se dedică domnului Dumitru Blajinu, om mort şi suflet viu
De fapt, nu era chiar în Paris. Era cică un banlieu, Saint-Germain-en-Laye, un fel de suburbie a Parisului, la vreo 14 kilometri cu metroul de capitală, cum ni se spusese . Eram în curtea mare care adăpostea internatul liceului Claude Debussy, în iulie 1979, noi, cei patru pionieri fruntaşi de clasa a cincea spre a șasea, împreună cu elevul de liceu şi profesorul care ne însoţeau în tabăra organizată de CISV – Comitetul Internaţional al Satelor de Vacanţă, cum îi ziceam pe romîneşte. ,, Organizam ,, în acea după-amiază Ziua Romîniei, aşa cum făceau, pentru fiecare ţară participantă, toate delegaţiile venite acolo, timp de trei săptămîni.
Înainte de a pleca în Franţa, mi se dăduse de la judeţ o listă cu lucrurile pe care trebuia, obligatoriu, să le am cu mine, şi mi spusese clar : toate ca toate, dar dacă n-am cu mine costum popular, o să fiu trimis automat acasă, de la Bucureşti, unde se reunea micul nostru grup. Hm … În satul meu de pe valea Prutului nimeni nu mai purta, de multe decenii comuniste, costum popular. La Căminul Cultural abia dacă erau nişte ii pentru adulţi, cumpărate de la oraş pentru grupul folcloric, obligatoriu pe scena de la Cîntarea Romîniei. Aşa că tata a vorbit cu domnu’ Pandelea de la Casa Pionierilor din Huşi, şi m-am ales cu un costum popular de împrumut, oleacă larg, dar bun să treacă de controlul tehnic de la Bucureşti.
Pe vremea aceea, folclorul, sau ceea ce umplea sub acest nume radiourile, televizoarele şi boxele scoase pe geam, duminica, îmi provoca o respingere instantanee : un sirop cleios de muzică leşinată şi vorbe artificiale, lăbărţat peste tot, şiroind năclăit şi greţos, cu garnitură de dansuri populare artificiale, pline de o veselie mecanică şi falsă. Fals, ăsta era cuvîntul lipit, cu clei gros, de toată mascarada asta populară şi tradiţională.
Cînd mersesem, cu toate delegaţiile din tabără, la primăria Parisului, unde trebuia să ne primească Jacques Chirac, costumul popular de pe mine îmi provocase, în metrou, un acut sentiment de jenă şi disconfort : lumea ne zîmbea, amical, ne mîngîia amabil pe cap, încîntată de costumele noastre populare, exotice şi deja la modă, în vremea cînd etno începea să cucerească lumea. Numai că eu mă simţeam ca o maimuţă la zoo, în ciuda gesturilor prietenoase ale adulţilor din metrou : pielea vestimentară de pe mine îmi era străină, şi n-aveam nici un motiv de mîndrie legat de ea şi de mirarea amuzat-amicală a călătorilor. Eram ca o curcă plouată, împachetată, fără voie, în pene de păun, şi dusă la o expoziţie ornitologică internaţională.
Ziua Romîniei începuse, cred, cu o rapsodie de Enescu, pusă de profesorul nostru de pe o placă de pick-up adusă din ţară. Tot profesorul coordonase, la bucătăria cantinei, procesul tehnologic al înfăşării sarmalelor, notr’ mîncare nasional, adică. Sau mici la grătar, poate, că era mai simplu de învelit în tricolor verbal carnea tocată. Adulţii ţinuseră nişte mici discursuri, noi împărţisem celorlalţi copii cadourile aduse din ţară – cravate de pionier, insigne, cărţi poştale şi alte nimicuri. Şi atunci profesorul a pus o placă, tot adusă de acasă, cu muzică populară. Şi a invitat pe toată lumea la o horă, ca să vadă ei cum îs tradiţiile noastre.
La mine în sat nu se mai făcea horă de ceva ani. Numai bal. Cred că nu jucasem vreodată în horă, nici măcar la vreo nuntă, cum făceau mai toţi copiii de la ţară. Mi se părea o chestie cam bizară şi cam barbară, treaba asta cu horele de la nunţi, adică învîrtitul în cerc, laolaltă, cu fețele transpirate, prin ograda plină de colbul ridicat pînă în vîrful copacilor.
Aşa că atunci cînd, la îndemnul ferm al profesorului, am fost nevoit să intru în joc, în timp ce el le explica străinilor care-i tehnica horei, aveam în mine un amestec de jenă şi lehamite greu de descris. Repulsia mea pentru folclor avea acum un motiv nou, şi abia aşteptam să se termine odată toată panarama asta de export, ca să nu mă mai simt aiurea în pielea mea.
Vreun minut-două am dat mecanic şi împleticit din picioare, cu un zîmbet artificial şi stingher pe faţă, stimulat de privirea mustrătoare şi pedagogică a tovarăşului profesor . Restul copiilor şi adulţilor ţopăiau veseli, în căldura de iulie parizian, învîrtindu-se amuzaţi în cerc. Muzica horei răsuna în curtea internatului de la liceul Debussy, eu mă tîrîiam în silă, aşteptînd să se termine panarama, şi atunci s-a întîmplat.
Brusc, am început să dau din picioare altfel. Într-un amestec de transă şi disperare, ca şi cum mă agăţam de ceva. Nu ştiu dacă sunetele horei treziseră în micul cîine domestic sîngele de lup, sau dacă răbufnise iar în mine dorul de casă, din cauza căruia plînsesem de cîteva ori, singur în mica mea cameră. Dădeam din picioare ca şi cum mai făcusem asta de multe ori, într-o stare de beatitudine, cu un zîmbet mare pe faţă, de parcă tocmai cîştigasem la loto. Dintr-odată nu mă mai simțeam singur printre străini, la mii de kilometri de casă.
De unde ştiu că aveam zîmbetul acela caraghios pe faţă ? Ştiu. Desigur că şi din picioare dădeam tot caraghios, fiindcă nu coregrafia dăduse peste mine, dar evident că nu asta conta atunci. Şi desigur că am înţeles abia mai tîrziu, de-a binelea, ce s-a întîmplat atunci în mintea mea şi într-o după-amiază de iulie 1979, în curtea internatului de la liceul Debussy din Saint-Germain-en-Laye.
Am scris toate astea nu fiindcă e iulie. Ci fiindcă de acea după-amiază mi-au adus aminte sunetele domnului Dumitru Blajinu. Ştiu, gramatica oficială nu permite formularea asta, domnul, pentru cei morţi. Dar gramatica mea ne-oficială, de copil bătrîn, permite.
Scuzaţi nodul din gît, se pare c-am îmbătrînit de-a binelea.
The post O întîmplare la Paris appeared first on Cotidianul RO.
