În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Dar lui Lazăr îi fu imposibil să–l găsească pe domnul Comandant Coridorul era ticsit de perechi care dansau, iar cămăruțele alăturate gemeau de lume, mulți se îmbătaseră.… era greu să și î naintezi prin această ceată compactă. Lazăr ieși din coridor în casa scărilor și trecu în cealaltă aripă a clădirii. Într-un salon câțiva tineri dansau băiat cu băiat, îngrămădiți între paturi. Radioul fusese între timp înlocuit de o fanfară care intona muzică militară.
Revenind în casa scărilor, fu acostat de o fetișcană elegantă într–o strălucitoare rochie lungă care contrasta puternic cu ambianța cenușie a saloanelor din care tocmai venise
— Nici acum nu vă distrați, domnule administrator general?
— Îl caut pe domnul Comandant.
— Și vă imaginați că-1 puteți găsi la căpătâiul unui bolnav. luându-i pulsul?
— Trebuie să-l găsesc!
— Domnul Comandant s-a retras cu o… cu secretara dumneavoastră. Nu cred să existe
în clipa asta ceva atât de important încât să–l poată interesa mai mult…
— Ce vorbești? Și dumneata de unde le știi pe toate?
— Dumneavoastră ce credeți?
— Numai pentru că ești frumușică?
— Nu ajunge? Dar în afara de asta mai sunt și secretara domnului Iancu.
— Ce vorbești?
— Domnule Lazăr, știu că nu ați putea avea o satisfacție mai mare decât să-mi faceți
mie curte!
— Zău? De ce?
— Pentru că-l iubiți atât de mult pe șeful spitalului încât v-ați simți într-un fel răzbunat
furându-mă de la domnul Iancu.
— Și dumneata de ce-mi spui toate astea? făcu Lazăr neîncrezător..
— Păi, cine să vi le spună?
— Domnule administrator general, de ce sunteți atât de bănuitor! Nu-i limpede destul că doar eu singură sunt în măsură să vă spun că ceea ce vreți dumneavoastră se poate… sau nu se poate?
— Și se poate?
— Depinde…
— Depinde de ce?
— De cât ești de drăguț, de cât îmi placi mie…
— Știi ce, drăguță? Eu prefer să am eu inițiativa! Așa-mi place mie. Nu știu dacă poți să pricepi…
— De priceput pricep…
— Și chiar dacă trebuie să recunosc că ești foarte elegantă și… drăguță…
— Ei, de obligat, nu te pot obliga… Și nici nu vreau!
— Și, ți-am mai spus, trebuie să–l găsesc pe domnul Comandant.
— Iți spun eu unde-1 poți găsi. Dar pe urmă să nu mă înjuri când o să–ți arunce un scaun în cap!
Lazăr stătu o clipă pe gânduri. În fond, treaba asta cu Comitetul rudelor bolnavilor nu se poate să nu fie cunoscută ș i de Luca. Iar dacă poate să se distreze tocmai acum când la prefectură se hotărăsc lucruri atât de grave și el nici măcar nu e invitat, fapt care ar trebui să-l pună pe jăratec și atunci Luca n-ar mai fi Luca! — dacă fluturașul acesta, ajuns bărzăun pentru o zi, nu dă semne de îngrijorare că peste o oră ar putea pierde tot, atunci de ce să nu profite și el, Lazăr, de șansele care i se oferă într-o viață care are atâta grijă să–i amintească mereu cât este de efemeră?
— Și de ce ai venit tocmai la mine, fată-fetiță?
— N-aș fi venit dacă știam că ai să mă primești așa!
— Și cum ai fi vrut să te primesc?
— Ce importanță mai are?
— Spune-mi! Poate că altădată am să știu mai bine și…
— Altădată? Ce e aia „altădată?
— Ai dreptate. Hai să mergem de aici!
— Adică mă chemi eu dumneata! Adică ai dumneata inițiativa!
Lazăr o luă de mână și vru s-o tragă după el în aripa în care se auzea fanfara urlând.
— Nu! Nu pe acolo! Fata o luă înainte .și, coborând două trepte deodată, îl conduse într-o cămăruță de la etajul întâi, cămăruță pe care o descuie cu o cheie pe care o scoase din poșetă. Aici e mai bine! Știi, îi spuse ea așezându-se și ridicându-și mult rochia pentru ca să nu și-o șifoneze, știi. Iancu, dacă tot te interesează, este informat că ești acum cu mine.
— A fost deci totuși o capcană…
— Ce capcană? Da’ de unde? De ce ești tot timpul atât de bănuitor ca un arici?
— Atunci cum?
— Iancu e la curent cu tot ce se întâmplă în spital. Are spioni peste tot. Dar să știi: acest lucru împreună cu răutatea sunt singurele lui arme. În rest, e un om slab. Nu-i un laș,
nu-i un leu…
Femeile n-au nici o logică. Asta era clar pentru Lazăr. Dar — culmea! — până la capăt de multe ori tot ele au dreptate. și nu există un lucru mai enervant! Probabil însă că nici viața nu are nici o logică.
Lazăr reveni la ușă și vâră cheia în broască. Apoi încuie.
— Acum e mai bine.
— Da? Fata zâmbi ștrengărește.
— Da.
Fata continuă să râdă.
— Dacă și așa se știe aici totul, atunci ce rost mai are să încui ușa? Și mai ales aici? Dar Lazăr n-o mai lua în seamă. Vorbele nu-1 mai interesau.
— Stai, ești nebun? continuu să râdă fata. De când n-ai mai avut femei? Vrei să-mi șifonezi rochia? Pe urmă se supără de-a binelea. N-auzi că-mi șifonezi rochia?
Dar Lazăr era dezlănțuit:
— Îți cumpăr alte zece rochii, tâmpito!
— Da, dar până atunci o am pe asta.
Mai târziu, Lazăr trebui să admită că secretara asta a lui Iancu avusese totuși dreptate în tot ce spusese: și cu rochia și cu încuiatul ușii. La început auzi un tropăit pe condor, un tropăit căruia nu–i dădu nici o importanță. Și cum era să–i ardă tocmai atunci de așa ceva? După aceea remarcă totuș i liniștea din jur. Mai mult decât liniștea — ceva lipsea. Trebui să se gândească ce, o întrebă și pe fată — au închis radioul, spuse ea și fanfara o fi plecat. Dar nu se mai auzea nici măcar murmurul în surdină al vocilor care pătrunseseră mai devreme prin pereți și prin ușa încuiată de Lazăr.
— S-o fi terminat petrecerea, zise Lazăr și se uită pe geam. Afară ninsese, dar zăpada se transformase între timp în ploaie. Doi indivizi se îndepărtau pe o alee. Un altul, poate cel pe care-1 văzuse dimineața, împingea o roabă. („Noaptea? Pe lapoviță? Pentru ce?) Apoi zări pe cineva într-un halat vișiniu. Dar poate că se înșela: noaptea și zăpada schimbau culorile. Dar nu! îl recunoscu totuși pe Moravetz: fugea spre sediul serviciului său.
Fără să mai spună nimic, Lazăr descuie ușa și ieși în coridor. La etajul doi nu mai era nimeni. Resturile petrecerii se puteau observa peste tot. Într-o încăpere descoperi pe cineva dormind. Probabil unul dintre cei care băuseră prea mult. Îl cercetă cu atenție, dar nu-și aminti să–i fi văzut pe undeva mutra.
Ieșind din nou în coridor, se minună că nu-i vede nici măcar pe obișnuiții cerberi ai locului Karci și Pandele dispăruseră și ei.
Se opri nehotărât: s-o ia spre încăperile cu gratii, cele pentru care iți trebuia un permis special sau coboare cât mai repede spre serviciul său?
Din partea cealaltă a coridorului, din întuneric-, simți cum cineva încearcă să se apropie pe nevăzute.
— Domnul Guneș? U recunoscu el.
— Mai încet! Mai încet, domnule administrator general! Sau domnule Lazăr? Cum vă convine mai mult?
— Cum de v-au dat drumul?
— Cum? Simplu! Prefectura nu mai este dispusă să trateze cu domnul Luca. Brusc! Nu le mai place de mutra lui. Așa că acum toată lumea are alte preocupări.
— Asta înseamnă…
— Asta nu înseamnă nimic. Eu v–am spus de mult că o să se ducă totul dracului pentru că excelența sa a înnebunit și pentru că cei cu care s–a înhăitat nu-s mai buni ca el!
— Care excelență? nu înțelese Lazăr.
— Cum care? Luca. Parcă așa îi spuneți mai nou… Guneș începu să râdă.
— Nu văd de ce vă bucurați așa…
— Nu mă bucur. Încă. Domnule Lazăr, am totuși o rugăminte la dumneata! Eu am să iau vreo două sticle de aici. Tot nu le mai bea nimeni. Eu am mare nevoie de ele!
— Ia-le, domnule!
— Acum am să te rog pe dumneata să vii cu mine să mă încui la loc.
— De ce?
— Pentru că dacă tot am fost arestat de ăștia, atunci să fiu găsit victimă și nu călău! Ce
dracu’ nu pricepi?
— Treaba dumitale! Eu însă cred că trebuie s-o șterg.
— De ce?
— Pentru că n-am de gând să fiu găsit aici ca un-.
— Cine să le găsească? Stal, domnule! Corabia mai plutește. Uite ce este: „nunta apocaliptică, mă înțelegi? Prefectul s-a cam săturat de Luca pentru că probabil o fi fost presat și el de alții, Nu se știe nici măcar dacă s-a săturat numai de Luca sau dacă e supărat și pe ceilalți din echipa „comandantului…
— Tocmai!
— Singurul lucru pe care poate să–l facă prefectul este să pună plutonul ăsta de soldați nenorociți pe care-1 are aici să facă puțină gălăgie.
— Nu-s deloc nenorociți soldații care au nimerit să ne păzească pe noi?
— Dar sunt aproape sigur că n-o să e ajungă până acolo. Până una-alta, Luca l-a convins pe locotenent să se ducă nu știu unde, undeva unde să nu–1 găsească nimeni.
— Și a plecat?
— S-a dus să facă o instrucție de noapte cu soldații săi.
— Hai, că au înnebunit cu toții?
— Dacă mă încui înapoi în celula mea, s-ar putea să–ți fiu și eu de folos cândva. Nu știi povestea cu tânărul cei milos și cu regina albinelor pe care a salvat-o de nu mai știu cine?
— Bine. Dar spune-mi ce ai face dumneata în locul meu.
— Vezi, vezi… Te-am avertizat din prima clipă să nu accepți postul ăsta de
administrator general…
— De morală n-am nevoie!
— Magazionerul n-are de ce se teme, el n-a devenit magazioner general…
— Ia mai du-te dracului!
— Eu am să stau la geam, am să beau și am să mă uit cum o să vină pe ploaia asta barca cu Făptura în alb! Asta am să fac. Știi… este un pictor neamț… Böcklin… are un tablou, de fapt mai multe… cu Insula morții. Un ținut frumos, deși cam sumbru, spre care se îndreaptă luntrea Făpturii în alb. Numai că eu privesc totul deja dinspre Insulă. Voi mai trebuie să faceți drumul ăsta.
Lazăr î1 încuie pe Guneș în rezerva din care evadase acesta, apoi reveni în sectorul în
oare avusese loc petrecerea. Până și bețivul care cu câteva minute în urmă mai dormise dus, până și el dispăruse.
Coborî în goană scările, dar brusca lui grabă se dovedi nepotrivită: în marele hol de la intrare se găseau majoritatea participanților la petrecere, iar Iancu, ca o gazdă bună, își lua rămas bun de la fiecare.
— Ce se întâmplă? se interesă Lazăr, când îi veni rândul să dea mâna cu șeful
spitalului.
— Ce să se întâmple? Nu mai vor caraghioșii ăla să colaboreze cu noi.
— Și atunci?
— Mare lucru nu se schimbă. Doar că va trebui să mai luăm niște măsuri de prevedere.
Ce-i sigur e sigur!
— Unde-i domnul Comandant?
— De unde să știu?
— Chiar nu știți?
— Domnule Lazăr, dumneavoastră v–ar conveni dacă i-aș spune fiecăruia unde și cu cine v-ați petrecut ultima jumătate de oră?
— Ia… Lazăr se stăpâni cu greu să nu-1 înjure din nou pe acest Iancu, pe care ori de câte ori îl vedea, simțea o pornire imperioasă de a-1 împroșca necontenit cu cuvinte grele. Dar Avram? Nici despre el nu pot primi informații?
— Avram? E funcționarul dumitale, nu? Noul promovat! De unde să știu eu unde-ți sunt funcționarii? Dacă aș ști, te-ai supăra din nou. Ești un om tare supărăcios, domnule administrator general!
dar…
În timp ce discutară, Iancu îl ținea de mână și pentru cineva care –i privea fără să-i poată auzi ce vorbesc, scena arăta de parcă gazda și oaspetele nu făceau altceva decât să–și spună politicoși cuvinte dulci de despărțire ușoară. Lazăr își desprinse mâna și ieși. Parcă și veșnicele hârâieli cu acest individ începeau să–i ajungă. Și poate că ar fi fost acum dispus să se împace cu Iancu, dar să nu facă el primul pas. Din nou vechea poveste…
Pe alei întâlni tot felul de oameni care-1 salutau politicoși, la fel ca înainte, iar pe biroul lui găsi frumos aranjate actele întocmite de Moravetz și de serviciul tul, acele copii care veneau automat într-un exemplar și la el, alte acte potrivite într-un alt vraf și care constituiau materiale care trebuiau să fie semnate și de domnul administrator general, precum și nelipsitele plicuri cu bani, partea aceluiași administrator general la „recolta serviciului administrativ. Totul părea î n cea mai deplină ordine, în încăpere era cald și curat, după un mic paravan patul î1 aștepta cu un așternut proaspăt. Doar secretara lipsea de la locul ei din anticameră.
Lazăr se așeză la biroul lui și încercă să–și adune gândurile. De două lucruri simțea că are nevoie mai mult ca de orice altceva: de vișinata lui care-i dă întotdeauna sentimentul de nemișcare — nemișcare, deci siguranță împinsă la maximum — ș i de Stein. Stein i-ar fi trăncănit niște prostii și i-ar fi părut atât de desuet lui Lazăr, încât nu se putea ca acesta să nu se simtă el însuși mult mai important în acele momente. Dar la fel ca și lichiorul de vișine, și Stein părea să aparțină unui trecut îndepărtat și cenușiu. Cenușiu ca betonul.
Ridică receptorul și așteptă să se prezinte telefonista de serviciu. Spuse cine e și ceru legătura cu domnul consilier Bârzu.
— Domnul judecător Bârzu nu poate fi deranjat, i se răspunse.
— De ce? N-ai înțeles cine-1 caută?
— Ordin de la domnul Comandant!
— Dar de ce?
— Așa-i ordinul! Domnul judecător este foarte slăbit de boală și domnul Comandant a considerat pe bună dreptate că dacă îl va mai deranja fiecare cu problemele sale, nu va mai putea să–și strângă puterile care i-au mai rămas pentru interesele generale pe care este chemat să le apere.
Asta suna ca un crâmpei de discurs. Lazăr puse receptorul jos, mai gândi câteva clipe: pe cine să sune? Își chemă funcționarii și apăru Avram.
— Erai aici? Te-am căutat. Știi care este noua ta misiune de când te-am avansat?
— Știu. Am să–mi dau toată silința.
— Bine. Avansarea te nu este încă deocamdată confirmată de domnul Comandant,
— Faptul că a luat cunoștință de ea și nu o comentat-o, pot sa mu consider confirmat.
— Zău? De unde le știi tu pe toate? Eu n-aș fi știut asta…
— Ajunge să te uiți la Moravetz și, văzându-l atât de nenorocit, îți dai seama că am fost avansat cu adevărat.
— Bine. Acum fă-mi un tablou al celor ce s-au întâmplat.
— Pot să stau jos?
— Poți.
— Știți că prefectura nu mai este de acord cu conducerea noastră. În paranteză fie spus, nu se știe dacă ei nu mai sunt de acord cu domnul Comandant sau dacă le displace toată echipa noastră. Dar asta. bineînțeles, nu este bine s-o spuneți cu voce tare.
— Stai! Vreau să te întreb mai înainte ceva: la petrecerea aceea m-a căutat un individ care mi-a cerut o sumă importantă de bani pentru Comitetul rudelor bolnavilor. Mi–a spus că dacă nu primește banii aceștia, prefectura își va retrage sprijinul. Avram tăcea, așa că Lazăr continuă: m-am dus să-l caut pe Luca… pe domnul Comandant, dar n-am reușit să–l găsesc.
Crezi că dacă am fi dat banii aceia, lucrurile ar fi ieșit altfel?
— Nu știu. Probabil că acest Comitet al rudelor bolnavilor ar fi rămas de partea noastră și ar fi reușit să obțină acordul prefecturii. Dar bineînțeles că astea-s numai supoziții.
Ceea ce se știe este că domnul primar a fi plecat din conferința de la prefectură înainte de a se luat o decizie în legătură cu noi. Asta înseamnă fie că nu este de acord cu atitudinea Prefectului, fie că nu vrea sa se amestece, fie — ceea ce este cel mai probabil — așteaptă un stimulent pentru a trece de-o parte sau de cealaltă.
— Cum? Dacă prefectul a hotărât?
— Primarul nu-i obligat să știe ce s-a hotărât în lipa sa. Iar dacă dânsul se pronunță altfel, pe urmă va trebui să găsească o formulă pentru a reveni și asta durează… Mă înțelegeți, nu?
—
The post Spitalul (31) appeared first on Cotidianul RO.
