Secretele Casei Scânteii. Ce raportau spionii CIA în anii ’50-‘60 despre tunelurile săpate la 20 de metri sub pământ: „Buncăre amenajate special, cu dușuri, toalete, dormitoare”

Reconfigurarea României postbelice, în baza unui plan cincinal de inspirație sovietică, a demarat la începutul anilor ’50, în timpul guvernelor Petru Groza (1947-1952) și Gheorghe Gheorghiu-Dej (1952-1955). Un prim obiectiv al cincinalului a fost construirea unei clădiri care să găzduiască uriașul aparat de propagandă al regimului comunist.

Combinatul Poligrafic Casa Scânteii a fost ridicat în perioada 1952-1957, pe un teren din nordul Capitalei, fiind nevoie de demolarea hipodromului Băneasa, simbol al „burgheziei decadente”, pentru a face loc colosului din beton, cea mai înaltă structură din București până în anul 2007.

Casa Scânteii găzduia redacțiile ziarelor de propagandă ale regimului comunist, iar din tipografiile amenajate la subsolul clădirii plecau zilnic către oamenii muncii milioane de exemplare din Scânteia, Scânteia Tineretului, România Liberă, Munca și Elore (n.r. – ziar în limba maghiară).

Editarea și tipărirea publicațiilor comuniste erau principala activitate care se desfășura în Casa Scânteii, doar că, în secret, edificiul avea și un rol secundar: adăpost pentru privilegiați în caz de atac aerian sau revolte urmate de răsturnare a regimului. 

„Cât este în sus este și în jos”

„Cât este în sus este și în jos”, se spunea în epocă despre combinatul poligrafic de la Casa Scânteii. Pare mai degrabă o născocire provocată de tainele clădirii bine păzite de uși camuflate, unde nu avea acces decât o mână de oameni instruiți să tacă. Aflăm însă, din numeroasele rapoarte ale spionilor care activau la București, trimise către Central Intelligence Agency (CIA), că legenda inspirată de catacombele de sub combinat avea o bază reală.

O astfel de lucrare grandioasă, precum construcția Casei Scânteii, nu putea fi trecută cu vederea de agenții care lucrau în capitala României pentru guvernul american. În anii ’50-‘60 plecau către CIA zeci de note informative cu stadiul lucrărilor, unele dintre ele prezentând în cel mai mic detaliu date despre structura combinatului. Nu era vorba doar despre raportări evazive, ci analize complexe realizate de persoane care evident aveau acces la proiectul clădirii.

Tuneluri secrete, protejate de uși camuflate, rezistente la rachete antitanc

Într-un raport din 8 martie 1963, declasificat recent de CIA, se prezentau pe zece pagini capacitatea de lucru a tipografiilor din Casa Scânteii, dar și informații legate de încăperile ascunse sub clădire și rolul acestora.

Aflăm astfel că în subsol, sub tipografia centrală, funcționa o altă tiparniță, secretă, care avea menirea să tipărească documente sensibile, dar și o cameră de bruiaj și un adăpost antiatomic conceput să ofere protecție pentru o lungă perioadă pentru sute de persoane, echipat cu spații de dormit, dușuri și sistem de ventilație, rudimentar acum, dar spectaculos pentru acei ani.

Acest spațiu subteran, unde avea acces doar un grup restrâns de persoane, era protejat cu uși camuflate, blindate, capabile să reziste la rachete antitanc convenționale.

Ce informații apăreau în raportul menționat: 

„Pentru a garanta publicarea continuă a ziarelor comuniste în cazul răsturnării actualului regim, Partidul Comunist Român a decis să aleagă un adăpost special de urgență pentru a găzdui o tipografie de urgență. Locul ales în acest scop a fost subsolul aripii D a clădirii Scânteia. 
Sunt, de fapt, două subsoluri, unul deasupra celuilalt (I și II). Locul este extrem de potrivit, deoarece subsolul II este situat la aproximativ 20 de metri sub nivelul solului, iar grinzile care susțin cele două subsoluri sunt blindate cu plăci de oțel la exterior și încorporate în cadrul unor stâlpi din beton armat care suportă însăși sarcina clădirii. Întreaga instalație este extrem de secretă și puțini dintre lucrătorii actuali din clădire știu de existența ei.
Intrarea în subsoluri se face prin cele două lifturi ale aripii D, precum și prin următoarele scări (a căror utilizare este interzisă): două scări în aripa D și câte una în aripile A, B și C”, se arată în raportul CIA din 1963, la capitolul „Facilități de urgență”. 

Agentul, extrem de bine informat, oferea date și despre punctele vulnerabile ale Casei Scânteii identificate în aripa D a clădirii unde se află tunelul destinat ieșirii de urgență. Totuși, se arată în raport, ușa camuflată care duce către subsolul II este atât de rezistentă, încât face față unei lovituri directe a unei bombe de cinci tone. 

Două tuneluri au fost pregătite pentru ieșirea de urgență; acestea ies din subsol, fiecare ramificându-se în două ieșiri acoperite și bine camuflate deasupra pământului. Toate ușile care duc în adăpost sunt puternic blindate și sunt capabile să reziste la rachete antitanc convenționale (testele practice au fost efectuate înainte de instalarea ușilor). Cel mai slab punct al acestui adăpost este tunelul de urgență care duce din aripa D până în fața clădirii; chiar și această ieșire, totuși, este calculată pentru a rezista unei lovituri directe de o bombă de cinci tone.

Raportul CIA din 1963 referitor la facilitățile de la Casa Scânteii:

Raportul face referiri ample despre dotările acestui adăpost secret, aflat la 20 de metri sub nivelul solului, explicând amănunțit cum se face alimentarea cu energie electrică, cu apă, cum se face ventilația în catacombe și cum funcționează echipamentele de filtrare a aerului în caz de atac aerian.

„Încăperile de serviciu ale adăpostului au fost dotate cu următoarele: un generator electric (circa 100 CP) produs la Uzina 23 August; dușuri, toalete, dormitoare, camere de birouri și încăperi de sediu pentru comandanții de apărare civilă ai clădirii.

Curentul electric pentru adăpost este furnizat de la stația de transformare T-3, dar prin apăsarea unui buton se poate trece la curentul furnizat de generatorul propriu al adăpostului.

Apa este furnizată dintr-o fântână de 210 metri adâncime, echipată cu un motor de 40 kW, care furnizează 60 de metri cubi pe oră. Apele uzate din adăpost sunt evacuate prin sistemul municipal, cu ajutorul unei pompe speciale”, se arată în documentul citat.

Rolul bicicletelor fixe din tunelurile Casei Scânteii

Spectaculoasă este descrierea sistemului de filtrare a aerului realizat dintr-un material special pe care autorul raportului, de altfel foarte bine informat, nu a fost capabil să-l identifice.

Ferestrele spre curtea interioară

„Ferestrele subsolului I, care se deschid spre curtea interioară a clădirii, au geamuri din sticlă albă; în spatele sticlei sunt filtre care reacţionează imediat când geamurile exterioare sunt sparte. Filtrele sunt montate într-un cadru asemănător cu cel al unei ferestre, de aproximativ 20 de centimetri grosime și aproximativ 100 x 110 dimensiuni. În fiecare toc de fereastră sunt montate trei ecrane cu ochiuri apropiate, două pe laterale și una în centru.

Partea exterioară este umplută cu boabe de cărbune negru, în timp ce partea interioară este umplută cu boabe dintr-un material necunoscut. Aceste filtre pompează aer în adăpost, iar evacuarea aerului utilizat este realizată de alte pompe prin echipamente speciale”, potrivit notei trimise din România către CIA în 1963.

Remarcabilă este și descrierea instalației de urgență în cazul în care alimentarea cu energie electrică ar fi întreruptă, blocând astfel sistemul de ventilație din tuneluri. Proiectantul se gândise la tot pentru ca oamenii aflați în adăpost să nu rămână fără aer.

„Întregul sistem de ventilație este acționat electric, sursa de curent fiind amplasată într-o încăpere specială din adăpost. Aceeași încăpere găzduiește o instalație de urgență care va fi folosită în cazul întreruperii alimentării cu energie electrică. Acesta constă dintr-un număr de biciclete conectate la o singură axă și fixate pe loc; prin acţionarea pedalelor se poate genera suficient curent pentru a acţiona sistemul de ventilaţie”, menționează agentul CIA.

Raportul detaliază și modul în care a fost proiectat sistemul de comunicare din clădire și din adăpost, identificând locul unde se afla panoul de control, dar și câte linii de telefonie erau în funcțiune în anii ’60 în cabinet, inclusiv în adăpostul secret.

Aflăm astfel că în adăpost există un panou de control principal, la care sunt conectate toate instalațiile care intră în adăposturi: linii telefonice, interfon, sistemul de difuzoare al clădirii și sirene de alarmă. Contactul telefonic între adăpost și centrala telefonică a clădirii este asigurat de două cabluri paralele, fiecare conținând 50 de perechi de fire.

În întreaga clădire funcționau în acei ani 1.140 de linii interne de telefonie, cu și fără prelungiri, aproximativ 80 de linii de apelare externe, 360 de linii directe conectate cu centralele telefonice din Dacia, Banu Manta și Calea Victoriei, 20 de linii directe conectate la o centrală specială secretă, dar și 35 de linii directe pentru comunicații cu țările străine.

Puțuri forate la mare adâncime, pentru alimentarea cu apă

O mare problemă pentru Bucureștiul acelor ani era alimentarea cu apă, mai ales că în nordul Capitalei nu exista la acel moment o rețea care să satisfacă nevoile unei astfel de clădiri. Nevoia de apă a fost rezolvată, potrivit raportului CIA, cu ajutorul a cinci puțuri de apă forate la mare adâncime, fiecare echipat cu o pompă subterană de 40 kW, care alimentează clădirea cu 60 de metri cubi pe oră.

„Pe timpul verii, când întregul oraș București este afectat din cauza lipsei de apă, cele cinci fântâni furnizează apă întregului cartier I.V. Stalin (n.r. – zona Parcului Herăstrău). Acestea sunt interconectate printr-un inel de țevi care sunt legate și de cele două rezervoare, și de sala de pompe situată în subsolul I al aripilor A4 Al. Aceste pompe alimentează cu apă clădirea și conductele care alimentează cartierul I.V. Stalin atunci când este necesar”, potrivit raportului.

Capacitatea de tipărire a ziarelor existentă în tipografiile Casei Scânteii este descrisă la fel de amănunțit de către spionii de la București care raportau către autoritățile americane. Sunt referiri la tirajul ziarelor, dar și la echipamentele cu care erau dotate tipografiile și care puteau imprima până la 60.000 de exemplare pe oră.

Cifrele de tipărire pentru ziarele aparținând Scânteia erau și ele raportate. Astfel, aflăm că ziarul Scânteia era editat în 1.000.000 de exemplare zilnic, Scânteia Tineretului – 300.000 de exemplare pe zi, România Liberă – 300.000 de exemplare pe zi, ziarul Munca – 200.000 de exemplare pe zi, iar Elore (tipărit în limba maghiară) – 100.000 de exemplare pe zi. La toate acestea se adăugau alte publicații cu tiraj mai mic, dar împreună ajungeau la 200.000 de exemplare pe zi.

„Tipărirea cărților și broșurilor de toate tipurile și pe toate subiectele este de aproximativ 100.000 de exemplare pe zi”, se notează în raport. Prețul de vânzare al ziarelor varia atunci de la 20 la 25 de bani, în timp ce costurile reale de tipărire erau în jur de 60 până la 80 de bani. Deficitul era acoperit din fondurile de propagandă ale partidului și sindicatelor.

 Un alt raport al CIA

„Hârtia folosită de Scânteia este furnizată de fabricile Bușteni și Letea în cantități decise la nivel înalt; cantitățile primite determină numărul de exemplare tipărite, indiferent de cererea de ziare. Politica este ca, în caz de lipsă de hârtie, Scânteia, Scânteia Tineretului, Munca și Elore să aibă prioritate în detrimentul celorlalte ziare”, potrivit informărilor către CIA.

Hârtia era adusă cu trenul și descărcată la o rampă specială la nord de clădire, din care se desprindea un tunel subteran care ducea la subsolul unde era depozitată hârtia. „Subsolul aripii A2 este folosit pentru depozitarea foilor plate de hârtie, iar subsolul aripii A4 este folosit pentru depozitarea rolelor de hârtie de ziar”, scrie în raportul din 1963 către CIA.

Leafa pe o lună era donată construcției Casei Scânteii 

Construcția imensei clădiri, care are o amprentă la sol de 136.000 de metri pătraţi, similară Palatului Versailles din Franța, așa cum se arată într-o altă informare din anul 1952 către CIA, a necesitat un uriaș efort financiar acoperit de „donațiuni voluntare” disimulate în contractarea a cel puțin două abonamente lunare de persoană la ziarele partidului. În plus, cetățenii care aveau salarii mari erau obligați să doneze venitul pe o lună pentru campania de strângere de fonduri pentru construcția Casei Scânteii.

„Construcția Casei Scânteii din București este încă în derulare. Pentru a obține fondurile necesare, toți angajații care câștigă 14.000 de lei sau mai mult pe lună trebuie să doneze o lună de salariu la fondul Casa Scânteia. O campanie activă de construcție este în desfășurare în toată România, în principal spitale și cantine pentru tinerii muncitori.

Clădirea birourilor ziarului, Casa Scânteia din București, care era programată să fie finalizată în 1954, va fi probabil terminată în cursul anului 1952. În noua clădire au fost deja instalate maşinile de presă şi redacţia”, se arată într-un raport secret remis CIA în data de 3 octombrie 1952.

Casa Scânteii a fost construită în 30.000.000 de ore de muncă

În același an, oficialii de peste Ocean erau informați cu privire la efortul fără precedent în care era angrenat statul român, care se confrunta cu reale dificultăți în finalizarea planului cincinal. În paralel cu Casa Scânteii se lucra intens la canalul Dunăre-Marea Neagră, dar și la centrala hidroelectrică de la Bicaz. Pe lângă resurse financiare de anvergură, bani obținuți din bugetul altor departamente, dar și de la oamenii muncii, a fost nevoie de o uriașă cantitate de materiale de construcție.

În data de 10 mai 1953, spionii raportau către CIA date despre proiectul megalomanic care blocase alte șantiere din România. Pentru construcția Casei Scânteii fuseseră implicate patru fabrici de ciment și două de fier, toată producția pe o perioadă nedeterminată fiind alocată exclusiv finalizării clădiri.

Clădirea a fost o cheltuială mare pentru români. Toți muncitorii din Partidul Muncitorilor Români au fost obligați să se aboneze voluntar, o parte din salariul lor fiind dat în acest scop. Clădirea a avut nevoie de 284.000 de tone de materiale. Dintre acestea, 170.000 de tone erau nisip și pietriș, 18.000 de tone cărămizi, iar 15.000 de tone cherestea. A necesitat 30.000.000 de ore de muncă.

Pe tot parcursul perioadei de construcție, în București a existat un deficit mare de materiale de construcție pentru orice alt proiect. Problema mobilării Clădirii Scânteia, acum că este terminată, rămâne încă; dar totul este deja pregătit în acest scop.

Construcţia a fost executată de Secţia nr. 1, Bucureşti, a Ministerului Fortelor Armate. A fost regizat de excelentul arhitect Câmpeanu (fnu), care se afla însă sub stricta supraveghere a inginerilor sovietici”, raportau agenții către CIA în primăvara anului 1953.

Legea sabotajului a asigurat forța de muncă

Din aceleași rapoarte reiese că marea problemă cu care oficialii români s-au luptat pe tot parcursul proiectului a fost lipsa forței de muncă. Clădirea de 13 etaje cu o amprentă la sol de 136.000 de metri pătraţi avea nevoie de o uriașă forță de muncă. Sutele de deținuți de la Penitenciarul Poarta Albă, aduși cu forța pe șantierul de la Casa Scânteii, nu rezolvau criza de muncitori. Erau nepricepuți și se revoltau des. Guvernul a fost nevoit să schimbe legislația pentru a avea posibilitatea să detașeze lucrători de la alte întreprinderi acolo unde era necesar.

„În aprilie sau mai 1952 a fost publicată o nouă lege care impunea lucrătorilor să semneze contracte individuale, pe lângă contractul colectiv. Acest contract îi obligă să rămână la locul lor de muncă până la o dată specificată, iar refuzul semnării era considerat un sabotaj. O clauză suplimentară prevede că angajatorul are dreptul să mute muncitorul în sucursale și companii conexe ale întreprinderilor, dar și în alte întreprinderi, dacă consideră necesar”, se arată într-o notă informativă către CIA.

Legea nouă nu a avut efectul scontat, oamenii revoltându-se frecvent atunci când aflau că vor fi detașați pe șantierele complicate ale Casei Scânteii sau la canalul Dunăre-Marea Neagră. Mai mulți muncitori momiți cu salarii bune și condiții de muncă speciale s-au trezit peste noapte detașați, fără avertisment, la canal. 

În urma acestei legi, Sovrompetrol (n.r. – societate româno-sovietică care a preluat industria românească de petrol după Al Doilea Război Mondial) a oferit condiții bune de muncă pentru 12 mecanici și un număr necunoscut de sudori și muncitori în construcții.

„După ce au petrecut trei luni la Sovrompetrol, au fost transferați la Canal fără avertisment. Câțiva dintre bărbați au refuzat să meargă și s-a dorit aplicarea noii legi a sabotajului; cu toate acestea, au fost emise instrucțiuni că, întrucât contractele individuale nu au fost încă încheiate în toate întreprinderile, legea nu trebuia aplicată în acest moment”, raportau spionii în 1952 către CIA.

Casa Scânteii a fost finalizată în 1957, iar până în 2007 a fost cea mai înaltă construcție din București. După anul 1989, Casa Scânteii a devenit cunoscută sub denumirea de Casa Presei Libere. Aici au funcționat, până la mijlocul anilor 2000, redacțiile principalelor ziare: România liberă, Evenimentul zilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gardianul sau Cotidianul. Singura constantă a rămas agenția de presă Agerpres, care are și în prezent sediul aici.