Cameraman care a avut acces la viața de dincolo de scena publică a președinților Rusiei, regizorul Vitalie Manski a devenit persona non grata pentru regimul Putin. L-am întâlnit în Republica Moldova.
Vitalie Manski este unul dintre cei mai mari regizori ruși de film documentar. La festivalul de film documentar Moldox ediția 8-a, în iunie, la Cahul, Manski și-a prezentat ultimul său proiect, „Frontul de est”, regizat împreună cu ucraineanul Yevhen Titarenko.
Vitalie Manski și Yevhen Titarenko. Foto: cineuropa.org
Am discutat cu Manski despre viitorul Rusiei, despre cum s-a născut și a crescut puterea lui Putin în urma greșelilor elitei liberale din jurul predecesorului său și obișnuința oamenilor de a nu participa la viața democratică a societății. „Am fost naivi”, rezumă Manski.
– Pentru mulți observatori, războiul de acum a început, de fapt, în 2014, când Rusia a cucerit Crimeea. Cum a fost pentru dumneavoastră?– La mine a fost ceva mai radical: când eu am înțeles că totul duce spre această situație de anexare a Crimeii, înainte de momentul 2014, mi-am luat geanta și am plecat din Rusia. A fost ca un moment de cotitură radical, un punct de la care nu mai există întoarcere.
Eu cred chiar că e un noroc că acest război din 2022 a început cu opt ani mai târziu și nu atunci, în 2014, imediat, pentru că a permis Ucrainei să se pregătească. Această întârziere s-a datorat și capacității de negociere a ucrainenilor și semnării Convenției de la Minsk.
Mulți o numesc trădare în Ucraina, dar aceste lucruri au dus la amânarea războiului și la pregătirea Ucrainei pentru această situație tragică.
Ucraina a câștigat timp, dar războiul era inevitabil. Această tragedie avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu, iar pentru asta nu trebuia să fii artist ca să înțelegi
Eu am plecat din țară pentru că nu puteam sprijini o astfel de politică. Dar Dumnezeu cu mila, eu aș fi putut trăi și într-o astfel de situație, am experiența sovietică, e țara mea, dar nu puteam asista la atmosfera generală de susținere și să văd chiar oameni apropiați cum trăiesc o stare de fericire la momentul anexării unor teritorii străine.
Asta m-a demoralizat și m-a făcut să părăsesc țara. Eu atunci am înțeles că nu mai pot și nu mai vreau să stau într-o astfel de atmosferă: și am plecat. Acum stau la Riga, Letonia
– Și viitorul Rusiei cum îl vedeți?– Eu nu aș spune că nu știm cum va fi viitorul Rusiei. Eu cred că știm: și știm că viitorul Rusiei nu mai poate fi unul imperial. Nu trebuie să fii proroc ca să înțelegi că Rusia nu mai poate fi Rusia imperială pentru că aceste lucruri s-au încheiat istoric: imperiile clasice au murit și așa se va întâmpla și cu Rusia imperială. Dacă astăzi mai apar imperii, ele se construiesc pe cu totul alte principii: cum ar fi imperiile financiare, imperii tehnologice. Imperiile care vor să cucerească teritorii cu armata direct nu-și mai au rostul.
Eu nu vorbesc aici ca un om politic, nu chem la ceva cum ar fi dărâmarea Rusiei, nu e nevoie de asta, ci doar încerc să gândesc ca un om liber: vorbim de cauzalități istorice care produc anumite efecte. Istoria imperială a Rusiei nu mai are viitor – Rusia are nevoie de un alt viitor.
– Revenind la profesia dumneavoastră de regizor. Ați făcut filmul „Martorii lui Putin”, unde, așa cum s-a scris, ați „reconstituit tabloul instaurării lui Putin la conducerea uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii”. Cum ați prevăzut această desfășurare a lucrurilor?– Nu aș vrea să trec la tonuri înalte, dar cred că artistul diferă de, să zicem, demersul omului obișnuit prin acea sensibilitate care face ca demersul său să producă un soi de „profeție”, să prevadă sau mai degrabă să ofere o altfel de perspectivă asupra lucrurilor și evenimentelor cotidiene. Această diferență, alteritate, oferă un soi de a treia formă de interpretare a realității care poate produce o înțelegere mai bună, mai aprofundată a ceea ce se întâmplă și cum asta va afecta viitorul.
Rolul nostru ca artiști este să oferim interpretări care să scoată omul din confortul lui de gândire și interpretare, să ofere întrebări și interpretare incomode pentru al îndemna să regândească ceea ce se întâmplă cu el și în jurul lui
„Mentalitatea de supus, sclav al omului rus, educat așa de veacuri”
– Dumneavoastră ați regizat și făcut mai multe filme pe zona puterii și chiar a liderilor cei mai impotenți. Practic ați făcut câte un film sau chiar două despre toți liderii Rusiei de la Gorbaciov la Elțin și Putin. Cum vedeți această evoluție acum?– Știți: speranța legată de Putin a fost așa o situație stranie pe care aș putea-o ilustra printr-o imagine scabroasă. E ca și cum un proaspăt violator în serie care iese din pușcărie se duce la o tânără pe care o invită la film sau la o înghețată. Această speranță că totul se va rezolva, că acest tip galant fost violator în serie va deveni un prinț cumva s-a întâmplat și la noi, cu Putin.
A existat speranța că un fost specialist al KGB, pregătit să fie un cadru al unei structuri de forță, va invita Rusia la democrație? A crede că el va participa la organizarea societății altfel, la o dezvoltare a instituțiilor și mecanismelor democratice fiind un produs al unui cu totul alt sistem e o eroare
Acești oameni văd altfel rolul instituțiilor, societății și chiar al statului. A aștepta de la el altceva doar pentru că și-a îmbrăcat un costum în loc de uniformă este o eroare. Practic, el a pus pe chipul său o mască, fie și aparent liberală, pentru a da bine în fața celor care sperau într-un „înlocuitor” sau „urmaș” al lui Elțin. Totul pare foarte naivi, am fost naivi. Dar cum se spune în Rusia: după ce s-a terminat bătaia, nu mai are rost să dai cu pumnul.
Aici se vede, dacă e să vorbim de evoluția Gorbaciov, Elțin, Putin, vedem o mulțime de evenimente fericite care au dus Rusia spre apropierea de libertate și un întreg proces cauzal care a dus la îndepărtarea de libertate și la revenirea la autoritarism și a mentalității de supus, sclav al omului rus, educat așa de veacuri.
Noi am fi putut să ne agățăm de acest mic „fir de păr” de speranță și să ne tragem afară, pentru a ieși din vechiul fel de a fi. Dar asta nu s-a întâmplat.
„Băieții buni” aduc răul când încalcă regulile
– Dar unde credeți că s-au rupt, s-au frânt speranța și posibilitatea unei schimbări profunde?– E greu de găsit un punct anume din care Rusia a făcut cale întoarsă. Eu cred că ele au fost mai multe astfel de puncte, de momente.
Dar mie acum mi se pare că cel mai important astfel de moment de „întoarcere” sunt alegerile din ‘96, când foarte bolnavul și nepopularul Elțin își folosește toate resursele administrative, probabil chiar falsificarea alegerilor, ca el să conserve și să mențină puterea încă un mandat.
Practic în cei patru ani care urmează, el nu face decât să ofere puterea cercului apropiat, ceea ce poporul numea „familia”, iar această „familie” înțelegea că Elțin nu mai poate conduce. Cu toată simpatia mea față de Elțin, trebuie să recunosc că atunci a avut loc schimbarea Constituției și asta a permis apariția „urmașului”. Dar era clar că în acel mandat ultim, el nu mai controla puterea, nu mai era capabil fizic. Și acest anturaj, „familia” a făcut această greșeală fatală de a-l aduce pe Putin.
Trebuie să amintim că atunci, toți cei care au lucrat pentru Elțin, chiar și eu am lucrat la campania lui, închideam ochii la nerespectarea unor formalități, la nerespectarea procedurilor, pentru că dușmanul cel mare era declarat Ziuganov cu al său Partid Comunist. Noi toți ne temeam de revanșa comunistă
Dar astăzi, privind în spate, mi se pare că atunci trebuia să câștige anume Ziuganov. Dacă el ar fi învins, prin natura situației și a stilului său, el s-ar fi ținut la putere patru sau cel mult opt ani. Procesele istorice începute nu ar fi putut permite revenirea la trecut, iar în acest răstimp, tânăra opoziție din afara cercurilor lui Elțin chiar ar fi putut să se regrupeze și să revină la putere. Practic, în 2014, noi am fi putut avea nu cel de-al doilea mandat al lui Putin, ci primul mandat al unor forțe liberale democrate la putere.
„Un front care apără Ucraina, dar și Europa”
– Revenim la film, suntem la Moldox, un festival de film documentar unde ați venit cu ultimul dumneavoastră film, Frontul de Est, făcut în colaborare cu regizorul ucrainean Yevhen Titarenko. E în premieră aici și am vrea să ne spuneți despre ce este acest film fără a da un spolier? – Acest film, făcut împreună cu un prieten, este despre un război din est care e o linie a frontului, un front care apără Ucraina, dar și Europa, o linie a frontului care este, de fapt, o țară și pe care luptă oameni tineri care au fost smulși artificial și brutal din viața obișnuită și puși în situația de a lupta pentru a se apăra, tineri care în mod normal nu ar fi trebuit niciodată să ia în mâini arma și să lupte.
Imagine din filmul “Frontul de Est”. Foto: moldoxfestival.com
Acest război nu ar trebui să fie un obiect al romantizării. Războiul e ceva violent, tragic, în care mor continuu oameni, iar filmul e o formă artistică directă de a spune această tragedie imensă, e poate cel mai direct film la care am lucrat eu vreodată.
Foto: Julius Kalinskas / lsm.lv
