În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
În schimb, apăru Stein.
— Vă rog să primiți cele mai calde felicitări pentru…
— Bine, bine. Stați jos, domnule Stein! Și acum spuneți-mi la ce concluzie ați ajuns în legătură eu depozitarea banilor.
— Păi, nu e nici o problemă. Bănuiesc că nu sunt atâția încât să nu-i pot ține la mine pe cei care se strâng într-o zi.
—De unde știi dumneata câți sunt?
— Eu am aranjat să dorm nopțile acasă.
— Ce vorbești?
— Fiți liniștit! Nu-i nicio problemă. Există destule mijloace să ieși și să intri fără să afle decât cel care trebuie. Iar cu funcția aceasta, vă dați seama, nu poate să mă controleze niciodată nimeni unde sunt și de ce nu sunt într-un moment precis într-un anumit loc. Și. pe urmă. spuneți-mi și mie, domnule administrator general, care e deosebirea să ai aici sau să fii afară? La început am venit cu toții aici pentru că am fost bolnavi, dar am fost bolnavi tocmai atunci când trebuia pentru ca să ne putem ascunde. Până la sfârșit, tot ascunzându-ne unii de alții, am nimerit în acela și loc. Îl cauți pe domnul cutare? E în spital. Îl cauți pe dușmanul domnului cutare? E și el în spital Numai că cei care se luptau între ei afară se luptă între ei și aici. Unii nu vor să devină nici aici mercenari. Doar că în spital acum totul este ilegal. De ce-i totul ilegal? Pentru că acum așa-s vremurile: despre cine nu face ceva ilegal se spune că e un tâmpit. Și cine vrea să fie un tâmpit? Dumneavoastră vreți? Nu vreți! Atunci eu de ce săvreau?
— Domnule, dar… Unii nu de aceea fac lucruri ilegale, cum le spui dumneata…
— Și în afară de asta, dar asta nu trebuie să spuneți la nimeni, sunt vremuri când nici nu e cinstit să nu faci lucruri ilegale. Din păcate, astăzi trăim astfel de vremuri…
— Domnule, dar nu vă știam atât de… atât de sigur în ilegalitățile astea!
— Ilegalități? Ce ilegalități? Ele se numesc numai așa. Atâta vreme cât nu este cineva interesat să lovească în mine, nu există ilegalități.
— Să zicem. Și odată plecat cu banii?
— M-am gândit că sunteți în relații foarte bune cu domnul Vancu. Ce-ar fi dacă aș
duce în fiecare zi la dânsul o parte din bani?
— Și restul?
— Restul îl voi plasa pe la cunoștințele mele. Mă gândesc că niciodată nu e bine să ai totul în același loc.
— Înțelept. Îmi place foarte mult.
— Asta mă bucură. Mi-ați făcut o mare bucurie spunându-mi-o.
— Numai că s-ar putea să fie vorba și despre alte bunuri, nu numai despre bani.
— Ne vom descurca de fiecare dată. N-aveți grijă!
— Dar de ce le faci pe toate astea atât de dezinteresat?
— Vă spun că nu vreau ca cineva să aibă vreodată interesul să lovească în mine. Și dacă dumneavoastră mă veți putea folosi atât de bine, s-ar putea să aveți grijă să nu am neplăceri.
— Da, dar s-ar putea la fel de bine să-ți atragi împotriva dumitale toți dușmanii mei. La asta nu te-ai gândit?
— Ce dușmani, domnule administrator general?
— Păi, am și eu dușmani…
— Nu chiar toți…
— Cei puternici nu sunt interesați să fie prea atenți cu mine.
— De ce?
— De ce? Nici eu nu vă întreb de unde provin banii pe care mi-i dați să-i păstrez. Eu parcă aș fi o bancă și dumneavoastră depozitați banii la mine. Asta e tot. Nu mă întrebați nici dumneavoastră…
— Spune-mi, ai de gând să te folosești de capitalul meu?
— Numai în așa fel, încât să nu vă aduc dumneavoastră niciun prejudiciu.
— Nu vom face nici o convenție în scris.
— Bineînțeles.
— Și atunci de unde să știu că nu mă tragi pe sfoară?
— Domnule administrator general, avem amândoi nevoie unul de celălalt. Fiți sigur că nu am să vă trag pe sfoară!
— Pentru că știi că pot să te fac zob!
— Ar fi într-adevăr foarte neplăcut să nu vă mai am protector… Ar fi îngrozitor…
— După câte văd, pentru dumneata eu reprezint libertatea de mișcare. Și după câte mai văd, ăsta este singurul lucru pe care nu l-ai avea fără mine. Că în rest, observ că…
— Uitați, ca să vă dați seama cât sunt de cinstit cu dumneavoastră: aș putea să vă las să credeți că e așa cum ați spus! Că dacă dumneavoastră mi-ați retrage postul de curier fără plată, aș fi obligat să zac într-un salon și să plătesc din greu bacșișuri pentru fiecare bilet de voie până la poartă. Dar nu e așa. Eu nu sunt numai curierul dumneavoastră.
— Nu?
— Lucrez pentru patru servicii, în curând voi lucra probabil pentru și mai multe.
— Atunci de ce mai ai nevoie de mine?
— Păi. v-am spus că nu vreau să vă am niciodată împotrivă. Iar păstrându-vă banii, mă
mai folosesc de pe o zi pe alta și eu de ei.
— Și cum te descurci cu atâtea treburi și cu atâția patroni? Și, mai ales, cum de nu ți-e frică să te încurci cu atâția bani la care nu există niciun fel de scripte?
— Domnule administrator general, toată problema, credeți-mă, este să fii cinstit cu cei cu care lucrezi! În. cazul acela nu se poate întâmpla nimic rău. Și vă mai spun o dată, cu toate că dumneavoastră nu sunteți obligat să mă credeți pe cuvânt, eu sunt cât se poarte de cinstit cu partenerii mei.
— Domnule Stein, cum de n-ați reușit dumneavoastră în povestea aceea cu vapoarele de pe Timiș?
— Atunci n-am avut bani. Și am și făcut o mulțime de greșeli.
— Dacă ați lua-o de la capăt, ați reuși?
— Dacă aș lua-o de la capăt, tot așa aș face. Dar poate, cine știe, poate drumul încă nu-i sfârșit. Poate că memoria domnului Raica mă va ajuta și ea.
— Tot mai sperați?
— Nu vă fie frică, domnule administrator general, nu am să amestec banii dumneavoastră în povestea asta. Dar poate că peste câțiva ani, voi putea folosi banii mei. Și poate că o să mă ajutați și dumneavoastră.
— Eu?
— Sunteți un om foarte influent astăzi. Iar ca membru al statului major… mai ales că ne extindem mereu…
„Ai atâtea necazuri pentru că prea le știi pe toate și prea vrei să te ferești de toate“ gândi Lazăr și-i dădu un pachet:
— Iată transportul pe astăzi! În legătură eu statul major, am să fiu și eu sincer cu dumneata. Cred că statul ăsta major nici nu există.
— Vai, glumiți! Stein. băgă, pachetul într-o servietă ponosită.
— Și chiar dacă mai există, nu cred că voi face nici eu și nici Iancu parte, din el. ba felul ăsta, amânându-ne mereu, Luca ne ține în șah pe amândoi.
— Cred că vă înșelați, domnule Lazăr. Chiar acum o oră am vorbit cu cineva foarte de sus, Iertați-mă, dar nu vă pot spune cu cine. Dânsul m-a asigurat că aveți tot viitorul în față.
— Te-ai interesat cine-ți sunt acționarii…
— Normal. Înainte de a face afaceri cu cineva, trebuie să știi pe ce te poți baza.
— Și dacă n-aș fi „avut tot viitorul în față“?
— Aș fi găsit o soluție să vă amân sau să vă servesc în așa fel încât să nu afle nimeni, dar nici pe dumneavoastră să nu vă am împotriva mea. Sunteți-administrator general, oricum aveam nevoie de protecția dumneavoastră. Dar să știți, tot cinstit aș fi procedat. Că dacă n-aș fi procedat toată, viața cinstit, aș fi încurcat-o de mult. Unii abia așteaptă să…
—…să te prindă! („Obsedat mai ești!“ gândi Lazăr.) Poate, dar să știți că am mai văzut și oameni de-alde dumneata nu foarte cinstiți.
— Asta se poate. Dar despre mine nu puteți să afirmați așa ceva.
— Eu n-am făcut decât să…
— Știu. Mi-ați amintit că trebuie să plătesc și pentru ei. Din păcate, știu asta și tot plătesc…
— Ei, atunci…
— Sigur, nu vă mai rețin, domnul administrator general are treburi mult prea importante… Numai atât vreau să vă spun. Am fost azi în oraș. Se spune că spitalul va rechiziționa toată Strada Bisericii și celelalte străzi până în centru.
— N-ar fi cam mult?
— Asta dumneavoastră o știți. Dacă m-ar întreba cineva pe mine n-aș face prostia să-i răspund sincer.
— Bine, spuse Lazăr râzând.
— Numai că dumneavoastră vă pot spune că ar trebui să interveniți pentru niște excepții:
— Ce excepții?
— De fapt. rechiziționarea asta e un lucru foarte relativ: .casele, de pildă, nu trec pe numele statului, ci rămân tot în sarcina proprietarilor. Ei vor putea să le folosească și de acum încolo, vor trebui să-și plătească impozitul și toate celelalte. Numai că autoritățile spitalului au dreptul intre oricând acolo și să folosească o parte din spațiu pentru nevoile pe care le vor crede de cuviință. Trăim vremuri de război, ce mai…
— De unde le știi pe toate astea?
— Păi, sunt ordonanțe pe toate zidurile. Au, nu știu câte articole și paragrafe… Așa că, înțelegeți că nimănui nu-i convine să poată fi deranjat oricând, să-i fie călcată gospodăria de tot felul de indivizi… Scuzați-mă că folosesc un astfel de cuvânt pentru oamenii trimiși în fond de…
— Spune mai departe!
— Uitați cum arată o pleașcă din asta! Mi-a dat-o cineva! Poate reușiți s-o anulați.
Dumneavoastră, cu influența de care vă bucurați… Stein dădu la iveală un tub din care scoase un sul de papirus.
— Ce-i asta?
— Așa arată ordinele astea.
Lazăr își aruncă în fugă. ochii peste înscrisul care părea sa vină din. antichitate. Dar se prefăcu de parcă n-ar fi observat nimic ciudat.
— Îhî.
—… pentru că unii mai gândesc și așa… Încât eu cred că cel mai bine ar fi să interveniți pentru excepții.
— Ce excepții? Ca la fiecare lege.. sunt și aici excepții… E o chestiune de interpretare cine poate să nu intre în harababura ăsta. Numai că se plătește gras pentru această interpretare și, ceea ce este mai grav este ca dumneavoastră, în calitate de administrator general, ar trebui să fiți printre primii care să hotărască în fiecare caz… și când colo tot felul de șefi mai mici se îmbogățesc!
— Luca știe?
— Pe domnul Comandant nu-l interesează nimicurile astea…
—Asta s-o crezi dumneata!
— A și numit un împuternicit cu ”problema rechiziționărilor. ”Rechiziționări de mobilizare“, așa le-a numit.
— Frumos nume. O să mă interesez.
— Îmi permiteți să vă propun ceva? Aflați o casă nu prea arătoasă, dar care să aparțină cuiva care are un frate sau un fiu sau tata internat în spital. Faceți ca legea să-l excepteze și nu-i cereți prea mult pentru asta, dar cereți-i să vă dea o cămăruță numai pentru uzul dumneavoastră. În secret. Am să duc eu pe cineva care să pună o broască bună la, ușă, ca să nu fie nici gazdele prea curioase, și o să avem un seif pe care n-o să-l bănuiască niciodată nimeni și care mai are și avantajul că va fi foarte aproape de spital și va putea ascunde lucruri mai mari fără trudă.
— Unde mai pui că n-o să aibă niciodată interesul să se laude altora că ei au fost exceptați de o lege care pe vecinii lor…
— De asta nu sunt sigur. Oamenii sunt proști și le place să se arate cit sunt de grozavi. Mai liniștit voi fi din cauza rudei care se va afla aici. Știu că o s-o ducă bine, poate o să primească și o foarte mică slujbă — portar la un pavilion, de pildă, sau ajutor de infirmier.
Asta mi se pare într-adevăr o garanție. Stein își luă servieta ponosită și, salutând cu mult respect, se pregăti să se retragă. Ar mai fi ceva. dar nu știu dacă pot să vă rog…
— Dă-i drumul!
— Aș vrea, dacă se poate, să mai rechiziționați fictiv o casă…
— De ce? Cui mai vrei să-i faci un serviciu?
— Dacă v-aș spune, nu le-aș mai face nici un serviciu…
— Nu le-ai? Deci sunt mai mulți… Și nici din spital nu-s, pentru că altfel, dacă ar avea și ei puteri, n-ai apela la mine.
— Am spus „numai dacă se poate.
— Domnule Stein, nu cumva vrei să faci și lucruri și mai ilegale? Mă refer la lucruri politice… Se spune că voi evreii sunteți mereu… iudeo-bolșevici…
— Gata. n-am spus nimic!
— Ba da. Nu mă interesează la ce-ți trebuie casa, dar pe mine să nu mă amesteci! O să ai o casă?
— Mulțumesc frumos, dar nu știu dacă mai e nevoie…
— Te-ai supărat?
— Cum o să mă supăr? Nu pot să-mi permit așa ceva.
— Domnule Stein. dumneata cred că ai mai multe relații ca mine!
— Eu? Se poate, domnule administrator general? Stein era deja la ușă. Atâta doar că eu am altfel de relații ca dumneavoastră… și de mine nu se ferește nimeni.
— Să zicem… N-ai putea să-mi aranjezi o întâlnire cu Luca?
— Cu domnul Comandant? Să încerc. Dar ușor nu va fi pentru că nu poți ști niciodată unde-1 găsești peste un sfert de oră. Nici nu-1 poți căuta într-un anumit loc și nici nu poți fixa o întâlnire pentru că n-ai de unde să fii sigur că…
— Poate aranjezi să mă caute el!
— Nu pot să-i dau eu ordine… Dar am să fac tot ce voi putea!
— Bine, și pe urmă las’ că aranjăm noi și cu casa aia!
Rămas din nou singur, Lazăr trăi un sentiment ciudat: când în viața lui a mai stat atât de liniștit de povești cu cineva, când știa că are atâtea de făcut ca în ziua aceea? Dar de când se știa s-a agitat și a realizat mai puține decât se petreceau în folosul Iui acum, când nu mișca aproape nici un deget.
Cineva bătu la ușă.
— Intră! Se ivi un bărbat îmbrăcat într-o uniformă fistichie, purtând o tolbă și un chipiu de poștaș peste un halat de bolnav sub care apăreau niște cizme ostășești. O curea militară îi încingea mijlocul. Dumneata… dumneata cine ești?
— Poșta specială!
— Cum vine asta?
— Este un serviciu nou. Nu transmitem decât mesaje oficiale urgente și scrisori sau colete personale contra unei sume adecvate.
— Și acum ce ai pentru mine?
— Am o scrisoare oficială și una particulară. Peste o jumătate de oră am să vă mai aduc o scrisoare personală.
— De ce n-ai adus-o cu celelalte? întrebă Lazăr. semnând de primire pe un borderou.
— Numai pentru -ea oficială semnați, îl învăță poștașul special. Nu v-am adus-o și pe a treia pentru că noi ar trebui să transmitem fiecare scrisoare așa cum o primim, adică imediat. Numai că asta nu se poate pentru că suntem încă prea puțini. Așa că și pe astea două le-am adus împreună împotriva regulamentului.
— De ce?
— Clienții n-o să mai aibă încredere în noi dacă o să afle că am așteptat să se adune trei scrisori până să le aducem.
— Și dacă n-o să mai aibă încredere?
— Suntem o instituție serioasă!
— Ce mai aștepți? Pleacă! Sau mai vrei și bacșiș?
Poștașul special plecă, dar își îngădui să mormăie nemulțumit tot drumul până la ușă. „Ei, las’ că de acum o să controlez eu și poșta asta a voastră!“ își spuse Lazăr în timp ce deschidea primul plic. Era o scrisoare de la Bârzu. O, nu! De așa ceva n-avea răbdare acum Lazăr. Decât să citească trei pagini de lamentări… Și, pe urmă, întotdeauna era obișnuit să parcurgă mai înainte corespondența oficială. Puteau să apară lucruri importante, nu niște fleacuri ca… Dar ceva îl făcu să mai zăbovească asupra scrisorii lui Bârzu și sfârși prin a o citi de la început până la sfârșit. „…pe când domnul Comandant mi-a spus“, „acum o oră domnul Comandant…“, „…domnul Iancu, nu știu dacă ați aflat…“ Nu, domnule, astea erau lucruri care trebuiau citite, astea… „Domnul Comandant acum o oră“! Până și ăsta știe ce a făcut domnul Comandant acum o oră! Numai administratorul general nu știe nimic. Și, uite, nici telefonul n-a sunat așa cum s-a așteptat!
Cineva bătu la ușă.
— Peste cinci minute! strigă Lazăr. Sunt ocupat acum!
„Domnule administrator general, îi scria Bârzu. este de datoria mea să vă mulțumesc în modul cel mai sincer pentru că ați binevoit să interveniț i pentru mine și am fost mutat într-o cameră în care ne putem mișca. Este pentru prima oară în viața mea că am intervenit să mi se facă o favoare pe baza unei cunoș tințe, dar mă aflam într-o situație disperată și, din păcate, continui să mă aflu într -o situație disperată. Bineînțeles că protecția dumneavoastră binevoitoare mi-a adus unele alinări, dar boala pentru care m-am internat nu cedează numai din atât, iar eu…“ Lazăr sări câteva rânduri. De lamentările neghiobului n-avea acum nici un chel. Și nici timp. Cu toate că timpul, după cum tocmai a descoperit… „…pentru că, după cum știți, am colaborat cu domnul Luca și înainte, chiar dacă nu cu entuziasmul scontat de dânsul, vreau să spun că am avut posibilitatea să…“ Alte rânduri sărite, „…contra unui bacșiș, este adevărat, cam exagerat, o sumă care întrece oricum posibilitățile mele, dar am riscat-o și pe asta… așa că eu…“ A! Uite! „Omul m-a dus într-o anticameră și aici a trebuit să mituiesc ultimul intermediar, cel -are aduna acolo nu știu ce fel de numere de pe la oameni că eu așa cum am ajuns acolo n-aveam nici un număr și până la urmă am intrat tot uș i primul la domnul Comandant. A fost foarte amabil și drăguț cu mine. mi-a propus chiar și o slujbă de consilier juridic, un fel de Justizrat, dar din păcate a trebuit să amân să iau o decizie până ce mă voi simți ceva mai bine. A dat niște dispoziții ș i am fost dus înapoi, dar numai pentru a-mi lua lucrurile și a mă muta într-o rezervă singur. (Ceea ce în situația mea gravă iarăși n-ar fi foarte bine, pentru că n-am de unde să știu când mi se va face râu.) Dar. veți vedea, lucrurile au luat acum o altă întorsătură, sunt vizitat foarte des de medici, au făcut și un consult în privința mea și nici infirmierii nu mă ocolesc, astfel încât din jumătate în jumătate de oră mă caută câte cineva. Dar situația sănătății mele este încă foarte gravă. Am primit înapoi până și banii dați pentru întrevederea mea cu domnul Luca și din când în când apar tot felul de oameni cu petiții pe care eu bineînțeles că nu le pot rezolva, dar ei nu vor să mă înțeleagă ș i-mi lasă bani. Aș putea să mă îmbogățesc acum, dacă aș fi lipsit de conștiință, dar de multe ori într-adevăr nu pot să-i refuz, au descoperit un nou șiretlic, vin să mă roage să le redactez eu niște petiții și atunci pretextează că mă plătesc pentru asta. Noroc că sunt atât de bolnav — dacă se poate spune așa —, în felul acesta mă mai pot eschiva, numai că și «onorariul» meu a crescut mult și zău dacă. am intenționat așa ceva… Acum, în încheiere, aș vrea să vă scriu ceva ce-mi dictează sufletul s-o fac: domnul Comandant mi-a mai telefonat acum o oră — mi s-a instalat și un telefon în încăpere chiar lângă pat — și m-a sunat și domnul Iancu — nu știu dacă ați aflat că el este acum șeful de necomentat a tot ce se mi șcă sau nu în incinta spitalului, vreau să spun că nu știu dacă au ajuns și până la dumneavoastră ecourile despre mâna de fier pe care o folosește pentru a-și exercita autoritatea asupra bolnavilor… Știu că risc destul de mult trimițând o asemenea scrisoare, dar tot ce se întâmplă este atât de puț in logic și eu nu voi putea acum, la bătrânețe, să trăiesc altfel decât în… “ (…) „ … ajungând la ceea ce am vrut să vă scriu: se zvonește că domnul Comandant nu ar vrea să mai reînnoiască mandatele celor care se află acum în statul major, că ar încerca să formeze o nouă echipă și că pe locul rămas vacant în urma plecării lui Guneș nu-l va numi nici pe Iancu și nici pe dumneavoastră, ci pe mine. Vreau să vă asigur că nu am să permit niciodată să se întâmple una ca asta și nu sunt eu omul care să răsplătească într-un asemenea mod binele pe care mi l-ați făcut Deocamdată sunt și prea bolnav pentru orice funcție. Oricum, aș vrea să nu se creeze nici o confuzie — nu am râvnit și nu râvnesc la onorurile dumneavoastră și am să încerc, pe cât posibil, să nu vă întorc eu rău binele pe care mi l -ați făcut.“ Apoi urmau câteva rânduri șterse cu cerneală și oricum privi pagina ridicată spre lumină Lazăr nu reuși să descifreze ce fusese notat acolo inițial. Parcă ceva cu Iancu, dar nu puteai fi sigur, mai mult flerul… Uite, domnule, pe câne și-au găsit ăștia să promoveze? Din nou vechea poveste! Nu el, care de bine de rău ș i-a asumat niște riscuri preluând o funcție aici și.,, și… În fond cam atât… Și adevărul e că împuțiții ăștia eu diplomă au avut întotdeauna prioritate, chiar dacă hârtiile lor nu ascundeau de multe ori decât prostie și îngâmfare și lipsă de har… Dar asta-i altceva.
două scrisoare venea chiar de la temutul Iancu, era politicoasă, dar clară: domnul administrator general să facă bine să-l pună la punct pe administratorul spitalului (adică pe Moravetz) pentru că situațiile cerute de șeful stabilimentului n-au sosit încă nici până acum, lucru absolut fără precedent! Totul nu reprezenta decât o gravă încălcare a sarcinilor de serviciu din partea lui Moravetz. Moravetz! Moravetz! Sigur, Iancu nu îndrăznea să lovească direct în Lazăr, dar îl avertiza lovindu-i adjunctul. Sau… sau poate că s-a săturat și Iancu, de acest Moravetz, care cu mutra lui umilă își dă aere și ajunge să… În fond, în aiureala asta, n-ar fi exclus ca și Moravetz să aibă pretenții la postul vacant din-statul major… Pentru că Lazăr nu mai putea să creadă ceea ce probabil că a insinuat chiar Moravetz în felul său umil, că ar fi unul dintre membrii secreți ai importantei conduceri. În cazul acesta n-ar fi exclus ca Iancu să caute un aliat în Lazăr împotriva unei figuri supărătoare care și-a depășit atribuțiunile. Pentru orice eventualitate scrisoarea această trebuia păstrată și analizată mai în detaliu, sensul ei rămânându-i lui Lazăr destul de echivoc, el nedorind să se pomenească într-o zi cu semnificația exactă a acestor rânduri transpusă în fapte concrete pe. care poate că le-ar putea evita, dacă ar fi în stare să interpreteze corect posibilul avertisment.
O bătaie în ușă îl împiedică deocamdată să aprofundeze lucrurile. Spuse un „intră P, dar rămase cu fața ațintită spre telefon. Luca întârzia să-l felicite pentru numire. Luca parcă ar fi uitat cu totul de el.
The post Spitalul (20) appeared first on Cotidianul RO.
