Statele Unite le-au devenit cunoscute românilor abia după Primul Război Mondial, când președintele Woodrow Wilson a impus, la Versailles, „cele 14 puncte” din spiritul cărora s-a născut (și) România Mare. În 1926 s-a înființat societatea „Amicii Statelor Unite”, care a funcționat până în 1941, atunci când România s-a alăturat puterilor Axei.
Ea s-a reînființat în 1945, sub conducerea lui Dimitrie Gusti, și și-a propus înființarea unei catedre de studii americane, așa cum a susținut conferințe publice la Sala Dalles, „Revista Româno-Americană” (în redacția căreia activau, printre alții, Octav Doicescu, Anton Golopenția, Dan Duțescu, Margareta Sterian), jurnale radiofonice („ora Statelor Unite”, animată de Petre Comarnescu), o bibliotecă, o colecție de fotografii și filme documentare și înființarea unei „Case Românești” la New York. Evident, comuniștii – și trist faimoasa „Asociația română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică” (ARLUS) – au desființat cu prima ocazie această rețea de inițiative pentru democrație și liberalism, în vreme ce aspirația de a-i vedea pe americani „venind” în România a suferit o mică amânare de 45 de ani…
Desigur că – dacă facem un banal sondaj sociologic – putem măsura oricând procentul românilor proamericani. Asemenea radiografii colective ne arată îndeobște că românii pesimiști sunt mai în vârstă, mai puțin educați și locuiesc în orașe mici sau în mediul rural, pe când românii optimiști sunt mai curând tinerii urbani, cu o educație peste medie. Când vine vorba despre relația lor cu UE, nemulțumiții sunt destul de mulți, dar mereu sub 50%. Cea mai mare nemulțumire vizează politica internă și instituțiile autohtone (guvern, parlament etc). În chestiunile de securitate națională, conform unui sondaj IRES din aprilie curent, 81% dintre noi sunt de acord cu apartenența țării la NATO și 38% (dintre bărbați) s-ar înrola în armată în cazul unui război cu Rusia. Știm însă că NATO înseamnă în primul rând SUA!
Cum arată acum relația noastră mentală și emoțională cu SUA? În vreme ce statele UE ne sunt cunoscute și accesibile, raportul nostru cu americanii e mediat prin felurite prisme intelectuale și „mitologice”. Conform American Community Survey (2017), doar 478.278 de cetățeni americani s-au declarat de origine română, în vreme ce trei sau chiar patru milioane de români trăiesc în state-membre UE. Mai simplu spus, suntem mai critici cu UE decât cu SUA (și NATO) pentru că știm mai puține despre marea democrație de dincolo de Atlantic, pe care o frecventăm la scară modestă și o înțelegem mai curând prin soft power (cultură, tehnologie, branduri iconice) decât printr-un schimb interuman masiv și sistematic.
Cu toate acestea, sentimentul general e că evoluțiile din SUA influențează tot restul lumii, începând cu Occidentul, așa că deciziile de la Washington se repercutează la Bruxelles și la București, ca într-un joc de biliard geopolitic. În deceniile postcomuniste, relația politică bilaterală a trecut de la adversitatea din Pactul de la Varșovia la primirea noastră în NATO și UE, dobândind prin dialog la nivel înalt atât o componentă strategică (Deveselu, Kogălniceanu etc), cât și o substanță economică tot mai densă.
Dacă, după implozia URSS, supremația americană a funcționat nestingherit până la 11 septembrie 2001, acum, după alt sfert de secol, ea e contestată de Rusia, China, Iran, Coreea de Nord și o serie de alte state autoritare, așa încât SUA trebuie să recupereze teren, inclusiv în România, unde tot ce s-a construit bilateral funcționează corect, dar propaganda rusă lucrează tot mai agresiv, pe fondul unui război hibrid primitiv ca mesaj și sofisticat ca metodă.
Noi avem, fără îndoială, nevoie de leadership american, însă și americanii înșiși au nevoie de claritate morală și opțiuni care să le salveze supraputerea democratică în aceste vremuri tot mai turbulente. Alegerile prezidențiale din SUA, care vor avea loc anul acesta, nu ne garantează nimic. Nu știm cum va fi cu Trump 2.0, așa cum nu știm cum s-ar comporta în următorul mandat Joe Biden și echipa sa, care au ajutat Ucraina, dar nu suficient, au cam delăsat Israelul și au proiectat în lume (mai ales după haotica retragere din Afganistan) imaginea unui hegemon ezitant, care operează cu jumătăți de măsură.
Firește că nici viitorul titular de la Cotroceni nu ne poate fi indiferent. Avem nevoie de un președinte implicat și competent, care să joace abil între UE și SUA (în ipoteza victoriei lui Donald Trump) și să obțină mai multe investiții americane la noi, la pachet cu inexplicabil de mult amânata admitere a României în Visa Waiver Program. Sarcina sa cea mai importantă va fi însă aceea de a se coordona cu Polonia și statele baltice în tentativa de a le aminti partenerilor de la Washington că o eventuală victorie a lui Putin în Ucraina ar disloca ireversibil întregul dispozitiv strategic euroatlantic. Nu va fi deloc ușor.
Foto: Shutterstock
:format(jpeg):quality(80)/wp-content/uploads/2024/06/cur-bnr.jpg)
