Anul acesta, se împlinesc două secole de la nașterea lui Avram Iancu. Există chiar o hotărâre guvernamentală în sensul declarării unui an aniversar.
Nimic de zis. Ce altceva să mai faci! Două sute de ani de la nașterea unui erou național nu este o sărbătoare oarecare. Cine a fost de fapt acest om excepțional din multe puncte de vedere? Familia în care s-a născut era relativ înstărită, a avut atâția bani încât să-l țină la școli destul de înalte pentru condiția sa de român în lumea strict stratificată a Imperiului Habsburgic. E drept, a beneficiat de abia simțita liberalizare postnapoleoniană datorită căreia o subțire pătură a burgheziei românești își făcea loc în lume. Liberalizarea asta s-a sfârșit odată cu Dualismul austro-ungar, mai ales în ceea ce-i privește pe românii din Imperiu. Avram Iancu studiază jurisprudența și ajunge tânăr cancelist la Târgu Mureș. Altfel spus devine avocat cu slujbă fixă ceea ce ar fi fost o țintă onorabilă pentru un tânăr moț, prima generație de intelectuali din neamul său..
Soarta și împrejurările îi ofereau o existență asigurată, un viitor promițător, cu destule șanse de înstărire. Dar n-a fost să fie! Istoria avea un cuvânt de zis și în ceea ce privește viitorul unui fecior de țărani din Munții Apuseni, un loc uitat de lume dar aprig disputat între strângătorii de dări locali, imperiali ș lucrătorii din mine sau de pădure.. Școala urmată de Avram Iancu la Cluj și la Târgu Mureș l-a făcut să vadă limpede, dureros de clar, situația umilitoare în care se aflau românii în marele imperiu. Probabil, atunci s-au limpezit gândurile, atunci a înțeles de ce era nevoie pentru a scoate din întuneric și suferință poporul Munților – de lege ( stat de drept am spune azi) și de curățenie fizică și morală. Asta i-a și cerut tânărului împărat, să ridice la Câmpeni – Școală de drept și Baie comunală, dar asta s-a întâmplat mult mai târziu, când totul era deja pierdut pentru sine și pentru oamenii locului. Evenimentele anului 1848 se precipită și scot la lumină eroi și caractere, dar și prejudecăți seculare. Revoluția maghiară este cu adevărat o revoluție, dar nu pentru toată suflarea, ci doar pentru maghiari. Ideea unei singure națiuni într-o singură țară înflăcărează nu doar sufletele dar și mințile. Integrarea Transilvaniei, UNIO, în Regatul Ungariei reprezintă obiectivul revoluției maghiare în Ardeal și nicidecum afirmarea valorilor libertății și echității. Consecințele sunt teribile. Milițiile maghiare sunt hotărâte să curme din rădăcină orice inițiativă a afirmării naționale românești. O fac trecând prin foc și sabie așezări românești, arestând și executând liderii locali ai românilor. Reacția românilor este pe măsură, iar Avram Iancu este cel care reușește coagularea unei forțe paramilitare în munți.
Adunările succesive de la Blaj sunt momentele în care capacitatea organizatorică a avocatului de 24 de ani se manifestă convingător, cu putere. Urmează epopeea rezistenței în munți a unei forțe armate, înzestrată cu tunuri din lemn de cireș și flinte de vânătoare, dar cu mare disciplină și infinit devotament. Avram Iancu, în câteva luni, devine un comandant militar de temut. Are de partea lui nu doar zecile de mii de moți și țărani transformați în soldați adevărați ci și speranța tuturor românilor că momentul eliberării sociale și naționale a venit. Într-adevăr, momentul venise. Dar doar clipa nu era îndeajunsă. Era nevoie de unitate și forță pentru a cere clipei să se înveșnicească. Cred că nu i-a fost ușor marelui erou să înțeleagă că toate intențiile sale generoase, drepte, fuseseră confiscate și folosite de Coroana vieneză pentru realizarea obiectivelor sale nu ale românilor din Transilvania. Nu fuseseră decât un „tovarăș de drum” iar radicalismul mișcării populare românești nu fusese de bun augur.
Curtea vieneză avea mai multe interese în comun cu magnații maghiari (cu toate că aceștia se declaraseră adversari de neînduplecat ai Coroanei imperiale) decât cu iobagii în ițari și cămeșoaie de pe coclaurile Apusenilor… Povestea „drăguțului de Împărat” a mers mai departe pentru cei mai mulți dintre cei care s-au bătut cu arma în mână înainte de toate împotriva Unio. Printre puținii care și-au dat seama de „marea înșelătorie” pusă la cale de Curtea de la Viena a fost, cu siguranță, Avram Iancu. Și poate a fost singurul care a și reacționat. La trei ani de la încheierea conflictului militar, tânărul împărat face vizita de răsunet în Transilvania. În decursul vizitei trebuia să se întâlnească cu Avram Iancu, omul căruia îi datora dacă nu coroana măcar victoria împotriva adversarilor săi din Transilvania. Marele erou organizează cu lux de amănunte călătoria imperială, care în mod deosebit își modificase itinerarul pentru a ajunge în Munți, acasă la Iancu, dar el nu se înfățișează, nici după câteva anunțuri de amânare a întrevederii. Atunci s-a produs momentul decisiv în care Avram Iancu a înțeles și a dat de înțeles că nu datorează nimic Împăratului și nici nu așteaptă nimic de la acesta.
Cred că atunci a început însingurarea lui Avram Iancu. Faptele consemnate în diferite documente ale vremii ne spun ceva înspăimântător. Avram Iancu a fost supus unui regim de persecuție fizică și psihică în mod deliberat. Probabil că fusese analizat psihologic (Viena!) , unui tânăr de 24 -26 de ani care cunoscuse momente de mare glorie militară și atinsese culmea prețuirii populare nu era prea greu să-i descoperi punctul slab – mândria personală. Așa se face că în târg la Hălmagiu în fața sa este arestat un țăran sub acuzația că ar fi chiar Avram Iancu. Iancu intervine și omul este eliberat, dar oștenii nu-l mai iau în seamă pe adevăratul Avram Iancu. Destul de subtil, mi se pare, avertismentul. În Cetatea Albei Iulii, Iancu descoperă că în funcția de comandant este aceeași persoană ca în vremea în care el asediase cetatea. Iar personajul îl primește în cabinetul său și când sunt singuri, față în față, îl lovește peste obraz. După eșecul întâlnirii cu împăratul, Avram Iancu nu doar că este neînțeles, dar este părăsit de apropiați și supus unui tratament umilitor chiar de către propria familie. Tatăl său, îngrijorat de posibilele represiuni economice, se duce la Sibiu, la Guvernatorul Transilvaniei, și îl declară pe fiul său, Avram Iancu, nebun. Nebunii nu pot avea proprietăți, deci autoritățile nu au ce confisca.
Papiu Ilarian scrie în jurnalul său de călătorie postrevoluționare în Transilvania că l-a găsit pe Avram Iancu îmbrăcat într-o cămașă lungă de cânepă la marginea unui târg de vite. L-a urcat pe calul său și l-a îmbrăcat cu haina sa de călătorie. Ajunși la Vidra, asistă la spectacolul făcut de fratele Alexandru și tatăl eroului care strigă panicați să-l dea jos de pe cal, pentru că nu are dreptul să umble călare, și să-i scoată imediat haina pentru că nu are îngăduință să poarte haine domnești. Tot Papiu Ilarian descrie o scenă de un simbolism profund. Preotul Semion Balint organizează în casa lui o petrecere în cinstea oaspetelui venit de peste munți unde sunt invitați câțiva tribuni, camarazi de arme cu Popa Balint. E invitat și Avram Iancu deși acesta nu mai era decât o umbră a comandantului din Munți. Popa Balint strigă către slugi – aduceți vinul cel bun! Iar pentru Iancu, din cel acru! Avram Iancu, așezat în colț de masă își rotește privirea prin încăpere și zice – Frumoasă casă ți-ai făcut, popo !
Era după mizerabila afacere a decorațiilor când tânărul împărat cu mâna sa modifică în jos lista ordinelor și obține chiar de la Țar o degradare a rangului insemnelor rusești. Avram Iancu a refuzat orice decorație și nici casă nu și-a făcut, el voia „școală de drept și baie comunală”.
Au urmat ani cumpliți de singurătate și mari suferințe. Umbla din cătun în cătun cu fluierul, dormea pe unde apuca, se lăsa potopit de alcool, cârciumarii primiseră poruncă să-i dea de băut. De mâncat, nu. În ultima perioadă, se apropiase de un fost tribun care avea o moară și o fată. S-a aflat unde trebuia că Avram Iancu are o mângâiere și o patrulă de soldați imperiali dă năvală, îl schingiuie pe fostul tribun și o violează pe fată. Aceasta se sinucide. Când Avram Iancu află de cumplita întâmplare, evident pusă la cale, nu spune decât„Asta e voia domnilor”. Sfârșitul și-l găsește pe pragul de piatră a brutăriei lui Stupină, zis Lebăr… Ori, după altă mărturie, în ocolul de vite. Oricum, a murit singur și înghețat, poate în zori. Poate noaptea.
Cred că viața de erou a marelui comandant al spiritului național este așa și nu altfel. Peste timp, au fost momente în care imaginea sa a apărut pe cerul românilor. Unii au încercat să-l facă uitat, alții să-l batjocorească în continuare, mulți să regăsească în el motive de resuscitare a ființei naționale. La Cluj Napoca, strada care duce la Cimitirul Central se numește Avram Iancu. Tot Avram Iancu se numește și Aeroportul. Iar în fața Catedralei Ortodoxe se înalță o stingheră, nepotrivită și chiar urâtă coloană având în vârf o siluetă din teatrul de umbre chinezesc. Domnul Primar a anunțat că va așeza în cerc statuile tribunilor. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Iadul poate fi și un deșert de piatră, cam cum arată astăzi frumosul oraș.
The post Eugen Uricaru: Singurătatea unui erou appeared first on Cotidianul RO.
