Domnul Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron (n. 1977) a ajuns într-un timp record în vârful ierarhiei politice a celei de a Cincea Republici (Cinquième République), instaurată sub și din inițiativa Generalului Charles De Gaulle, la 4 octombrie 1958. Arborele genealogic al tatălui său își are rădăcinile cunoscute într-o familie picardă din secolul al XVII-lea, din care au venit la iveală, pe parcursul veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, funcționari publici, cadre ale societăților de stat, ingineri. Tatăl său, Jean-Michel Macron (n. 1950), cel dintâi vlăstar al familiei dedicat profesiei de medic, a devenit un stimat profesor de neurologie: a funcționat și în cadrul Univ. de Picardie Jules-Verne (UPJV), înființată în 1969 la Amiens. Din căsătoria tatălui său cu doamna Françoise Noguès au rezultat 3 copii, doi dintre aceștia; Laurent (n. 1979) și Estelle (n. 1982) au preferat și ei cariera medicală în domeniul radiologiei și, respectiv, nefrologiei. Familia de bază s-a destrămat în 2010 prin divorțul tardiv al domnului Jean-Michel Macron. Familia în care a fost crescut junele Emmanuel nu a fost chiar religioasă. La vârsta de 12 ani Emmanuel Macron și-a uimit se pare părinții manifestându-se pentru întâia oară ca un ferm decident: a hotărât, din proprie inițiativă, să primească botezul catolic. Se întrevedea probabil o vocație spirituală, motiv pentru care a fost orientat spre liceul La Providence din Amiens, gestionat de iezuiți, care, se știe, aveau și au faima unor educatori riguroși și atenți la intersectările religiei cu știința și cultura. “Eu m-am dus singur la biserică – a declarat mai târziu Emmanuel Macron. A fost începutul unei perioade mistice care a durat mai mulți ani. După care m-am îndepărtat de religie”. La vârsta maturității s-a declarant însă agnostic specificând că “reflectez permanent asupra propriei credințe” (cf. « Emmanuel Macron a-t-il la foi ? », La Croix, 25 iunie 2018)
La liceu a avut ca profesoară de litere și latină pe doamna Brigite Trogneux (n. 1953), căsătorită și cu doi copii, cu care adolescentul Emmanuel a stabilit o relație durabilă pe când împlinise 16 ani, adică prin 1993. Opoziția familiei față de această relație, care în mediile burgheze de provincie a generat unele perplexități, inclusiv în familia Macron, datorate diferenței de vârstă (24 de ani) între cei doi, a stat probabil la baza trimiterii fiului neascultător la Paris, pentru desăvârșirea studiilor secundare la prestigiosul liceu Henri IV. Ele au fost finalizate în 1995 cu mențiunea “foarte bine” în 1995, indicată pe diploma de bacalaureat. Junele Emmanuel a încercat de două ori să intre la École Normale Supérieure (ENS) – cea mai prestigioasă școală de studii universitare și postuniversitare din Franța (omoloaga Școlii omonime din Pisa din Italia, înființate de Napoleon în paralel cu cea din Paris), dar nu a trecut de probele scrise. Și-a continuat însă studiile frecventând Institutul de studii politice din Paris, cunoscut sub numele de Sciences Po sau Sciences Po Paris. A studiat în principal gândirea politică a lui Macchiaveli și filozofia lui Hegel.
A obținut o Diplomă de Studii Aprofundate (DEA: 2004)), echivalentă cu o diplomă universitară. Între 1999-2001 a colaborat cu invățatul de credință protestantă Paul Ricoeur (1913-2005), filozof liberal binecunoscut. Ricoeur care din 1966 colabora cu revista Esprit a fost și director al Revue de métaphysique et de morale și fondator al „Centre de recherches phénoménologiques et herméneutiques”. Colaborarea cu Ricoeur îi facilitează tânărului Emmanuel Macron intrarea, ca factor “operativ” în lumea literelor: a devenit chiar redactor la Esprit, una dintre revistele cele mai cunoscute în mediile intelectuale ale timpului. În paginile revistei Esprit, fondată în 1932 de filozoful catolic “de stânga” Emmanuel Mounier (1905-1950), s-au publicat și în anii “războiului rece” numeroase texte în care se încerca identificarea unui mod pragmatic de orientare a unei “a treia căi” de abordare a problematicilor sociale, între liberalism și marxism.
Abia în anii ’90 unele din bazele teoretice ale discuțiilor promovate de Esprit privind viitorul evoluțiilor sociale au luat un caracter pragmatic prin tentativele de identificare, de către unii lideri de stânga din țările industriale avansate, a unor platforme politice comune, orientate către concilierea elementelor programatice ale neoliberalismului cu cele ale social-democrației. Scopul demersului era identificarea unei “căi de mijloc” între politicile economice keynesiane, paralizante pentru procesele de dezvoltare încetinite nu doar de politicile centralizatoare dar și de politicile neoliberaliste. (a se vedea: Norberto Bobbio & Allan Cameron, Left and right: the significance of a political distinction, University of Chicago Press, 1997, p. 8 și urm.). Acestea din urmă păreau a oferi, la sfârșitul anilor’ 80, soluții mai convenabile pentru accelerarea proceselor de dezvoltare inclusiv tehnologică, eficientizarea proceselor productive, circulația forței de muncă intrată deja în faza premergătoare globalizării. Limitele “thathtcherismului”, devenit modă intelectuală și busolă politică în timpul mandatului de prim ministru al Marii Britanii (1979-1990) al conservatoarei “Doamne de fier” Margaret Thatcher, au potențat, în mediile progresiste, excitate de ideea “sfârșitului istoriei” (ca sfârșit al luptei dintre maximele sistemelor ce au dominat până în 1989 lumea), imaginația politică în scopul căutării unei căi de mijloc între două mari experiențe social-politice, istorice.
În SUA politicilor liberalismului thatcherist inspirat de teoriile lui Milton Friedman le-au corespuns, în timpul celor două mandate ale lui Ronald Reagan (1981 -1989), așa numitele Reaganomics, un ansamblu de măsuri care, reduse la esență, s-au manifestat prin reducerea presiunii fiscale (ceea ce a avut ca efecte, mărirea nivelului de ocupare a forței de muncă și producția industrială) și, pe de altă parte, mărirea datoriei publice datorită politicilor de cheltuieli promovate de Congres. Deja la începutul anilor ’90 a fost clar, atât în Statele Unite cât și în unele țări din Europa Occidentală că extremizarea liberalismului generează îndatorări enorme și agravează polarizările sociale. S-ar putea aprecia că începuturile căutărilor către “cea de a treia cale” au început a se întemeinici în timpul președinției lui Bill Clinton (1992-2000) și au luat avânt în Europa în timpul mandatelor primilor miniștri Tony Blair(1997-2007), Romano Prodi (1996-1998, 2006-2008), Massimo D’Alema (oct. – dec. 1999 și dec. 1999 – aprilie 2000), Lionel Jospin (1997-2002).
Tony Blair a fost descris de presa britanică precum „fiu al lui Thatcher” din cauza poziționărilor sale politice și măsurilor economice, clar defavorabile pentru păturile medii pe care se sprijineau laburiștii.
Identificarea unei “a treia căi” ar fi constat în găsirea de puncte de convergență între aspirația către echitate socială (altoită pe dorința de egalitate – pe cât posibil – a șanselor), punerea în valoare a meritelor individuale, într-un context favorizator pentru inițiativele individuale în domeniul economiei private. Schimbarea de paradigmă a orizonturilor politice economice și sociale ale stângii au intervenit – acolo unde s-a pus în mișcare tentativa – în contextul reînnoirii, la mijlocul anilor ’90 și imediat după, a viziunilor privind raporturile stat-națiune- individ promovate de lideri ai stângii din țări euro-atlantice.
Ideile “regeneratoare” social-politice promovate de revista Esprit avuseseră la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 și anumite ecouri în România în rândurile unor intelectuali ce se interesau de aceste problematici. Cu redacția Esprit era în contact direct minunatul om de cultură și scriiitor, vulcanicul Romulus Vulpescu (1933-2012), traducător strălucit – mort în deplină sărăcie și uitat – al operelor nemuritoare ale lui Francois Villon, Rabelais, Dante Alighieri.
Toate aceste amănunte de mai sus – cu devierile lor colaterale – și unele detalii biografice au doar rolul de a preciza, în linii mari, contextul internațional în care s-a format, în plan cultural, politic și uman, actualul Președinte al Franței.
Emmanuel Macron nu a efectuat stagiul militar din “motive de studiu”. Făcea de altfel parte din acele ultime categorii de vârstă (era născut în decembrie 1977) cu care înceta, prin legea promulgată în 1996, obligativitatea serviciului militar. A ajuns Comandant Suprem al Armatei Franței fără a fi mirosit praful de pușcă și fără a fi tras un foc de armă. După o trecere rapidă prin ENA (École National d’Administration: 2002-2004), instalată la Strasbourg din 1991, a terminat studiile în lotul de studenți denumit “Promoția Léopold-Sédar-Senghor”. Era a șaizecea promoție de studenți de la crearea ENA în 1946, căreia i s-a dat numele respectatului poet și om politic Léopold Sédar Senghor, președinte al Senegalului între 1960-1980. Un certificat de studii de la ENA a fost în Franța “patalamaua” care recomanda ocuparea unei poziții de prestigiu în instituțile țării. A lucrat mai apoi în administrația de stat ca inspector de finanțe, pentru ca după 2008 să devină director pe lângă banca Rotschild & Company. L-a cunoscut în mediile bancare pe Jacques Attali, din 1981 consilier al președintelui Mitterand, considerat “eminența cenușie” a acestuia. Attali, care preluase în 1991 președinția BERD (Banca Europeană Pentru Reconstrucție și Dezvoltare) a devenit un fel de mentor al tânărului Macron. În intențiile lui Attali, BERD, fondată de altfel și la inițiativa sa, ar fi trebuit să fie un instrument de suport pentru însoțirea tranziției țărilor membre ale fostului Tratat de la Varșovia și a componentelor fostei Uniuni Sovietice pe calea tranziției către democrație și economie de piață. Attali a fost președinte al BERD până în 1994 după care a pus pe picioare propria sa structură de consultanță strategică devenită faimoasă. În august 2007 Emmanuel Macron a fost numit, în manieră informală, raportor adjunct al “Commission pour la libération de la croissance”, cunoscută ulterior sub numele de Comisia Attali. În 2008 Jacques Attali împreună cu 42 înalte personalități i-au înaintat președintelui Nicolas Sarkozy un set de 316 “propuneri-șoc” pentru eliberarea (= revitalizarea -n.n.) creșterii economice și sociale a Franței. Textul merită a fi comentat chiar și sumar, însă interdicțiile puse în difuzarea și prezentarea acestuia sunt atât de numeroase încât prefer să mă abțin. Oricum, participarea la elaborarea textului a fost trambulina de pe care Emmanuel Macron a început fulminanta sa ascensiune în interiorul structurilor Statului francez, structuri în cadrul cărora, aspiranții la ascensiunea spre vârful ierarhiilor și cei deja aflați în vârful acestora au avut de multe ori ca formulă de referință afirmația “L’État, c’est moi”, formulată clar și fără echivocuri la 13 aprilie 1655 de Ludovic al XIV-lea în fața Parlamentului, pentru a le reaminti membrilor acestuia că la cârma treburilor statului se află El, Monarhul. Franța republicană și prezidențială, este si acum o monarhie electivă sui generis, cu durata de 5 ani, în virtutea mandatului popular, reînnoibil o singură dată.
În martie 2010 Macron a devenit co-raportor al Comisiei Attali șîn domeniul studiului reformei profesiunilor. Din septembrie 2008 deja se pusese în disponibilitate din funcția publică și devenise bancher la Rothschild & Comp., în cadrul căreia în 2010 este promovat ca asociat. Excelează în recapitalizarea rapidă a cotidianului Le Monde și închide strălucit o serie de inițiative industriale de anvergură, precum aceea de achiziționare de către marele grup Nestlè a filialei de “lapte pentru copii” a Pfizer, o operațiune care a presupus angajarea unei sume de 9 miliarde de dolari. A fost răsplătit, desigur, pe măsura succesului. Încă de la începutul anilor 2000 tânărul Macron se orientează spre stângă și se apropie de partidul socialist. A încercat fără succes a fi propus precum candidat, pe lista partidului socialist, în Picardia la alegerile legislative din 2007. Un înalt funcționar al Statului, Jean-Pierre Jouyet (n. 1954), secretar de stat pentru Afaceri Europene în primul și al doilea guvern al lui François Fillon (2007-2008) din timpul președinției Sarkozy ( 2007-2012), îl prezentase cu un an înainte lui François Hollande, viitorul președinte socialist al Franței (2012-2017). În 2011 Macron contribuie activ la victoria lui Holland la alegerile primare organizate de partidul socialist și partidul radicalilor de stânga pentru indicarea candidatului comun la prezidențialele din 2012. A învins Hollande și în fața lui Macron s-au deschis perspectivele la care cu siguranță râvnea. La 34 de ani este secretar general adjunct la Președinția Republicii. Deranjat probabil de faptul de a nu fi fost promovat ca ministru al Bugetului în prima formație ministerială din timpul președinției Hollande, condusă de Manuel Valls (Hollande a invocat ca motiv al nepromovării absența mandatului electoral), dar și de dificultățile în calea propunerilor de intervenție în plan economic pe care le făcea ca și coordonator al “celulei” de studii economice de la Palatul Elysée, Emmanuel Macron părăsește în iunie 2014 cabinetul lui Hollande la scurt timp după numirea ca secretar general la Elysée a lui Jean-Pierre Jouyet. Motivul oficial a fost acela al dorinței de realizare în autonomie a unor “proiecte personale in domeniul învățământului și cercetării”. “Autonomia”, condimentată de conferințe pe teme economice între Berlin și Londra, a durat foarte puțin.
În luna august a fost numit ministru al economiei și finanțelor în al doilea guvern Valls. Neoministrul Macron declară aproape simultan cu numirea că nu mai este membru al partidului socialist din 2009 (anul ultimei cotizări) și imediat și-a dat de lucru pentru promovarea unei legi în favoarea întreprinderilor, lege împinsă de guvern în Parlament în februarie 2015, printr-o procedură ce permitea adoptarea fără votul deputaților. Între timp se pregătește tehnic pentru escaladarea Elysée-ului, declarând în prealabil (martie 2016) că la alegerile prezidențiale din 2017 președintele Hollande ar trebui să se prezinte deoarece este “candidat legitim”.
În luna următoare își crează însă, surprinzându-l chiar si pe Hollande, propriul partid En Marche și după câteva luni (în noiembrie) își anunță candidatura oficială, după care refuză participarea la “primarele” socialiste și merge înainte pe cont propriu gestionând o precampanie și o campanie finanțată solid de către entități private și personalități individuale. Stilul decizional și de luare prin surprindere a colaboratorilor și opiniei publice îi va însoți de acum cariera. Se calculează că donațiile private pentru campania de alegere a sa ca președinte al Franței au depășit de aproximativ trei ori bugetele campaniilor lui François Fillon și Alain Juppé (Republicanii – și Uniunea pentru o Mișcare Populară/UMP) care își disputau întâietatea în alegerile primare ale regrupării dreptei. Pe versantul dreptei naționaliste adversarul de temut era doamna Marine Le Pen.
Macron s-a prezentat la alegerile din aprilie-mai 2017 ca un candidat credibil, tânăr, fără avânturi populiste, încercând sa încadreze problematicile politicii externe la ordinea zilei dintr-o perspectivă istorică pragmatică. A stârnit uimire declarația conform căreia colonizarea Algeriei de către Franța a fost “o crimă împotriva umanității”. În mai 2017 a refuzat să se pronunțe în sensul recunoașterii statului Palestina. Nu a făcut-o nici până astăzi, ceea ce nu înseamnă că nu o va face: mai are timp. La 22 mai a.c. Stéphane Séjourné, ministrul de Externe al Frantei, a declarat: “recunoasterea Statului palestinian nu este un tabù, dar nu este incă momentul”. Adică, “mai vedem”…
În ce privește politicile economice și sociale unii comentatori îl consideră a se fi comportat , până acum, ca un social-liberal, alții ca un neo-liberalist. Nu știu care sau câte din inițiativele de guvernământ ale lui Emmanuel Macron pot fi considerate, dat fiind militantismul său din prima tinerete, ca fiind inițiative de inspirație socialistă. Câtă vreme a fost înscris și teoretic a militat în Partidul Socialist francez a susținut aripa centristă a acestuia și ca atare a fost considerat ca o persoană cu simpatii pentru politicile practicate de președintele democrat Bill Clinton (1993-2001), cancelarul social-democrat Gerhard Schröder (1998-2005), primul ministru laburist Tony Blair (1997-2007). Cel puțin doi dintre cei numiți au încercat să facă politică “de stânga” (sau prezentată ca atare) îmbrățișând sugestii provenite din rețetele “de dreapta” În campania pentru prezidențialele din 2017 Macron a fost susținut de numeroși oameni politici în exercițiul funcțiunii precum cancelarul german Angela Merkel (2005-2021), președintele Barack Obama (2009-2017), președintele Comisiei de la Bruxelle Jean Claude Juncker (2014-2019), președintele Parlamentului European Antonio Taiani (ianuarie 2017-iunie 2019), Președintele Consiliului European Donald Tusk (2014-2019), între 2019-2022 președintele Partidului Popular European și actualmente Prim Ministru al Poloniei. Precum se vede apartenențele politice ale susținătorilor lui Macron sunt de stânga sau centriste.
Emmanuel Macron a fost considerat de la bun inceput în aceste medii ca un europenist convins de necesitatea consolidării instituțiilor UE și aprofundării proceselor de integrare. Consolidarea instituțiilor U.E. se părea că trebuia să găsească un sprijin în întărirea zonei euro, a cărei economie ar fi fost de reformat prin reforme implementabile treptat. Ce s-a întâmplat însă după 2019 a schimbat perspectivele.
The post De la Macroniadă la Olimpiadă (1). Ascensiunea unui lider appeared first on Cotidianul RO.
