Un studiu recent susține că ciclurile Soarelui ar putea fi influențate de planete, o idee ce pare a semăna izbitor cu astrologia, dar pentru care acum există un mecanism propus. Durata ciclului principal al activității solare a fost atribuită efectelor gravitaționale combinate ale lui Venus, Pământ și Jupiter.
Spectacolul auroral spectaculos din 10 mai a făcut ca milioane de oameni să devină familiarizați cu activitatea solară, de care nu erau conștienți anterior. Inevitabil, mulți vor să știe de ce petele solare și ejecțiile de masă coronală apar într-un ciclu de 11 ani. Majoritatea astronomilor pot doar să ridice din umeri, dar o mică minoritate crede că au un răspuns, iar unii dintre aceștia tocmai au oferit mai multe detalii pentru teoria lor.
Activitatea Soarelui
Milioane de oameni, la aflarea pentru prima dată că activitatea Soarelui atinge un vârf la fiecare 11 ani, au observat că aceasta este destul de similară cu durata orbitei lui Jupiter (11,86 ani). Ar putea exista o legătură? În general, aceasta a fost o idee trecătoare, fără nicio explicație despre cum ar putea fi legate cele două. Totuși, cercetătorii de la Helmholtz-Zentrum Dresden-Rossendorf (HZDR) cred că mareele generate de planete în interiorul Soarelui ar putea fi responsabile.
Cunoscută sub numele de “ipoteza planetară”, ideea sugerează că mareele produse de gravitația planetelor cauzează vârtejuri de curent în interiorul Soarelui, cunoscute sub numele de valuri Rossby, care la rândul lor afectează magnetismul solar. Întreaga teorie sună puțin a astrologie, și majoritatea astronomilor au privit-o cu mare suspiciune.
Luna, Soarele și (într-o măsură mai mică) planetele produc maree pe Pământ. Planetele ridică, de asemenea, maree pe Soare, variind în funcție de masă și distanță. La urma urmei, Jupiter are suficientă influență gravitațională încât el și Soarele orbitează un centru de greutate comun în afara suprafeței Soarelui.
Dacă acest lucru contează într-un mod observabil este mai controversat.
Modelul de 11 ani al activității solare, care acum se apropie de un vârf, este cunoscut sub numele de ciclul Schwabe, după astronomul din secolul al XIX-lea Heinrich Schwabe. Totuși, acesta este doar unul dintre numeroasele cicluri solare observate, inclusiv unele mult mai scurte și altele mult mai lungi, care au fost la fel de greu de explicat.
Știm că alte stele trec prin cicluri similare, deși în majoritatea cazurilor datele noastre sunt destul de recente. Maximele solare nu sunt ca un metronom – de aici dezbaterea dacă aceasta se întâmplă devreme – dar în medie sunt la 11,07 ani distanță. Semnificația perioadei de 11,07 ani, în contrast cu cei 11,86 ani necesari pentru o orbită a lui Jupiter, nu este imediat evidentă, dar Dr. Frank Stefani de la HZDR susține că reprezintă un ritm creat de aliniamentele lui Jupiter, Venus și Pământ. Stefani a crezut de mult timp că aceasta nu este o coincidență, și acum prezintă ceea ce el susține că este un mecanism.
“În timp ce acest dinam solar generează un ciclu de activitate de aproximativ 11 ani de unul singur, credem că influența planetelor intervine apoi în funcționarea acestui dinam, dându-i în mod repetat un mic impuls și astfel forțând ritmul neobișnuit de stabil de 11,07 ani asupra Soarelui”.
„Acum am găsit mecanismul fizic de bază. Știm câtă energie este necesară pentru a sincroniza dinam-ul, și știm că această energie poate fi transferată Soarelui prin așa-numitele valuri Rossby. Partea grozavă este că acum putem explica nu doar ciclul Schwabe și ciclurile solare mai lungi, dar și ciclurile mai scurte Rieger, pe care nici măcar nu le-am luat în considerare anterior”, a adăugat Stefani.
Ce explică cercetătorii
Autorii concluzionează că atunci când două planete, dintre Venus, Pământ și Jupiter se aliniază, se creează un efect asemănător cu “mareea de primăvară” de pe Pământ, când atracția Soarelui și a Lunii se combină pentru a crea un efect amplificat. Aceasta activează valuri Rossby comparabile cu sistemele de presiune înaltă și joasă din atmosfera Pământului.
Aceste aliniamente apar în cicluri de 118, 193 și 299 de zile, potrivindu-se cu ciclurile mai scurte Rieger observate în activitatea solară. Toate cele trei planete se aliniază mai rar, dar atunci când o fac, efectul este mai mare, motiv pentru care ciclul Schwabe este mult mai evident decât cele mai scurte. Alte planete au efecte similare, dar mai mici; Stefani și coautorii susțin că pot identifica vârfuri mai mici în activitate cauzate de aliniamentele lui Mercur și Saturn cu cele trei planete cele mai influente.
Stefani mai prezice că aceste efecte planetare ar trebui să creeze un ciclu de 193 de ani, dar nu am urmărit Soarele suficient de mult timp pentru a confirma acest lucru.
Chiar și Stefani admite că munca sa nu este concludentă.
“Probabil vom fi siguri 100% doar atunci când vom avea mai multe date”, a spus el.
Alți astronomi ar putea fi considerabil mai greu de convins. Mișcările planetelor generează o mulțime de numere; dacă te uiți suficient de mult la ele, este ușor să te convingi că ai găsit un model care se potrivește cu datele neclare de la Soare.
Nu am urmărit petele solare de atât de mult timp, deși s-au făcut eforturi pentru a estima activitatea solară anterioară pe baza concentrațiilor de carbon-14 în inelele copacilor și a rapoartelor istorice despre aurore. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât setul de date este mai șubred, și cu atât mai puțin clar este dacă ciclul de 11 ani al activității solare este permanent, așa cum necesită afirmațiile lui Stefani.
Autorii speculează despre cicluri mult mai lungi, cum ar fi cele care iau în considerare aliniamentele celor patru giganți gazoși. Cu toate acestea, poate singura modalitate prin care astfel de afirmații vor deveni cu adevărat convingătoare este dacă se vor găsi potriviri între ciclurile altor stele și propriile lor sisteme planetare.
