În perioada interbelică, parfumul decadent și fanteziile bucureștenilor căpătau note astronomice, dorințele lor cele mai arzătoare fiind satisfăcute de către domnițele de moravuri ușoare, care le șopteau promisiuni de amor și atingeri interzise în localurile cu felinar roșu la intrare. Fetițele dulci din București, preferatele Regelui Carol al II-lea și ale poetului Ion Barbu.
Cele mai cunoscute case de toleranță din Bucureștiul interbelic
În perioada interbelică, Bucureștiul este un oraș vibrant și cosmopolit, cunoscut adesea sub numele de „Micul Paris” datorită influențelor culturale franceze.
În acest context, viața socială și culturală a Capitalei cunoște o diversitate fără precedent, incluzând și aspecte mai puțin convenționale ale existenței urbane, precum existența caselor de toleranță și a bordelurilor.
În localurile celebre de pe Ion Câmpineanu, Șoseaua Ștefan Cel Mare, Batiștei sau Calea Dudești, domnii vizitează”profesionistele”, lăsând la ușă grijile, problemele, pudoarea și inhibițiile, pentru o noapte de amor interzis.
”Napoleon”, ”Șchioapa”, ”Tanti Berta”, ”Mița Biciclista, ”Lina Magazia”, ”Maria Studenta”, ”Foamea Neagră” sau ”Pica” sunt doat câteva dintre numele urmașelor Evei care împlinesc cele mai fierbinți fantezii ale domnilor din Bucureștiul interbelic.
Bordelurile erau legale, iar fetele erau trimise, săptămânal, la controale medicale
Cel mai cunoscut bordel din Bucureștiul interbelic este Crucea de Piatră, care se întindea de la Poșta Vitan până la Dristor.
Localurile de moravuri ușoare fac parte integrantă a vieții urbane din Bucureștiul interbelic, aceste stabilimente funcționând în diverse cartiere ale orașului, de la zonele centrale elegante până la periferiile mai puțin favorizate.
Casele de rendez-vous din Capitală variază de la localuri de lux, frecventate de clasa superioară și boemi, până la locații mai modeste, destinate muncitorilor și persoanelor cu venituri mai mici.
În anii ’20-’30, prostituția este reglementată legal în România. Bordelurile funcționează sub supravegherea autorităților, care impun reguli stricte de igienă și comportament.
Este lesne de înțeles faptul că domnișoarele care lucrează în aceste locuri sunt nevoie să se înregistreze la Poliție și să se supună controalelor medicale regulate, o dată pe săptămână, pentru evitarea răspândirii unor boli venerice.
Așa arăta un abonament de 10 vizite la o damă de companie, in anii 30 in Bucuresti. Foto arhivă
Regele Carol al II-lea, clientul fidel al damelor de companie
În bordelurile de lux ale Capitalei, clientela este alcătuită, în principal, din oameni de afaceri, politicieni, aristocrați și intelectuali.
Aceste localuri oferă servicii exclusiviste și adesea au amenajări rafinate, cu decoruri somptuoase și personal atent la nevoile oaspeților. În astfel de locuri, prostituția este adesea asociată cu divertismentul, incluzând muzică live, dans și conversații intelectuale.
Probabil cei mai faimoși clienți ai fetițelor dulci din Bucureștiul interbelic sunt poetul Ion Barbu și Regele Carol al II-lea.
Dama de companie in Bucurestiul interbelic. Foto arhiva
Despre controversatul monarh al României se spune că ar fi fost un amant desăvârșit, un bărbat cu pofte carnale greu de stăpânit. Carol al II-lea este de generos cu domnițele care-i pică la așternut, plătindu-le cu sume de până la 5.000 de lei per noapte.
”Carol ieșea într-un Ford cu două locuri îndată ce se însera pe străzile Brezoianu și Sărindar, aborda câte o prostituată, o ducea la Palat și după o ședință mai lungă sau mai scurtă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei.
La ieșirea din Palat, ea era ridicată de agenții lui Gavrilă Marinescu, prefectul Poliției Capitalei, care îi mai da 5.000 lei și o amenința cu moartea dacă spune ceva”, declara Constantin Argetoianu, Ministrul de Interne de atunci, în cartea sa de Memorii.
Bordelul Crucea de Piatra. Foto bucuresti-online.net
Ce tarife aveau ”fetițele dulci” din localurile de lux și cele modeste
În bordelurile de lux ale Capitalei, în anii 20, profesionistele câștigau sume cuprinse între 7.500 și 10.000 de lei. Ca o comparație, un muncitor din acea perioadă câștiga în medie 2.000 lei, un avocat 6.000 lei, iar un medic 9.000 lei.
În contrast, bordelurile din cartierele muncitorești erau mult mai modeste. Frecventate în principal de muncitori și bărbați cu venituri mai mici, aceste stabilimente ofereau servicii la prețuri accesibile.
Condițiile erau adesea mai precare, iar atmosfera era mai sumbră. Totuși, pentru mulți dintre clienții lor, aceste bordeluri reprezentau o evadare temporară din cotidian. Damele de companie cereau între 50 și 100 de lei pentru o partidă de amor.
Printre cele mai cunoscute femei de moravuri ușoare din istoria Bucureștiului se numără Mița Biciclista, Lina Magazia sau Zaraza. Clienții fideli ai localurilor se bucurau de un abonament de 10 vizite și de tarife reduse, în funcție de cum se înțelegeau cu muncitoarele.
Damele de companie cu ai lor clienti in localurile din Bucurestiul interbelic
Impactul cultural și social
Bordelurile din Bucureștiul interbelic au avut un impact semnificativ asupra culturii și societății vremii. Ele au fost subiecte de dezbatere în presă, literatură și artă, reflectând atât fascinația, cât și stigmatul asociate cu această realitate.
Scriitori și jurnaliști au descris adesea viața din bordeluri, contribuind la mitologia urbană a Bucureștiului interbelic.
După al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în România, bordelurile au fost închise, iar prostituția a fost interzisă.
Această schimbare a marcat sfârșitul unei ere și a unei părți controversate, dar fascinante, din istoria Bucureștiului.
Amintirile și poveștile despre bordelurile interbelice au rămas însă în memoria colectivă, fiind evocate în literatură și istoriografie ca parte a mozaicului complex al vieții urbane din acea perioadă.
