PIETRELE (63)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

XVII

Când îl zări pe Lazăr, Jager se sculă și veni la tejghea să ceară un pahar cu sifon. Îl apucă pe negustorul de cheres­tea de mânecă și-l târî după el.

—           Azi se întâmplă un lucru extraordinar, îi șopti el surescitat.

—           Ați observat…

Dar Jager vorbea despre cu totul altceva:

—           Ascultă-mă: îmi pierd nopțile de ani de zile ca să observ cum tri…, mă rog, cum face de nici nu câștigă, dar nici nu pierde niciodată maiorul.

Lazăr îl privi buimac.

—           Da?

—           Nu pricepi?

—           Ba da. Și ați observat?

—           Ce?

—           Cum face…

—           Păi tocmai asta e, dragule, în noaptea asta maiorul a câștigat atât cât câștigă în doi ani de slujbă. Pricepi? Nu știu ai cui bani i-a pierdut Mironescu, că el n-a putut avea atâtea parale de când l-a făcut maică-sa… A plecat pe la zece și s-a întors, Dumnezeu știe de unde, cu toți banii ăștia. Și, cul­mea, maiorul nici nu se gândește să piardă ce a câștigat! Câștigă, câștigă…

Pentru câteva clipe, Jager crezu că Mărginean a pregătit în toți acei ani lovitura din seara aceasta.

De la masa de joc se auzi rumoare. Maiorul tocmai pier­duse un pot foarte substanțial. Jager se scutură și se lovi cu palma peste frunte:

—           Mă duc înapoi, dragule, îi spuse lui Lazăr, că altfel omul ăsta este în stare să piardă iarăși totul. So ein dummer Kerl! Și, așezându-se pe locul lui, se adresă celor de față: Dați-mi voie! Eu mi-am ocupat scaunul ăsta de chibiț de douăzeci de ani.

Lazăr se luă după el cu gândurile aiurea. Mironescu, con­gestionat, de parcă ar fi ținut în gură o pungă de boia iute, tocmai exclama:

—           Am știut eu! Nu se poate să pierzi o seară întreagă! Până la urmă tot trebuia să-mi intre ceva! Nu-i așa, domnule Lazăr?

Lazăr îl privi năuc. Se gândea la cu totul altceva.

Avocatul, care se așezase înapoi pe locul său de lângă Mărginean, apucă să mai vadă cum acesta ascunde ceva în buzunarul de la veston. Iar acel ceva nu putea fi decât o carte.

Pentru întâia oară după atâția ani de prietenie, Jager îl privi pe maior cu ură. Și tot pentru întâia oară, Mărginean îi răspunse cu o privire la fel de dușmănoasă.

—           Dacă nu vă place cum joc, n-aveți decât să nu vă, pierdeți nopțile stând în preajma mea!

Vocea ofițerului devenise metalică, Lazăr amintindu-și că îl mai auzise odată pe maior vorbind astfel, atunci când i se adresase unui soldat pe stradă. Jager întrezări un ofițer rigid, o cu totul altă persoană în pielea acelui pe care crezuse că-l cunoaște atât de bine. Privirea aceea dura îl răni mai mult decât prostia prietenului care risca să fie prins trișând numai pentru a pierde, deși putea fi sigur că nimeni nu l-ar fi crezut, în ciuda oricăror evidențe, că nu intenționase să profite de pe urma tribulațiilor sale necinstite.

Necinstite? Lui Jager i se părea că a fost înșelat în toata perioada de prietenie cu maiorul, că acesta îl frustrase arătându-i întotdeauna numai o față a caracterului său.

Maiorul îi susținu privirea, și Jager își dădu seama ca și celălalt îl urăște — auzi, dom’le! cine să fi crezut cu un sfert de oră înainte că maiorul Mărginean poate urî? — și că nu-i va permite să i se pună în cale.

Continuară jocul. Mărginean nu putea scăpa de suprave­gherea lui Jager, și-i intrau cărți nemaipomenite, juca îngro­zitor de prost, era mai mult decât vizibil că nu face decât să aleagă soluțiile cele mai nefericite, dar ceilalți erau de acum prea tare speriați de mâna lui și orice făcea nu i se mai opunea nimeni. Până la urmă ajungea fie să iasă complet din joc, dar în felul acela nu pierdea decât mult prea puțin pentru a da înapoi sumele mari pe care le câștigase sau se aventura cu mize foarte mici, de asemenea insuficiente pentru scopul său. Se înfuria, încerca să piardă mult deodată, nu mai avea răb­dare, mărea potul nebunește cu cărțile cele mai proaste, dar ceilalți înspăimântați ieșeau din joc și-l lăsau din nou cu toți banii în față.

Jager avea impresia că visează. Nu văzuse în viața sa o partidă atât de sucită, fiecare parcă se străduia să joace mai prost decât celălalt, aproape că-i suspecta pe toți că vor să piardă, dar cum să mai vrea să piardă Mironescu, omul care-și distrusese poate în noaptea aceea întreaga viață? Și cum să dorească să piardă și ceilalți doi, oameni serioși, res­pectabili tați de familie care se aflau și ei în fața unor si­tuații dureroase?

Până și Lazăr, care nu știa să joace cărți și căruia nici nu-i plăcea să-și piardă vremea cu asemenea fleacuri, până și Lazăr observă că ceva nu e în regulă, se postase și el lângă jucători și le urmărea spaimele.

După puțină vreme se strânseră toți mușteriii rămași în cafenea în jurul partidei maiorului. Și atunci când se petrecu inevitabilul, când unul dintre jucători își termină banii, Mi­ronescu, bineînțeles, maiorul îl rugă să nu se scoale de la masă, să mai rămână, îl creditează el cu oricâți bani va fi nevoie, ce naiba, suntem oameni de onoare! Mironescu era prea zăpăcit ca să mai poată judeca, acceptă un împrumut de câteva mii de lei, Mărginean încercă să trișeze din nou, sa-i împingă mai mulți bani decât spusese ca dă, dar era prea multă lume în jur, cineva se găsi să facă rectificarea cuvenită, spre ciuda maiorului care la început nega, apoi îl ruga pe Mironescu să accepte târgul în felul acela.

—           Nu permit! izbucni acesta, nu permit să te joci cu mine! Ai câștigat, ai câștigat… Nr-ți permit să-mi dai de pomană!

—           Dar nu-i vorba de pomană, se scuză umil maiorul. Dacă așa a vrut norocul, aș fi vrut să-l ascult și în continuare după ce în toată seara…

—           Las’ că știm noi ce a fost în toată seara!

—           Ce vrei să spui? Dacă te îndoiești de cinstea mea, sunt dispus să restitui pe loc tot ce am câștigat!

—           Domnilor! Domnilor! se amestecară cei de pe mar­gine. Nu se poate să ajungeți până acolo încât să vă învinuiți de necinste, după ce ați jucat atâția ani la aceeași masă.

După aceea, Mărginean insistă degeaba să restituie banii, lumea nu voia să înțeleagă, iar Mironescu, oricât ar fi dorit în sinea să să șteargă cu o asemenea minune toate nenoro­cirile nopții aceleia de pomină, nu putea să accepte pomană de față cu atâția oameni. Măcar dacă se distruge, să se dis­trugă ca un om de onoare, să rămână cel puțin astfel în amin­tirea oamenilor. Și până atunci avea banii împrumutați de la maior. S-au mai întâmplat minuni. Poate că norocul se va întoarce.

În schimb, își termină un al doilea jucător banii și acesta nu mai vru să accepte nici în ruptul capului un împrumut de la Mărginean. Se sculă, și atunci ceru permisiunea să intre în joc Luca.

Lazăr nu-l observase când se postase și el în jurul mesei unde se desfășura partida de cărți; Luca mai ținea în mâna un tac de biliard, dar atunci când îl căutase în încăperea din fund, nu fusese încă acolo. Îl întrebă pe cel care se înghesuia lângă el ca să-i urmărească pe jucătorii de cărți dacă Luca a părăsit în seara aceea cafeneaua, dar omul era prea concentrat să urmărească partida pentru a răspunde la o întrebare atât de nepotrivită și neînsemnată.

Așa că mai rămase și Lazăr să vadă ce se va întâmpla. La început, Luca reuși să câștige câteva poturi mari, toți cei­lalți trei parteneri jucând îngrozitor de prost în continuare. Pe urmă se întâmplă însă un lucru ciudat, câștiga doar de la Mironescu și de la cel de al patrulea jucător, pierzând însă regulat la Mărginean. Oricum, era încă în câștig și își păs­trase în continuare voioșia gălăgioasa și puțin brutal[, gestu­rile largi și expresiile însoțite de exclamații, ori de câte ori comenta între două jocuri modul în care și-a valorificat el cărțile.

Apoi începu să se angreneze, ca prin miracol, și el în jocul complet bramburistic al celorlalți trei. Chibiții de pe margini, văzând atâtea greșeli, începură să creadă ca se joacă la un nivel atât de înalt încât ei sunt aceia care nu mai pot sesiza subtilitățile jocului.

Iar Mărginean câștiga, câștiga întruna orice făcea, și doar atunci când ieșea de mai multe ori succesiv din joc se mai întâmpla ca lucrurile să se desfășoare cât de cât normal. Dar pe urmă el își spunea că, neparticipând direct, nu va putea pierde niciodată atât cât a câștigat, se aventura din nou, ridica nebunește potul, pierdea o mâna, doua, trei, și în continuare câștiga totul înzecit dintr-un singur foc.

„Dacă n-aș ști ce se întâmplă, aș spune că-i hipnotizează pe toți sau că trișează atât de formidabil, încât fiecare dintre cei care stăm aici cu ochii pe el nu suntem capabili să-l des­coperim. Dacă n-aș ști ce face…“, gândi Jager și-l privi pe maior cu o milă amestecată cu dispreț. Dar și cu puțină du­ioșie. Iar maiorul se muncea pe scaunul lui, la fel de con­gestionat ca ceilalți, el fiind singurul care pierdea câștigând.

Până la urmă se stinse și elanul gălăgios al lui Luca. Îi cuprinse pe toți un fel de prostire colectivă, jucau atât de mizerabil, încât încurcau și cele mai elementare reguli. Dar nu și regulamentul — pe care-l respectau parcă doar pentru ca evenimentele să aibă un cadru în care să-și urmeze cursul.

Pe măsură ce avansau în timp, oboseau și-i cuprindea ne­răbdarea. De aceea poturile creșteau mereu, trei dintre ei încercând să refacă, dar asta cât mai repede, în vreme ce al patrulea se grăbea să piardă. Și partidele se scurtaseră: fiecare spunea aproape de la început ceea ce avea de spus, banii se învârteau pe masă într-un vârtej, apă învolburată, pentru ca apoi să se scurgă ca într-o vale adâncă, tulbure și fără fund în partea de dinaintea lui Mărginean.

Pe nesimțite rămăseseră doar trei în joc: Mironescu, Luca și Mărginean. Apoi numai doi: Mironescu își terminase pen­tru a două oară banii și respinse categoric de la început „mila“ lui Mărginean, care încercase să-i mai ofere un împrumut „pe termen nelimitat“. În timp ce începu duelul cel mai aprig, între maior și Luca, Mironescu, rămas în picioare lângă masa, ținu un rechizitoriu împotriva celor ce, sub masca omeniei și a loialității, încearcă să lovească acolo unde omul este mai sensibil, în onoare, distrugând și acel unic grăunte… Dar nu-l asculta nimeni. Nici nu-și dădură seama când a plecat[1].

[1] Acasă, când se mai liniști, Mironescu analiză propunerea lui Mărginean pe toate fețele. Ce bine ar fi fost dacă ar fi acceptat acea ”milă” și totul ar fi fost ca la început… Dar n-ar fi fost! Și dacă ar fi primit banii și s-ar fi mutat în alt oraș, unde să nu-l mai cunoască nimeni? Dacă ar fi încercat să ia viața de la capăt? Da, însă asta ar fi însemnat să plece din Lugoj…

The post PIETRELE (63) appeared first on Cotidianul RO.