Elogiul moderației și al umilității. Câteva sugestii de

Recent, doi universitari româno-americani ne-au propus cărțile lor despre o seamă de valori uitate, dar nu mai puțin esențiale pentru echilibrul oricărei comunități înțelepte. Primul a fost d-l Aurelian Crăiuțu, cu un volum intitulat Elogiul moderației (Editura Spandugino, 2023), unde ni se prezintă galeria acelor gânditori politici moderni, din fericire capabili, spre deosebire de alții, să evite capcana radicalizării ideologice. Pe curajul lor etic se sprijină continuitatea civilizației europene, așa cum de la fanaticii pe care moderația lor i-a denunțat au pornit derapajele totalitare.

Aurelian Crăiuțu

Cartea d-lui Aurelian Crăiuțu și-a ales drept motto remarca lui Albert Camus: „ne sufocăm între inși care cred că dreptatea absolută e de partea lor.” Sună destul de cunoscut, de vreme ce hiperbola profetică, isteria colectivistă, demagogia și simplificările conspiraționiste nu definesc doar secolul 20: s-au prelungit până azi, devenind parcă și mai trist caracteristice pentru decorul social-politic în care suntem obligați să trăim.

Starea de latent război civil, care a însoțit agonia Republicii de la Weimar, favorizând ascensiunea lui Hitler, nu e prea departe de atmosfera noastră epocală, definită printr-un „dialog al surzilor” (mai ales pe social media). Trăim și noi printre indivizi care se cred atotștiutori, își închipuie că dețin adevărul ultim și mizează pe idei puține, dar fixe, pe care le promovează agresiv.

Ignoranța frustrată și obtuza îndreptățire de sine se potențează reciproc, acoperind vocile raționale, așa cum sfidează normele bunului simț. Poate că moderația, practicată ca terapie spirituală, nu-i poate convinge și nici învinge, însă are darul de a ne aminti că supraviețuirea comunităților umane nu se întemeiază pe vederi unilaterale, ci pe media inteligentă dintre opiniile adverse, adică pe acel dialog rațional și puțin sceptic ale cărui reguli impun auto-limitarea și modestia.

Coperta cărții, „Elogiul moderației”

Al doilea autor, dl Costică Brădățan, a publicat la Harvard University Press o carte tradusă acum în românește (tot la Editura Spandugino, 2024). Ea aparține aceluiași gen retoric – apologia morală – și se numește Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate. Cele patru figuri de fundal care-i servesc profesorului Brădățan drept material ilustrativ sunt Simone Weil, Mahatma Ghandi, Emil Cioran și Yukio Mishima. Ce element unește aceste patru destine altminteri atât de diferite? Înclinația lor (oarecum nihilistă) de a se anula pe ei înșiși, în numele unor cauze pierdute sau irealizabile. Cei patru sunt evocați pentru paradoxalul succes al propriului eșec, teoretizat sau nu, dar mereu prezent, ca o temă de neocolit.

Costică Brădățan. Foto: nias.knaw.nl

Adevăratul cal de bătaie al d-lui Costică Brădățan rămâne însă ideologia contemporană a succesului pe bandă rulantă. Nu există vreo iluzie mai toxică și tocmai ea ne este vândută zilnic, pe toate canalele și sub orice formă expresivă, pentru a ne determina să credem că viața noastră ar trebui să fie o plimbare pe covorul roșu, încununată prin urcarea pe un podium.

Că suntem cu toții geniali, că dacă nu reușim, alții sunt de vină (societatea pe larg, cu toate discriminările și prejudecățile ei) și că merităm întotdeauna mai mult decât primim, odată ce pretențiile noastre narcisice ne-au atrofiat simțul responsabilității personale. Această viziune, injectată până și copiilor de școală primară, dă naștere unei comunități de nemulțumiți gălăgioși, care se combat reciproc, într-o ambianță de ipocrizie generalizată.

În realitatea sistematic escamotată, ne confruntăm cu eșecul la tot pasul și numai el ne permite atât asumarea practică a condiției noastre de ființe vulnerabile și muritoare, cât și progresul lăuntric, din care izvorăște pacea socială constructivă. Buna convingere că eșecul e omenesc și inspirator poate face din noi cetățeni cu scaun la cap, părinți lucizi, prieteni solidari și profesioniști în evoluție, ajutându-ne să conviețuim armonios, fără așteptări deplasate, convertite în depresie, și utopii reîncălzite, soldate cu erodarea vieții democratice.

Coperta cărții, „Patru pilde de umilitate”

Deși ambele cărți pomenite mai sus se înscriu într-un contra-curent neo-stoic, menit să pondereze excesele ideologice ale unor vremuri scoase din țâțâni, ele rămân, tocmai prin marginalitatea lor asumată, un ghid practic pentru toți cei care, atât prin moderație, cât și prin „umilitate”, vor să-și revină în fire și să trăiască autentic, departe de tirania modelor și spiritul de turmă.

Nu putem impune prin decret aceste repere, arogant neglijate de către feluriți „influensări” și „antrenori” de afaceri „motivaționale”, însă – dacă mintea ne e încă liberă și conștiința morală încă trează – le putem cultiva discret, sperând că exemplul propriu ar putea fi urmat, la o adică, și de alții.