Zilele trecute, am făcut public afirmația că alegerea României nu este și nu trebuie să fie între Est și Vest, ci între A FI și A NU FI.
M-a îndemnat să o fac observația că în felul în care au deraiat de la obiectivele și modul lor de operare inițiale, alianțele în care ne găsim riscă să ne scoată din istorie.
La această afirmație s-au trezit imediat instinctele condiționate ale victimelor narativului oficial care reduce destinul României la două propoziții simple: “Vestul bun! Estul rău!”
Cu alte cuvinte, spălarea pe creier a lăsat, pare-se, în conștiința unora maxima potrivit căreia “ori suntem în Vest ori nu suntem în Est!” Aceasta nu este o dilemă națională, ci o axiomă anațională.
De aici vin imediat întrebările insidioase. Unul întreabă: “Credeți că Occidentul înseamnă a nu fi?” Altul, se miră provocator: “Estul înseamnă a fi?”
Se înțelege că, a priori (adică înaintea și în afara oricărei judecăți) Occidentul / Vestul, pentru România, înseamnă “a fi”. Per a contrario, Orientul / Estul înseamnă “a nu fi” (adică a dispărea ca stat suveran, ca națiune independentă).
Filosoful german Immanuel Kant susținea că spațiul și timpul sunt două categorii cu care ne naștem și pe care le înțelegem independent de orice experiență, învățătură sau percepție senzorială post natală. În sensul acestea sunt apriorice.
Se pare că unii vor să adauge acestor categorii și pe acelea de “bine exclusiv occidental” în tandem cu “răul exclusiv oriental”. Nu este nevoie să mai reflectăm la opțiunile noastre. Binele este doar în Vest și doar acolo putem fi. Așa cum nu putem trăi decât în timp și în spațiu, care știm ce sunt fără să ne mai întrebăm ce sunt.
Aceasta implică, însă, și o altă axiomă. Anume aceea că libertatea noastră de a alege este limitată la alegerea stăpânului nostru. Optăm, deci, pentru a fi sluga Occidentului întrucât Occidentul este prin definiție un stăpân mai bun decât Orientul.
Or, ceea ce am spus și cred eu este cu totul altceva. Și este vorba despre un principiu.
Nu pornim de la alegerea celui sub puterea căruia vrem să stăm, ci, fie acesta Est sau Vest, important este ca acolo să putem FI, să FIM. Adică să existăm în siguranță, ca neam liber, mândru și prosper.
De la această alegere cardinală plecăm, iar nu de la alegerea punctului cardinal spre care mergem. Cu alte cuvinte, ne alegem aliații după nevoi, iar nu nevoile după aliați.
Nici Vestul nici Estul nu sunt desemnate a fi, prin forța unui destin supraomenesc aprioric, aliatul veșnic al României, care îi garantează existența. Veșnică este nevoia noastră de A FI, de A EXISTA și, legat de aceasta, veșnic este interesul nostru vital de a trăi ca națiune și ca oameni liberi, prosperi, apărați de vrăjmași și vrăjmășii, cu identitatea noastră culturală (adică în felul nostru de a gândi și a viețui, de a ne raporta la lume și la viață).
Cei ale căror interese strategice sunt congruente cu ale noastre sunt sau pot fi, atât timp cât congruența există, partenerii noștri strategici / aliații noștri. După aceea parteneriatul sau alianța rămân fără rațiunea de a mai fi, de a mai exista.
Asta dacă nu cumva luăm drumul balamucului și zicem că este mai bine să pierim, adică să nu mai fim, decât să ne schimbăm aliații, legătura cu un anumit aliat fiind mai presus de bine sau de rău, predestinată a fi eternă.
Și o ultimă mențiune: eu nu pledez pentru schimbarea alianțelor României acum, ci pentru evaluarea lor permanentă din perspectiva intereselor vitale românești, a nevoii noastre de a fi și nu oricum, ci ca subiect, iar nu ca obiect, al istoriei. E bine ca și aliații noștri să o știe. Poate că așa ne vor arăta mai mult respect și se vor purta mai cu grijă pentru interesele noastre.
The post Reflexe stupide şi întrebări insidioase appeared first on Cotidianul RO.
