În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Doar că fiecare trecere în altă stare
înseamnă și o moarte,
o despărțire
și o dureroasă obligație
de a începe ceva nou.
O amputare din pricina asta.
Revenit în Lugoj, lui Pietraru îi trebuiră câteva clipe să se dezmeticească. De parcă ar fi murit. Mai simțea atingerea celor dragi, cei din secolul al XIII-lea. mai simțea mirosul vechii sale case, mai purta în el vechile obiceiuri și micile sale tabieturi. Apoi ca și cum ar fi fost mort, toate astea au dispărut cu totul.
“Clientul“ intrase în curte și acum bătea disperat la ușa de la baie. Va trebui să-i dea drumul până la urmă. Până la urmă, dar nu acuma. Omul avusese o casă care îi fusese naționalizată și acum insista la toată lumea, bineînțeles, cât mai discret, pentru a găsi calea de a-și scoate imobilul de sub incidența exproprierii. Aflase că unele cazuri au fost rezolvate favorabil. Cam asta era problema lui și mai avea încă o mie de alte probleme. Dar Pietraru n-avea acum chef să explice (și să trebuiască să asculte la rândul său răspunsurile nesfârșite) că n-au și nu vor avea din nou valoare acțiunile unei societăți anonime dispărute de opt ani și nici să se lase lămurit de faptul că respectivul, mergând la piață să-și cumpere telemea, a primit brânza împachetată într-o asemenea acțiune, argument indubitabil cum că…
Pietraru era ”civilist“. Venind la Lugoj, fusese cândva chiar unul dintre cei mai buni apărători în procese civile din Banat, căutat chiar și de cei din Timișoara. Pe atunci existaseră voci care îl compătimiseră că nu încearcă să-și facă faimă în dezbaterile cu adevărat grele în crâncenele dispute în jurul unei crime pasionale, a unei fraude de milioane sau a unui delict de drept comun în care să fie implicate înalte personaje. Așa o fi fost atunci, dar acum vremurile ajunseră să-i fie tocmai lui mai favorabile. Marile procese nu mai erau tribună de glorie a avocaților, oratorilor, marilor profesioniști. Erudiția devenise obiect de muzeu în accepțiunea ei de dinainte de război. Romantismul a trecut legile s-au schimbat și s-au schimbat și cei care le aplicau. Un proces civil rămâne însă oricând un proces civil, și cu cât era mai măruntă cauza cu atât puteai spera mai degrabă că mai ai într-adevăr rost ca avocat. Pentru că un divorț între doi prăpădiți rămânea un divorț, iar neînțelegeri între oameni mai existau la fel de multe ca oricând. Faima de vechi civilist ar fi trebuit acum să devină un tezaur, dacă lumea nu ar fi știut atât de puține lucruri și dacă s-ar fi putut dezbăra mai repede de obiceiurile anilor trecuți.
Dar nici procesele civile nu-i mai făceau nicio plăcere. Acum nu mai convingea pe nimeni, nici nu trebuia să mai convingi. Să pledezi într-o împărțire de bunuri, aducând articole și precedente în legătură cu o grădină care azi e, mâine poate nu, să aștepți ca adversarul să-ți vină cu argumente de genul “clientul meu face parte din clasa muncitoare, onorată instanță, pe când reclamantul este un fost exploatator, el având ÎNAINTE un atelier de fierărie cu doi angajați, dintre care numai unul îi era rudă directă“, să faci o problemă de luptă de clasă din mobilele rămase de la o mătușă și să invoci trecutul unui bunic, astea toate reprezentau o justiție nouă, care trebuia învățată și pentru care, e drept, Pietraru nu era lipsit de calități, chiar dacă nu o practica prea entuziasmat. Noul client era un personaj mai complicat decât îl vedea Pietraru în momentele lui de enervare.
Și, pe lângă toate, în dimineața aceea, pe avocat îl mai durea cumplit și spatele. Crizele acestea erau de mai multe feluri și el a ajuns să le deosebească și să le prevadă urmările. Pentru că erau crize care se terminau cu o diminuare temporară a durerilor și altele care îi îndoiau coloana și mai mult. Pietraru era o apariție neplăcută, ca să nu spun sumbră, datorită corpului său puternic contorsionat spre stânga. Nu înainte, nu înainte pentru că înainte lui nu i-a plăcut să se aplece niciodată, ci la stânga. Și nici la dreapta, nici la dreapta nu i-a plăcut să se încline. Vorbe, desigur, și un umor pe care doar el și-l putea permite, pentru că din gura altora lucrul ar fi semănat a jignire. Fapt e că trupul i se înclina tot mai mult și el aștepta ziua în care se va prăbuși cu nasul la pământ sau, și mai grav, perioada în care va mai putea umbla, dar cu corpul atât de aplecat încât n-o să mai vadă deloc pe stradă pe lângă cine se va târî. Băile lui de fiecare zi erau de aceea cu atât mai importante, făcându-i bine coloanei sale grav bolnave. Un “bine“ tardiv și mai mult decât relativ, desigur… “în alte vremuri s-ar fi dus într-o-stațiune celebră“ îl compătimeau oamenii, dar el știa că nicio stațiune din lume nu-l mai putea ajuta. Boala i se declanșase în urmă cu puțini ani, dar avansa rapid, deși medicii pretindeau că, la un anumit stadiu, ea se va stabiliza. Până atunci, din bărbatul prezentabil se alesese praful, iar o dată cu înclinarea orizontului privirii sale, se schimbă mult chiar felul său de a vedea. Privind lucrurile dintr-o parte, constată Pietraru, acestea își dezvăluie mai degrabă conținutul, la fel cum, privită din față, o tejghea îți arată altceva, decât aceeași tejghea la care te uiți dintr-o pățite.
Aici, gândurile avocatului au început s-o ia razna. Se ghemui în fotoliu și așteptă ca pisălogul de-afară să se plictisească și să-l lase în pace (Probabil, că acum strânge din dinți de ciudă și de frig, căci nu înțelege cum de nu iese avocatul din casă pentru a pleca la tribunal. Până la urmă o să creadă că l-a scăpat cumva, că Pietraru a reușit să fugă atât timp cât el și-a legat șireturile sau!, sau nu știa când, dar că a fugit și atunci își va reprograma ziua în așa fel încât să poată reîncepe asediul spre seară.) Mai târziu va trebui și Pietraru să iasă din casă, să piardă, vremea prin tribunal, să se miște, pentru că acasă înnebunea de frig și lemne pentru a-și face focul de dimineață nu avea.
(Și, între timp, un fulger ce se întuneca în curând, un presentiment, un cuvânt de-al Rotofeiului și o amintire ce dispărea și, ea. Senzația difuză, dar imperativă că avea să se întâmple ceva.)
Uitându-se pieziș de jos în sus către miile de cărți aranjate în rafturi, se întreba, pentru a suta oară cât l-ar ține acele volume dacă le-ar folosi pentru foc. Făcea calcule, dar știa că și dacă ar fi iminent să degere de frig, nu ar fi în stare să pună măcar o broșură în sobă. La fel cum nu putea vinde nicio carte. Nici măcar cele tâmpite de tot, cele care îl amuzau cel mai mult.
Gemând, se sculă din fotoliu și încercă să se îndrepte cât de cât! Ar fi trebuit să facă gimnastică, multă gimnastică, dar pentru așa ceva nu se mai simțea demult în stare. Trecu în debara și înainte de a închide ușa și de a o masca, mai privi o dată litografia. Era o hârtie ștearsă, înrămată destul de urât. Dar ceva îi atrase din nou atenția înșurubă becul la loc și privi desenul cu atenție în funcție de locul din care te uitai și se deschidea o altă perspectivă a navei bisericii, fie către un anumit altar lateral, fie spre naos, fie spre turla centrală. Și mai era ceva printre multele personaje îl putea distinge pe Rotofei, pe rotofeiul pe care-o adusese doctorul P. sau cel puțin o sosie a acestuia, o figură care…
Pietraru deșurubă becul din debara și mască ușa. Ar mai fi vrut să rămână. Acum o simțea pe Ea aproape. Dar era târziu. Se pregăti de plecare.
Din cauza staturii sale frânte, Pietraru avea o altă perspectivă a orașului și a oamenilor. Văzute dintr-o parte, dar mai de aproape, prin involuntara aplecare, zidurile și fețele își dezvăluiau amănuntele pe care privirile fugare ale celorlalți le ștergeau cu grabă în superficiala lor atingere. Cu o carte sub braț, avocatul se îndreptă la început spre centru, obișnuit să stea cel puțin câteva minute sub streșinile de pe Corso. Acolo, cu spatele la o vitrină, salutai de opt ori pe minut și aflai fără niciun efort tot ce s-a întâmplat în ultimele douăzeci și patru de ore pe glob. Aici se fabricau titlurile și gloria locală. Un jurist avea datoria de a-și petrece o parte din vreme pe strada mare.
Trecând podul, Pietraru privi o vreme la copiii care se distrau pe apa înghețată a râului. “Bruegel“, își spuse mulțumit, el care gândea și visa în modele. Și era tot mai convins că și Bruegel a suferit cu coloana pentru că prea vedeau amândoi (Pietraru și pictorul) la fel.
Deasupra Lugojului, curcubeul dublu stătea suspendat ca un incert ornament de un gust discutabil.
Prin acoperișurile inegale ale caselor, prin turnulețele și cornișele ornate, prin figurile de ghips și prin celelalte podoabe ale fațadelor, orașele își oferă adevărata față înălțimilor. Ladislau Pietraru nu înceta să planeze asupra Lugojului pentru a-i admira chipul inconfundabil îndreptat spre univers.
Există o clădire în preajma “podului de fier“, o clădire al cărei acoperiș scrutează cu două pupile uriașe nesfârșitul. De câte ori se simțea singur, Ladislau Pietraru își găsea alinarea în acești ochi veșnic, deschiși, cu care se privea față în față.
De altfel statura lui îndoită îi aducea încă un beneficiu. Îi permitea să observe pe cine voia și să-i ignore pe ceilalți. Doar că acest avantaj era relativ se întâmpla rar ca unul care-l cunoștea să nu-l acosteze el.
Legile opticii sunt ciudate. “Strâmbul“ privea doar în pământ? Nu avea un orizont mult mai larg decât cel pe care îl descoperă tălpile pantofilor? Nu-i adevărat! Cu corpul frânt și cu fața căzută, Ladislau Pietraru vedea în continuare fiecare ornament al cornișelor caselor pe lângă care trecea, arcul înflorat de deasupra fiecărei ferestre, fardul de pe chipul fiecărei clădiri, de parcă pavajul în care părea că-i scormonesc ochii ar fi răsfrânt imaginea orașului privit de sus. Și, trecând pe “podul de fier“ se oprea iar și iar pentru a “privi în ochi“ cele două cavități imense ale ferestrelor acoperișului casei din fața sa.
Nimeni nu cunoaște un oraș decât știindu-i nu numai toate clădirile la locul lor, dar și toate podoabele acelor clădiri. Stârniți de vânt, doi stropi de tencuială, nu mai mari ca niște funigei, căzură lin în fața sa, dispărând aproape imediat în murdăria drumului. Și, fără să ridice privirea, Ladislau Pietraru știu că din chipul bărbos de deasupra ferestrei pe sub care trecea s-a mai desprins puțin ghips, născând noi riduri în fața aceea aproape uitată.
Deodată, văzu apărând în fața sa un mundir feldgrau. “Într-adevăr, gândi avocatul, individul ăsta parcă ar fi coborât din ilustrațiile cărții lui Hasek“ și, din clipa aceea, îi chinui gândul să-și aducă aminte unde o fi volumul acela frumos ilustrat pe care-l iubea atât de tare…
— Nu v-a angajat doctorul P.?
— Acum sunt în serviciu comandat, raportă Rotofeiul. Pirpiriu nu se poate spune că aș fi, dar ceilalți felceri sunt cu două capete mai înalți, de parcă tovarășul doctor i-ar fi recrutat pe toți de la garda daneză. Și, văzând cartea de sub brațul lui Pietraru, recunoscu culegerea de partide ale lui Botvinnik, ceea ce îi produse o adevărată plăcere.
— Sunteți amator de șah?
— Care partidă vreți să v-o spun pe de rost?
— Jucați chiar atât de bine?
— Nu, știți, eu joc foarte prost, mă bate și o fetiță, dar știu mai multe sute de partide pe de rost. Îmi place foarte mult șahul, numai că, atunci când joc, îmi vin în minte combinații minunate ale marilor maeștri și uit că regina îmi este atacată. De aceea nici nu joc aproape niciodată, numai chibițez.
— Și eu prefer să chibițez.
— Odată,, la Carlsbad, am nimerit într-o cameră a Cazinoului și, în timp ce eu îl căutam pe un domn căruia trebuia să-i transmit ceva confidențial și mi s-a indicat punctul acela cam dubios drept loc de întâlnire, am dat de niște maeștri care-și terminaseră partidele de concurs din ziua aceea și care acum, în acea cămăruță lăturalnică, analizau unul dintre jocurile respectivei runde. Eu n-am știut de la început cu cine am de-a face, m-am băgat în vorbă și le-am spus pe de rost câteva partide care porneau din poziția de deschidere pe care o aveau ei tocmai atunci pe tablă. Au fost atât de încântați, încât au vrut să mă înscrie și pe mine în Campionat, mai mult de probă, bineînțeles. (Pentru că erau încredințați că sunt un mare maestru în incognito.) Asta mi s-a întâmplat de multe ori și nu știu de ce să fiu luat drept altcineva.
“Fericit individ! Tot timpul vorbește și tot timpul e încântat de tot ce spune și de tot ce vede. Cred că și pe eșafod ar descoperi un lucru teribil de interesant, probabil securea gâdelui.“
Între timp, celor doi li se alăturase și Vancu. Vancu ăsta era un “nobil scăpătat“. Fecior de bani gata, reușise în viața lui să-și clădească o casă cu patru nivele, dintre care două sub pământ și să sape o fundație uriașă la șapte kilometri de oraș în vederea amplasării unui zgârie-nori bănățean, pe care n-a mai apucat să-l ridice. (în groapa fundației s-au găsit niște monezi, dar nici acelea nu s-au dovedit vreodată a fi fost foarte vechi, așa cum sperase Vancu, transformat pentru două săptămâni în arheolog, boală de care s-a vindecat însă repede.) Între timp, casa i-a fost transformată într-o secție a unei fabrici de jucării, iar el s-a mutat într-o jumătate de apartament pe care l-a ticsit cu tot felul de lucruri scumpe și desperecheate, încât și în bucătăria comună se găsea un fotoliu stil și o oglindă venețiană cu o ramă majestuoasă. Lucrase câteva luni la un atelier de vulcanizat, dar după ce patronului i s-a luat autorizația, s-a mulțumit să trăiască din vânzarea pe nimic a numeroaselor sale comori.
The post OM ŞI LEGE (7) appeared first on Cotidianul RO.
