„Natura mea competitivă m-a ajutat să muncesc din greu pentru a ține pasul cu mine însămi”, mărturisește regizoarea japoneză într-un interviu acordat ziarului Libertatea. Naomi Kawase a fost invitata specială a ediției din acest an a festivalului de film Anonimul din Sfântu Gheorghe.
Pentru prima dată în România, regizoarea japoneză Naomi Kawase a parcurs un drum de 30 de ore și a lăsat în urmă un taifun, ca să ajungă la Sfântu Gheorghe. A fost invitata specială a celei de-a 20-a ediții a Festivalului Internațional de Film Independent Anonimul.
Cu această ocazie, a acordat și un interviu ziarului Libertatea, în care a vorbit despre munca sa și cel mai controversat film la care a lucrat: documentarul despre Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020/2021. Interviul a fost realizat cu ajutorul unui interpret din japoneză în engleză, iar ulterior tradus în română.
Naomi Kawase, la Festivalul de film din Deltă
Premiată la Cannes
Una din cele mai importante voci ale cinematografiei mondiale din ultimele decenii, Kawase a debutat cu „Suzaku”, film cu care a obținut Premiul Camera d’Or la Festivalul de Film de la Cannes în 1997, devenind, la 27 de ani, cel mai tânăr cineast distins cu acest premiu.
Înainte de debutul său în ficțiune, a regizat o serie de scurtmetraje și filme documentare în care a atins mai mult tema relațiilor de familie.
În 2007, Naomi Kawase a obținut și Marele Premiu al Juriului la Cannes pentru „Mogari No Mori | The Mourning Forest”. Opt din filmele sale au avut la Cannes premiera mondială, printre care și „Still the Water” (2014) sau „Sweet Bean” (2015), care au putut fi vizionate și în secțiunea Focus Naomi Kawase din festivalul Anonimul.
<strong>Kawase este apreciată la nivel mondial pentru filmele sale „care translatează poeticul în sunet și imagine, făcând din ecranul de cinema un portal spre o nouă dimensiune de calm și frumos”, cum scria Le Monde.</strong>
Peste 5.000 de ore filmate la JO Tokyo
În 2018, regizoarea a primit din partea Comitetului Olimpic Internațional propunerea de a realiza filmul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, programate pentru anul 2020, dar amânate pentru 2021 din cauza pandemiei de Covid-19.
A filmat peste 5.000 de ore de material, peste care apoi le-a distilat în „Official Film of the Olympic Games Tokyo 2020, Side A & Side B”, două documentare de câte 120 de minute.
Filmul Oficial al Jocurilor Olimpice Tokyo 2020, Partea A a avut premiera mondială anul trecut la Festivalul de Film de la Cannes, în secțiunea Cannes Classics și a putut fi văzut în premieră națională la Anonimul.
La festivalul din Deltă, Naomi Kawase a primit, la gala de închidere, Trofeul Anonimul pentru contribuția sa la frumusețea cinematografiei universale.
Naomi Kawase, premiată de Miruna Berescu la Festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe
O perspectivă mai puțin obișnuită asupra Jocurilor Olimpice
Libertatea: Ați fost aleasă să regizați filmul oficial al Jocurilor Olimpice de la Tokyo 2020. Ce v-a convins să vă implicați în acest proiect și care au fost cele mai mari provocări ale realizării unui documentar sportiv, atât tehnic, cât și ca narațiune?Naomi Kawase: În primul rând, acest lucru se datorează faptului că am un trecut de atletă, am fost selectată să particip la competiția națională de baschet până în liceu. Dintotdeauna mi-am dorit să fac într-o zi o creație cu tematică sportivă. Îmi place să mă uit la competiții sportive și întotdeauna mă emoționez până la lacrimi când văd astfel de lucruri.
În acest proiect, COVID-19 a fost cel care ne-a restricționat în crearea legăturilor cu sportivii. Întotdeauna am crezut că este esențial să ne acordăm timpul necesar pentru a dezvolta o relație cu atleții și pentru a-i face să spună mai mult decât un simplu interviu în fața camerei. Nu a fost ușor să perfecționăm acest proces.
– „Side A”, prima parte a filmului, se concentrează mai mult pe partea atletică a Jocurilor Olimpice, în special a femeilor din sport. A fost intenția dumneavoastră să dejucați viziunea tradițional masculină a evenimentelor sportive globale?– Eu nu creez în opoziție cu ceva anume. Mă confrunt în mod constant cu conștientizarea problemelor din interiorul meu și am repetat procesul prin intervievarea oamenilor în legătură cu acestea. Firește, multe documentare olimpice nu au prezentat niciodată greutățile de a rămâne un sportiv de top după ce o femeie a devenit mamă. În plus, am vrut să mă concentrez pe oamenii care își îmbunătățesc umanitatea ca atleți, cum ar fi atleții refugiați sau vocile taberei învinse, spre deosebire de imaginile de la știri care îi evidențiază doar pe câștigători. Această intenție a dus în mod natural la compunerea acestui film.
Diviziunea din timpul Jocurilor Olimpice
– Publicul japonez a fost destul de divizat, mai ales la început, în legătură cu organizarea Jocurilor Olimpice în Japonia. Cum v-a influențat această rezistență deciziile în timpul realizării filmului? Cât de important a fost să surprindeți ambivalența publicului larg?– Am suferit o reacție de respingere majoră. S-a creat ideea „Olimpiada egal acest film” și s-a menținut o impresie negativă. Am fost deosebit de uimită când mass-media a scris despre lucruri pe care nu le-am intenționat ca și cum le-aș fi făcut. În loc să îl privească ca pe o operă cinematografică unică, s-a scris uneori ca și cum ar fi fost o operă de prozelitism politic. Bineînțeles, aceste cuvinte veneau de la oameni care nu văzuseră filmul, așa că am fost ciudat de calmă.
Cu toate acestea, este regretabil că la box office-ul nu a avut o performanță bună, din cauza acestor bârfe online. Nu există nicio distribuție la nivel mondial, așa că sunt foarte recunoscătoare că filmul a fost proiectat în cadrul unor festivaluri ca Anonimul.
Am vrut să facem un film care să ajungă nu doar la oamenii de astăzi, ci și la cei de peste cel puțin 100 de ani.
Emoțiile negative și diviziunile care s-au cuibărit în inimile oamenilor pe fondul COVID-19 au făcut ca Jocurile Olimpice, un spectacol care în mod normal ar fi trebuit să fie o rugăciune pentru pace și o experiență excepțional de emoționantă pentru atleți, să izbucnească într-un sentiment asemănător unui atac asupra atleților.
Neavând cum să împiedic Jocurile Olimpice de la Tokyo, care urmau să se desfășoare acolo pentru prima dată după 56 de ani (de fapt, 57 de ani din cauza amânării), să devină istorie negativă, nu am avut decât să înfrunt realitatea și să o înregistrez.
Un film despre mama sa adoptivă și toate trăirile pe care le-a răscolit
– „Katatsumori” este un film despre mătușa dumneavoastră, care v-a crescut. Cum v-a transformat filmarea unui subiect atât de intim?– Reflectând asupra mea, am reușit să-mi reconfirm implicarea în lume. De asemenea, deși a fost un subiect și o temă personală, m-am trezit privind filmul cu o perspectivă obiectivă în timpul filmărilor, ceea ce mi-a adus mari beneficii. Mi-am reconfirmat poziția că am creat un film pentru a-l împărtăși cu ceilalți.
– Și cum v-a schimbat relația cu ea?– Da, am avut o relație complicată cu mătușa mea, dar am ajuns să o iubesc și să iubesc faptul că am făcut acest film într-un mod care comunică onest dragostea mea pentru ea. Încă prețuiesc ce mi-a spus după ce l-a văzut: „Privind filmul, e ca și cum sunt cu tine tot timpul”. Au fost cele mai frumoase cuvinte și nu le voi uita niciodată.
Naomi Kawase, la Festivalul Anonimul
– Cea mai mare parte a cinematografiei dumneavoastră se referă la familii și la relațiile dintre părinți și copii. În ce măsură trecutul dvs. personal (faptul că sunteți adoptată) vă motivează să realizați filme centrate pe familii?– Așa e, am crescut fără dragostea părinților mei. Mama mea s-a separat de tatăl meu când nu mă născusem încă, iar mai târziu au divorțat, când aveam un an și jumătate. Mătușa mamei mele (Uno Kawase, care apare în filmul meu, Katatsumori), locuia cu soțul ei, dar nu puteau avea copii. Am fost lăsată în grija lor, ca bebeluș. Să crească un copil când deja depășiseră vârsta de 55 de ani nu le-a fost ușor.
Viața lor simplă era foarte ordonată, conform celor patru anotimpuri ale Japoniei. Deși nu am avut acces la multe informații sau la o casă mare în care să locuiesc, am învățat minunăția acestei lumi prin viața lor de zi cu zi.
Păreau să creadă în ceva nevăzut. Își împreunau mâinile pentru a mulțumi statuilor Jizo de la colțurile străzilor, se rugau pentru o zi sigură la răsărit și la apus mulțumeau pentru ziua care trecuse.
Am fost învățată că ar trebui să fim recunoscători pentru viața pe care o avem, în loc să trăim căutând tot mai mult și mai mult. Observă comportamentul celorlalți și corectează-l pe al tău. Dacă un obiect nu mai este util, spune-i „Mulțumesc pentru ajutor” înainte de a-l arunca la gunoi.
De la ei, am învățat multă înțelepciune de viață. Dar cel mai important lucru pe care îl pot menționa este că ei au făcut ca sufletul meu, abandonat de părinții mei, să creadă că „este în regulă să exist aici”.
Mama mea adoptivă, o gospodină, era mereu acasă, așteptându-mă să mă întorc. Indiferent când ieșeam sau dacă mi se întâmpla ceva, ea era mereu de partea mea. După ce tatăl meu adoptiv a murit când aveam 14 ani, povara asupra ei a crescut, dar ea a continuat să muncească din greu. Sunt sigură că a făcut-o pentru a mă salva de la a fi singură. A trăit până la vârsta de 97 de ani și, mulțumită celor 42 de ani pe care i-am petrecut alături de ea, imaginea ei este încă foarte prezentă în mintea mea.
Fiindcă era o persoană onestă, autentică și sinceră, am avut multe certuri serioase, dar sunt plină de recunoștință față de mama mea adoptivă, care m-a iubit în adâncul inimii sale, și față de tatăl meu adoptiv, care, din păcate, a murit devreme. Numele „Kawase” este numele de familie al tatălui meu adoptiv, cu care nu sunt rudă de sânge. Cu toate acestea, aș dori să continui să fac filme cu gândurile și sentimentele lor și să fiu mândră de modul în care și-au trăit viața.
Egalitatea de gen, foarte săracă în Japonia
– Ce reverberații a avut mișcarea #metoo în industria de film japoneză? E diferit feminismul japonez de cel occidental?– Nu sunt sigură de mișcarea #metoo în Japonia. Dar cred că e o problemă cu femeile japoneze care au fost lăsate în urmă în ceea ce privește progresul social. Egalitatea de gen e foarte săracă în Japonia.
– În 2014, ați numit „Still the water” capodopera dumneavoastră. Mai simțiți la fel?– Lucrările pe care le-am creat de atunci încoace sunt, de asemenea, cele mai bune filme ale mele la timpul lor. Cel mai recent film narativ, „True Mothers” este, de asemenea, o altă capodoperă.
Cum faci un film despre adopție, ca fiică adoptată
– În „True Mothers”, portretizați două experiențe radical diferite: bucuria adopției și durerea dată de renunțarea la un copil. Ce tip de cercetare a fost necesară înainte de a vă apuca de un astfel de film?– În special, am documentat povești ale fetelor care au fost nevoite să renunțe la copiii lor. Sarcina este un eveniment pentru care femeile ajung să poarte o mare parte din responsabilitate și există multe cazuri în care bărbații nu pot fi trași la răspundere. Am intervievat o serie de fete care trăiesc cu o astfel de realitate greu de văzut de către societate. Bineînțeles, realitatea tratamentului infertilității în Japonia și realitățile cu care se confruntă cuplurile. Am cercetat cu atenție cuplurile care au trecut prin aceste probleme și au decis să adopte. Am intervievat, de asemenea, oameni de la organizațiile nonguvernamentale care au sprijinit aceste cupluri și am construit o relație solidă de încredere cu ele.
– Filmul este bazat pe un roman din 2015 al lui Mizuki Tsujimura. Ce v-a făcut să vreți să spuneți această poveste?– După ce un producător m-a întrebat dacă aș fi interesată de adaptarea acestei povești originale pentru film, am citit-o și am descoperit că unele părți erau scrise din perspectiva unui copil adoptat, ceea ce a fost un factor important în interesul meu pentru această lucrare. Fiind eu însămi un copil adoptat, m-am simțit foarte conectată. De cele mai multe ori, aceste două mame tind să fie punctul central al filmului, dar am simțit intuitiv că, prin prezentarea punctului de vedere al copilului, filmul ar avea o perspectivă cinematografică mai largă.
– Ce știți despre cinematografia românească, aveți vreun regizor sau film preferat?– Cristian Mungiu este un prieten și un cineast din generația mea de la care am avut multe de învățat.
