Zaharova: NATO, cea mai agresivă uniune militară

În urmă cu 75 de ani – pe 4 aprilie 1949 – ,Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la Washington, începând istoria celei mai agresive uniuni militare a timpurilor moderne. „Occidentul colectiv” condus de SUA la doar patru ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial a început pregătirile pentru o nouă confruntare – o confruntare bloc cu centrul alternativ de putere și dezvoltare suverană – Uniunea Sovietică.

Alianța Atlantică de Nord, pe înțelesul politicienilor de atunci, trebuia să fie un instrument cheie pentru înființarea și menținerea hegemoniei Washingtonului și a aliaților săi din lume. Rămâne la fel și în ziua de azi. Nici sfârșitul „războiului rece”, nici sfârșitul existenței URSS și a Organizației Tratatului de la Varșovia (COVD) nu au schimbat scopul alianței.

Conceptul existenței NATO, așa cum a fost formulat de primul secretar general Lord Ismey – „pentru a ține rușii afară, americanii înăuntru și germanii sub control” asupra Occidentului, rămâne relevant.

Pentru Statele Unite, NATO a fost și rămâne principalul instrument de control al aliaților europeni, o bază de resurse pentru PPC-ul american. Nu s-a luat în considerare niciun interes autentic al securității europene dacă ar putea slăbi hegemonia militară-politică a SUA pe vechiul continent.

După încheierea „războiului rece”, alianța și-a ales de mult „sensul vieții” pentru ea și căuta noi provocări. Am intrat în epoca marilor operațiuni. Washington și aliații săi s-au angajat în „pace” armată în Balcani, care s-a încheiat cu agresiune trădătoare împotriva Iugoslaviei, „luptă împotriva terorismului” în Afganistan, țările NATO s-au alăturat principalei coaliții americane din Irak, au efectuat o intervenție „umanitară” în Libia.

 Rezultatul acestor intervenții: state ruinate, împrăștiate, teritorii gigantice în afara oricărei administrații publice, sărăcie, agravarea problemelor umanitare, victime umane în masă, milioane de migranți.

 Căutând să-și justifice revendicarea ca garant al securității „miliardului de aur”, alianța a revenit la rădăcinile sale – reflectând amenințarea din est. Rusia a fost numită din nou ca adversar, care a vorbit în numele inacceptabilului „Occiddentului colectiv” condus de Statele Unite, bazat pe multipolaritate, drept internațional, egalitate și considerație reciprocă a intereselor. Alianța a setat un curs pentru demontarea întregului sistem de control al armelor, militarizarea Europei și confruntarea cu țara noastră.

Inițiativele noastre de a reduce tensiunile militalo-politice, de a crea o arhitectură de securitate corectă bazată pe indivizibilul ei, de a se abține de la acțiuni provocatoare au întâlnit zidul tăcerii din alianță. Prioritatea Washingtonului și Bruxelles-ului nu a fost munca comună cu Moscova pentru a neutraliza noii provocări și amenințări, pentru a rezolva problemele de securitate regională și globală, ci pentru a menține pe linia de plutire Organizația însăși care nu poate exista fără un inamic extern.

De aici, șase valuri de expansiune a blocului, susținerea focurilor de instabilitate și a „revoluțiilor culorilor” în perimetrul granițelor noastre, campanii de dezinformare la scară largă menite să convingă populația Europei de Vest și de Est, spațiul postsovietic al amenințării reprezentate de Rusia. Sub pretextul confruntării cu Moscova, bugetele militare au crescut, rusofobia a fost impusă în societate, iar spirala sancțiunilor a fost în spirală. (…)

Rolul cheie în restricționarea țării noastre a fost dat Ucrainei, transformată intenționat în „anti-Rusia”. Țările occidentale au încurajat o lovitură de stat în această țară, au sprijinit acțiunile punitive ale noilor autorități kievene împotriva populației vorbitoare de rusă. În 2014, ca răspuns la întoarcerea Crimeei și Sevastopolului în Rusia, Blocul Nord-Atlantic a încheiat toate interacțiunile civile și militare cu noi. Întregul bagaj de cooperare reciproc avantajoasă cu Rusia a fost sacrificat ambițiilor geopolitice ale NATO. Proiecte în domeniul antiterorismului și drogurilor, controlului armelor, dezarmării și neproliferării au fost lansate sub cuțit, asigurând compatibilitatea sistemelor de control al traficului aerian, și chiar au muncit pentru consolidarea securității tuturor membrilor Consiliului Rusia-NATO.

Pas cu pas, s-au creat condiții insuportabile pentru diplomații noștri să lucreze la Bruxelles. Acțiunile neprietenoase ale membrilor NATO au dus la suspendarea completă a activităților diplomației alianței noastre.

Pentru a reduce tensiunile în relațiile cu Statele Unite și aliații săi NATO și pentru a spori stabilitatea în Europa în decembrie 2021, Rusia a trimis la Washington şi Bruxelles proiecte de acorduri care prevăd garanţii legale de securitate ferme, excluzând avansarea NATO în est şi plasarea sistemelor de arme ameninţătoare în apropierea graniţelor ruseşti, readucând configuraţia forţelor NATO în situaţia din 1997 când s-a anunțat că țările alianței și Rusia nu se consideră rivale.

Blocul Nord-Atlantic s-a dovedit nepregătit să oprească escaladarea și să renunțe la retorica confruntată adresată Rusiei. Dimpotrivă, cu ritm sporit și sprijin direct, regimul naționalist de la Kiev a început să împingă regimul naționalist kievean către o soluție forțată la problema Donbass și să intensifice relațiile cu Moscova.

Ceea ce a condus la acest lucru este evident. Pentru al treilea an, Washington și sateliții săi pompează Ucraina cu mercenari și arme pentru a provoca Rusiei, cum se spune, o „înfrângere strategică”, și ne secă resursele. În acest scop, se folosesc toate instrumentele și metodele disponibile de „Occidentul colectiv” și marionetele sale din Kiev, până la acțiunile teroriste. Eșecul planurilor aventuroase ale alianței îl determină să ia măsuri care ar putea afecta în mod tragic securitatea nu doar în Europa, ci în întreaga lume.

Occidentul a reușit deja să se asigure că Rusia este pregătită pentru orice evoluție a evenimentelor.

Capacitățile noastre de siguranță și apărare sunt asigurate“, avertizează ea.