu seamă la întrevederea cu cei doi lideri europeni, mă gândesc că, iată!, China a intrat puternic pe piața europeană cu automobile electrice ieftine, subvenționate de statul chinez, producând o mare panică în rândul producătorilor europeni, aliniați la Green Deal. De asemenea, mă gândesc, într-o doară, dacă nu cumva urmașul lui Mao a venit să-i vadă pe europenii „drogați” cu tot felul de „prafuri” progresiste, socialiste, de la corectitudinea politică la etatism, de la globalism la egalitarism, de la cancel culture la Green Deal, de la mișcările woke la teoria critică a rasei – majoritatea venite de peste Ocean, dintr-o Americă ce-a tras destule jointuri. Xi Jinping a venit să vadă dacă, în Europa, capitalismul a fost învins și înlocuit cu o societate în care, conform romanului lui Kadare, creierii s-au redus la „vechile limite”, adică au fost spălați. Sigur că nu-i recomandabil să-i pui Europei eticheta de „drogată” sau „beată”, pentru că Uniunea Europeană ne-a dat miliarde de euro ca să ne dezvoltăm (și partidul comunist a dat bani destui celor care n-au ieșit din rând) și orice critică îl supune pe emitent (au grijă idioții utili!) să fie etichetat drept „fascist, nazist, extremist, rasist…” (Bolșevicii lui Lenin au folosit cu succes ștampilele pe seama adversarilor.) Dar să nu facem borș, amestecând realitatea scrobită de la Palatul Elysee cu ficțiunea marelui scriitor albanez. Romanul merită citit, neapărat, dar nu de dragul acestui personaj întruchipat de Mao. Sunt și alte personaje puternice.
Mao, personajul lui Kadare, știe cum să lupte împotriva creierului:
„Lupta pentru spălarea creierului omenesc este una titanică. Dacă nu vor dispărea sursele care-l întrețin și desăvârșesc mecanismele, această luptă va fi la fel de inutilă ca încercarea de a seca un lac fără a-i opri izvoarele.”
Cum se poate face asta: „oprind izvoarele”? Distrugerea sistemului școlar, închiderea universităților și împuținarea cărților „până la nivelul avut în secolele când erau scrise cu mâna.” (Paranteză: În loc de „închiderea universităților” avem în prezent o infectare a mediului universitar cu tot felul de forme de fanatism propagate de corectitudinea politică.)
Mao: „De-a lungul vieții lui, omul nu avea nevoie să citească mai mult de zece cărți…”
El aplicase planul în China și reușise, aplicase planul și în Cambodgia cu același succes. Îi tăiase mâinile pianistului chinez care cântase Beethoven: „Un gest ce părea sălbatic, dar nu era.” Pentru prima dată, socotea Mao, tronurile prinților Beethoven și Shakespeare se clătinau. El avea să-i doboare unul câte unul, pe toți, la fel ca pe regi, la fel ca pe țari: Cervantes, Tolstoi, Beethoven și Shakespeare. „El va elibera planeta și creierul omenirii de farmecul maladiv al artei”, scrie Kadare în romanul său publicat în 1988, la trei ani după moartea dictatorului albanez Enver Hodja. N-am cum să nu mă gândesc că același atac se poartă și în zilele noastre împotriva acestor „prinți”, înțeleși ca fiind produsele culturii omului alb. Mao se gândește și la scriitori, ce să facă cu scriitorii? Găsește răspunsul (destinația) din experiența Revoluției Culturale: la orezărie cu ei!
Hotărât lucru, vizita lui Xi Jinping în Europa n-are nicio legătură cu romanul lui Ismail Kadare. Dar când citesc o carte valoroasă n-are cum să nu-mi inspire gânduri cu trimiteri la actualitatea imediată. Pentru că acesta este „farmecul maladiv al unei… cărți”.
*Concert la sfârșit de iarnă”, de Ismail Kadare, traducere Marius Dobrescu, Editura Humanitas Fiction, ediția 2024
