Cititorii „meseriași” nu lipsesc de la cele două târguri anuale de carte ținute la București toamna, sub genericul „Gaudeamus”, sau primăvara, cu denumirea „Bookfest”. Sociologic privind acest grup de fideli prieteni ai lecturii, îi putem felicita membrii, fără să ne lăsăm impresionați de amploarea lui mai degrabă modestă.
Mulți, puțini, cert este că pe umerii, capul, banii și timpul lor se evită colapsul unei industrii culturale structurante pentru cultura română „vie” și se menține conexiunea noastră cu lumea largă: pentru că „tinerii de toate vârstele” (cum spune o vorbă de duh lansată de Patriarhul Daniel) rămân dornici să citească, se produce chiar o discretă creștere graduală a pieței de carte, sursă de relativ optimism într-o societate pusă altminteri pe drumul degradării standardelor intelectuale, de la cele strict academice, până în sfera discursului public tot mai rudimentar.
Adevărul ceva mai trist e că industria cărții, mare consumatoare de masă lemnoasă, a intrat în contradicție globală atât cu ecologismul radical, care ne visează anturați de păduri preistorice virgine, cât și cu explozia digitalizării, care a mutat textul (tratat mercantil drept „conținut”) pe suporturi electronice la purtător.
În linii mari, oamenii citesc mai mult, dar mai cu seamă pe tablete și telefoane, așa cum se vede dacă mergi câteva stații cu metroul, indiferent de traseu. Doar că citesc pe sărite, pe apucate, de parcă ar trăi sub un stroboscop din discotecile veacului trecut.
Lectura cu creionul în mână, cum se zice, a devenit sportul extrem al ultimilor șoareci de bibliotecă. Puțini mai au răbdarea de a parcurge un volum de la cap la coadă. Și mai puțini sunt cei care cumpără cel puțin șase cărți pe an: cam 10% din populația adultă.
Caracterul disruptiv al digitalizării ne separă pe nesimțite de ceea ce s-a numit civilizația Cărții, legată de existența textelor sacre (Tora, Biblia sau Coranul) în cele trei monoteisme ramificate după revelația originară a „caldeeanului” Avraam. Dacă în veacurile trecute exista o castă de învățați – îndeobște legată de ierarhia sacră a religiilor organizate – care se ocupa cu interpretarea tot mai subtilă a Cuvântului revelat, iată că modernitatea târzie n-a transformat generalizarea învățământului gratuit și obligatoriu într-un paradis al lecturii.
Ce-i drept, în alte state europene se citește mai mult ca la noi, poate de zece ori mai mult, dacă ne gândim la friguroasa Europa nordică, unde focul din sobe arde șase luni pe an. Dar factori precum piratajul digital și stocarea memoriei umane în „cloud”, agravați de șocuri inflaționiste și ciclice crize ale creditului imobiliar, au dus și în aceste țări (pe care le idealizăm invidios) la un anume recul al industriei editoriale. Și au provocat agonia presei de calitate, apărute pe hârtie în ultimele două veacuri.
Trebuie să luăm în calcul și un alt aspect și anume ștergerea „democratică” a frontierei dintre scriitorii profesioniști și restul cetățenilor. Azi, pe pagina proprie de Facebook, lucrând gratuit la prosperitatea acționarilor de la Meta, oricine contribuie la inundația globală de semnale contradictorii, aleatorii, subiective și necontrolate pe care omenirea le emite nonstop, sporindu-și confuzia mentală, morală și politică, în vreme ce vechile „autorități” intelectuale (universitari, experți, scriitori consacrați) și-au pierdut aura.
Chiar și în România comunistă a funcționat, până spre 1970, modelul burghez interbelic, inspirat de popularul proverb „ai carte, ai parte”. În fiecare casă, oricât de proletară, existau rafturi cu cărți.
Lumea tindea spre cultură, te făceai de râs dacă nu aveai la îndemână o referință clasică, iar neciopliții, semidocții și impostorii erau tratați cu ironie necruțătoare. Acum, ei se află chiar la conducerea treburilor obștești și nu ne mai mirăm că persoane care ajung, bunăoară, în fruntea guvernului n-au citit, cel mai probabil, nicio carte.
Avem lideri care devin apoplectici dacă sunt puși să dea citire unui discurs mai complex decât orarul unui butic de cartier. Se poartă rostirea transpirată și icnetul onomatopeic, iar erudiții și pendanții supraviețuiesc în pâlcuri anxioase, la marginea cea mai obscură a rampei sociale.
Dacă în alte țări „în curs de dezvoltare” creșterea PIB îi mută pe indivizi pe treptele superioare ale „piramidei lui Maslow”, la noi, idealul unei comunități rafinate, cu aere renascentiste, rămâne un prăfuit vis provincial, aparent irealizabil. Firește că aș dori să mă înșel, să fiu contrazis de realitate și să mai apuc momentul în care meritul iese din groapă ca nou, pentru a-și rândui posesorii într-o ordine socială corectă. E felul meu, ușor masochist, de a face pariul longevității!
foto: Inquam Photos
