Descoperirea care „luminează” trecutul: Un fragment de geam roman, la Apulum

Casa romană, în istoria arhitecturii, reprezintă o formă distinctă și evolutivă a locuințelor din Imperiul Roman. De-a lungul timpului, aceste case au suferit modificări semnificative, reflectând schimbările sociale, economice și culturale din societatea romană. De la modestele case ale plebei la impunătoarele vile ale nobililor, arhitectura caselor romane a fost o expresie a statutului și gustului proprietarilor săi.

Descoperire uluitoare la Apulum

În inima Transilvaniei, la Alba Iulia, un fragment de istorie a fost adus la lumină de către arheologii Muzeului Național al Unirii. Este vorba despre un colț de geam roman, o fereastră spre viața de acum două milenii, descoperit în timpul săpăturilor preventive din zona cunoscută sub numele de “Altip”.

Acest fragment, alături de alte bucăți similare, provine dintr-o casă romană datând din perioada municipium-ului, în timpul împăratului Septimius Severus (193-211 p.Chr.).

Geamurile romane nu erau transparente ca cele de astăzi, ci translucide, permițând doar trecerea luminii, nu și a detaliilor. Această caracteristică le oferea intimitate locuitorilor, în timp ce îi proteja de intemperii. Colorația lor varia de la nuanțe de albastru-verzui la galben sau maro, în funcție de compoziția chimică și de oxidarea fierului prezent.

Meșterii romani au perfecționat treptat tehnica de fabricare a sticlei, adăugând mangan pentru a obține o transparență mai mare. Procesul de fabricație se baza pe topirea unui amestec de siliciu (nisip), sodiu și calciu, cu adăugarea de natron pentru a scădea punctul de topire al siliciului și de var sau magneziu pentru a reduce solubilitatea sticlei.

Casele romane

Tehnica de turnare inițială producea panouri cu o suprafață netedă și una aspră, în timp ce metoda de suflare, apărută mai târziu, oferea două fețe netede. Aspectul, grosimea, forma marginii și bulele din interior sunt indicii care diferențiază cele două metode.

Fragmentele de sticlă descoperite la Apulum, translucide și cu nuanțe de aqua, cu grosimi între 3 mm și 5 mm, vor fi supuse analizelor arheometrice pentru a dezvălui mai multe despre tehnologia și viața romană.

În perioada timpurie a Romei antice, casele erau construite în principal în două stiluri principale: domus și insulae. Domus era rezervată claselor sociale superioare și era compusă din mai multe încăperi dispuse în jurul unui atrium central, uneori cu un impluvium pentru colectarea apei de ploaie. Insulae, pe de altă parte, erau apartamente cu mai multe etaje destinate claselor mai puțin privilegiate, adesea supraaglomerate și construite din materiale mai ieftine.

Casa romană timpurie reflecta o arhitectură simplă, dar funcțională, cu încăperi care serveau diverse scopuri, precum locuința, biroul, bucătăria și zona de relaxare. Materialele de construcție comune includ piatră, cărămidă, lemn și tencuieli de lut.

Decorul interior al caselor romane era adesea bogat în mozaicuri și fresce, care ilustrau scene mitologice, natură, viața cotidiană sau portrete ale proprietarilor. Aceste opere de artă serveau nu numai scopurilor decorative, ci și ca expresie a bogăției și statutului social al locatarilor.

Această descoperire nu este doar o bucată de material, ci o poveste despre ingeniozitatea și adaptabilitatea romanilor, despre cum au reușit să creeze confort și intimitate în locuințele lor, într-o epocă în care tehnologia era în plină evoluție. Este o mărturie a legăturii dintre trecut și prezent, o lecție despre cum inovațiile de ieri pot influența lumea de azi. În cele din urmă, este un exemplu al modului în care, chiar și cele mai mici fragmente, pot lumina pagini întregi de istorie.