Interviu | Statul se pregătește să distrugă Malmaison, centrul artistic care „a explodat” în București. „Am putea renunța și la Muzeul Național de Artă, sigur s-ar găsi o bancă să închirieze clădirea”

Unul dintre cele mai importante fenomene din domeniul artelor vizuale petrecut în ultimii ani în România a fost deschiderea Atelierelor Malmaison: un fenomen care a devenit un epicentru cultural important nu doar pentru București, ci chiar pentru scena artistică regională. 

Inițial aici a fost o cazarmă militară, iar clădirea are o importanță̆ istorică semnificativă, cu o vechime de 177 de ani, timp în care aici au funcționat o Școală Militară de Ofițeri, un tribunal militar, închisoare în timpul regimului lui Antonescu și centru de anchetă și detenție al Securității în perioada de început a regimului comunist.

Un grup de artiști a închiriat spațiul în 2020 și a creat un adevărat centru cultural alternativ – Atelierele Malmaison, care își propun să readucă clădirea în circuitul viu al orașului, inaugurând o nouă etapă în lunga istorie a construcției.

Însă visul a durat foarte puțin și în acest moment el este în pericol de a se închide. La începutul anului, 46 de artiști de artă contemporană de aici au semnat o scrisoare deschisă în care semnalează pericolul de a pierde spațiile închiriate? Cum s-a ajuns aici și ce doresc artiștii de fapt?

Vasile Ernu a discutat pentru Libertatea cu mai mulți dintre cei implicați: Liliana Basarab – artistă, Radu Boeru – artist, Daniela Pălimariu – artistă, cofondatoare Sandwich, cofondatoare RAD Fair, Alex Radu – curator și fondatorul/SAC cu sediul la Atelierele Malmaison.

Daniela Pălimariu / FOTO: Facebook

Libertatea: Malmaison a devenit un punct de referință pe harta artistică a Bucureștiului și mult dincolo de el. Ce reprezintă această comunitate?Daniela Pălimariu: La Malmaison e un mix unic de inițiative artistice, și e cea mai mare comunitate de acest fel din București. Aici sunt ateliere artistice, majoritar, dar și spații de expunere și galerii, un spațiu de performance, o bibliotecă; au avut loc și ateliere practice pentru elevi, și vizite ghidate pentru studenți, curatori străini și tot felul de vizitatori. De două ori pe an am organizat Open Doors, câte un weekend plin în care cam toată lumea din București care era interesată de artă a venit și a putut intra în atelierele de artist – un privilegiu! O structură orizontală, încercăm să ne gestionam non-ierarhic.

Liliana Basarab: Într-un mod ciudat, suntem cofondatori, un mix destul de eclectic de ateliere de artiști/artiste și spații de artă – galerii și artist run spaces, unde ne influențăm reciproc, creștem împreună, unii ne cunoaștem înainte, cu alții de abia în contextul de aici.

Liliana Basarab / FOTO: Instagram

Despre pericolul de a dispărea Malmaison: societatea îți cere să faci frumos, există această idee de romanizare a precarității deghizată în „libertate”, dacă vorbești despre bani îți scade valoarea, scade aura artistului care se învăluie în beneficii materiale. 

Ne aflăm din nou și din nou în aceeași poveste de a afirma din nou și din nou că e nevoie de artă.

Te simți un intrus/intrusă și un impostor/impostoare dacă ceri minimumul de condiții.

Și paradoxul este că noi cerem să plătim chirie, nu vrem spații gratis, vrem o chirie decentă, după o muncă de refacere și readucere a clădirii în circuit. 

Știm că societatea vrea cultură și artă, dar doar dacă ajungi celebru deja. În general, societatea vrea doar vârfurile, cei confirmați deja, fără să își pună problema ce anume trebuie pentru acele performanțe. Dacă mai aud o dată de Brâncuși care a ajuns pe jos până la Paris… Povestea asta cu suferința și creația e mit stupid.

Nici chiar cei care lucrează în cultură nu-și pun problema decât în mod individual, nu la modul în care trebuie să crești o scenă întreaga să poți avea acele „excepții”.

Provizoratul în care ne aflăm prin acele contracte de 3 luni care ne sunt oferite în acest moment ne ia din planificarea pe termen lung, nu poți confirma participări în expoziții sau proiecte dacă știi că urmează altă mutare, altă renovare.

Radu Boeru: Înainte de Malmaison, eu, Otilia, Dan, Daniela și Alex am avut ateliere într-o fostă fabrică de pe strada Popa Nan. Funcționam disparat, fiind în diversele corpuri ale acelei fabrici, însă ne reuneam ori de câte ori aveam ocazia și, cumva, întrevedeam avantajul de a fi parte a unei comunități.

După ce fabrica s-a demolat și am pierdut atelierele, ne-am regăsit în prospectarea noului spațiu de pe Plevnei, în an pandemic, când lumea era cam pe jar și viitorul arăta incert. Alături de mulți alți artiști am decis să preluăm acel spațiu, care arăta jalnic și era total impropriu desfășurării oricărei activități umane și l-am readus la viață, mai întâi etajul 1, apoi etajul 2, care arăta mult mai rău.

Radu Boeru / FOTO: Facebook

Apoi au fost invitate și câteva galerii și spații independente, totul organic, primul venit – primul servit, contrar ideilor conspiraționiste cum că am fi fost elitiști, exclusiviști și gășcari. Și după multă muncă, timp consumat, succese și vini asumate, la câteva luni am deschis și publicului, într-un prim Open Doors, inițiat tot organic, propus și asumat colectiv. Inițial ne-am așteptat să ne viziteze doar cunoscuții și cunoscătorii de artă, dar am rămas surprins atât de numărul mare de vizitatori, care a crescut de la o ediție la alta, cât și de eterogenitatea lor.

Mulți au venit pur și simplu pentru că un spațiu istoric, închis publicului, a fost redeschis, chiar dacă nu în forma sa inițială, de pușcărie. Alții au venit pentru a ne compara cu celebra fostă Fabrică de Pensule din Cluj. Iar alții au venit de plictiseală, însă au ieșit revigorați, promițând să revină. Și s-au ținut de cuvânt. 

Apoi au urmat atelierele pentru copii, unde fiecare artist a ținut lecții comunității de tineri din sector, împărtășind propria experiență. Seria de ateliere a avut cel mai mare impact, lucru dovedit prin cererea comunității către PS6 de a mai finanța astfel de acțiuni și participarea tinerilor și la acțiunile similare ulterioare. Artiști, gateriști, antreprenori, colecționari, pedagogi, prieteni. Cam asta s-a înfiripat într-un timp atât de scurt.

– Care este istoricul din spatele acestei comunități? Cum au ajuns aici artiștii?Liliana Basarab: Comunitatea e unică și prin modul de coagulare și organizare – unii l-ar numi haotic, pentru că nu are un vârf, un inițiator, ci fiecare își asumă un anumit grad de implicare. Grupul a fost destul de mare de la început și a crescut firesc – fiecare a întrebat printre cunoscuți, prieteni, colaboratori. Așa am ajuns să fim aici cu oameni de care poate nici nu știam înainte. O continuă surpriză, aș zice. 

– Câte galerii și câți artiști și activează la Malmaison?Daniela Pălimariu: Înainte de încheierea contractului de la etajul 1, erau 7 galerii, 3 spații artist-run sau de proiecte, și în jur de 40 de artiști și artiste – numărul a fluctuat ușor în acest timp. Acum, cam jumate din etajul 1 a plecat, ceilalți suntem într-o stare provizorie, am prelungit pentru câteva luni contractele. La etajul 2 încă nu sunt schimbări.

Mai important și decât numărul impresionant este totuși diversitatea de activități, intenții, moduri de lucru și de abordare pe care am găsit-o aici. Cu siguranță nu toți suntem pe aceeași pagină în legătură cu foarte multe lucruri, de la ce înseamnă arta, până la ce înseamnă comunitatea, dar ceea ce este încurajator e că am găsit totuși un mod de a funcționa împreună – și asta nu e puțin lucru!

– Ce s-a întâmplat aici de fapt în ultimii trei ani? A avut un impact așteptat asupra comunității, orașului?Liliana Basarab: Pentru comunitatea orașului cred că cel mai important a fost noul suflu pe care l-a adus Malmaison, poate chiar inspirație și încredere că se poate face așa ceva și în București. Energia pe care am simțit-o de fiecare dată la Open Doors din partea publicului a fost ca o descoperire și pentru noi și pentru vizitatori. Eu nu am mai avut experiența asta înainte. Oamenii sunt curioși și se bucură sincer când se întâmplă ceva de o proporție așa de mare în oraș – am simțit că ne susțin, și că și Malmaison îi susține în felul său.

Daniela Pălimariu: Ne-am regăsit cu toții într-o situație nouă, pe care fiecare o vizualiza ușor (sau foarte) diferit. Teoretic, spații de lucru pentru fiecare, cu o chirie confortabilă, cu vecini care fac cam același lucru ca tine, o serie de resurse la comun – de la unelte la vizite de curatori – și o serie de evenimente publice din care toată lumea să aibă de câștigat. Practic, toate astea de mai sus plus multe, multe discuții și organizare internă, care chiar ne-a luat mult din timpul de lucru artistic.

– Care este istoricul acestei clădiri și care este statul ei juridic actual? Cui aparține?Alex Radu: Clădirea aparține acum de Iprochim S.A. a cărei acționar majoritar este Ministerul Economiei, Turismului și Antreprenoriatului (MEAT).

Alex Radu / FOTO: Facebook

– La începutul anului 2024 un grup de 46 de artiști de artă contemporană de aici semnează o scrisoare deschisă în care semnalează pericolul de a pierde spațiile închiriate. Cum s-a ajuns aici și ce doresc artiștii, mai concret?Radu Boeru: După spusele (neoficiale) ale unor angajați Iprochim, planul de a mări substanțial chiriile a fost trasat încă de la semnarea primului contract. „Necazul” lor a fost pandemia, când statul nu încuraja migrația, deci nici închirierea activelor sale. Noi am picat bine în problemă, prin contract renovând mai întâi etajul 1, apoi al doilea, refăcând instalațiile electrice și de încălzire la standardele actuale și, bineînțeles, ocupând contra cost un spațiu într-o perioadă în care alte clădiri erau golite de foștii locatari, pe motivul carantinei generale.

Mie mi s-a părut mare prețul chiar și atunci, dat fiind contextul mai sus amintit, dar cel mai mult m-a îngrijorat durata redusă a contractului (n.r. – 3 ani). Actul cultural de orice fel presupune o perioadă de incubare mare, asta dacă dorim să fie un act asumat și de calitate. Trei ani este foarte puțin, căci nu vorbim doar de producție artistică, ci și de creșterea unei comunități, dezvoltarea unui flux de evenimente cu deschidere către public, eventual fortificarea.

Am ca reper socio-cultural și dezvoltarea de colaborări ulterioare, tot pe termen lung, altminteri nimeni nedorindu-și angajarea într-un proces efemer, sub semnul întrebării. Noi am avut aceste începuturi și le considerăm de succes, având în vedere creșterea constantă a numărului de vizitatori de la o ediție Open Doors la alta, vizibilitatea fiind una bună, atât prin autopromovare cât și prin ceea ce au difuzat vizitatorii noștri după ce ne-au cunoscut și au înțeles că, în esență, un grup de ateliere nu este doar o nouă uniune de creație, ci un veritabil spațiu comunitar, prin care se facilitează educarea și dialogul, schimbul de idei și aducerea artei în mijlocul oamenilor, poate nefamiliarizați cu galeriile sau muzeele, puține și ele la număr. Cum statul suntem noi, speram ca aceste lucruri să fie de la sine înțelese. Se pare că ne-am înșelat. Sau am fost înșelați.

Daniela Pălimariu: Continuitate. Stabilitate. Și să nu ne simțim ca fraierii că am renovat și am adus în atenția publicului o clădire de o importanță majoră în istorie, ca apoi să plecăm forțat, pentru că statul vrea să facă economie de câteva mii de euro pe an (adică să-și aducă companiile de stat aici în locul nostru ca aparent să salveze chirie în altă parte).

– Credeți că în spate este un dezinteres pentru arte, o ignoranță sau de fapt aici se ascund interese mai degrabă financiare și mai ales imobiliare? Locul este central, spațios, mină de aur pentru „rechinii imobiliari”.Liliana Basarab: Toate la un loc din păcate – un mix fatal. 

Radu Boeru: Modelul de control al culturii prin subvenții bugetare, microtranzacții sau premii doar pentru a ține în albie o masă enormă de artiști este unul vechi și meschin, care a slujit liniștea și dezinteresul guvernanților noștri din toate timpurile. Ne putem pune problema responsabilității prin faptul că în România sunt foarte multe instituții care produc artiști și care, ulterior acreditării, migrează spre domenii colaterale (eu sunt unul dintre ei), doar pentru a putea exista. 

E ca și cum ai antrena generații întregi de muncitori, apoi închizi fabricile. Descurcați-vă cum puteți. Iată și opțiunile (mai mult decât limitate): UAP, trei muzee, AFCN, ARCUB, CREART și cam atât. Sau vândut la tarabă în Obor sau din ușa atelierului.

Contextul precar e și un simptom al lipsei crase de cultură din toate mediile, de la omul de rând, până la elitele șlefuite în menghina politică, iar statul pesemne că nu vede în artiști decât o masă nesemnificativă, cu prea multe voci, dispersată prin forțe proprii oriunde, numai nu în administrarea sau sub responsabilitatea sa. Să fim înțeleși: noi, cei de la AM nu am cerut gratuități, nu am cerșit banii statului, ci recunoașterea statutului nostru ca reper cultural, pe care l-am câștigat prin muncă și deschidere către comunitate, nu ne-am dorit să fim un nou UAP, ci doar garantarea unui preț corect și a unui termen contractual lung, specific „industriei” noastre. 

La parter deja s-a mutat o regie. Probabil același lucru se va întâmpla și la etajul 1. Astfel, statul își mută banii din buzunarul drept în buzunarul stâng, refuzând investiția privată reprezentată de noi, comunitatea artiștilor de la Malmaison. Să-i mai credem că au probleme bugetare?!

– Care este poziția Ministerului Culturii? Raluca Turcan v-a vizitat, s-a pozat cu voi. Rezultate?Daniela Pălimariu: Am avut, de atunci, mai multe întâlniri cu persoanele desemnate din cabinetul ministrului cu această situație, am ținut legătura la telefon, am dat update-uri. S-a mers, până acum, pe două alte variante, alte locații, unde am putea să ne relocăm ca grup, însă fiecare vine la pachet cu problemele sale – nevoia de renovare, infiltrații de apă, lipsă expertiză seismică, contracte limitate ca timp (nu vrem să repetăm povestea de aici, nu?) etc.

Deci soluțiile nu se găsesc de pe o zi pe alta, nici de pe o lună pe alta. Sigur că ne dorim ca instituțiile să facă sau să poată face mai mult. Încă nu i-am lăsat în pace și în continuare vom insista să găsim un sens acestei lupte.

Radu Boeru: Doamna ministru a fost binevoitoare și ne-a făcut o vizită de lucru în care a fost informată de problemele și realizările noastre. Cred că a fost impresionată, soluția dumneaei fiind relocarea în alte spații, de această dată în administrarea MC. Personal, pentru mine lucrul ăsta înseamnă o ascundere sub preș, o diluare a marii probleme cu care se confruntă artiștii: precaritatea. 

Câtă vreme nu a fost analizată interministerial profitabilitatea șederii noastre ca chiriași în clădirea Malmaison, nu ni s-au comunicat cifre care să denote faptul că noi reprezentăm o pierdere și nu un câștig, și nu s-a analizat pierderea comunității locale și a Bucureștiului în general, mă declar satisfăcut.Dacă argumentele Ministerului Economiei au fost cifrele, vrem să le vedem și noi. Sau, brusc, regiile au intrat pe profit? Câtă vreme acționarul majoritar Iprochim e statul, a lui este și va rămâne vina că ne pierdem dreptul de a activa într-un spațiu găsit, renovat, populat și crescut de noi, cât și faptul că o clădire de patrimoniu va fi închisă definitiv publicului.

– Cum vedeți voi soluționarea problemei?Radu Boeru: Cea mai reciproc profitabilă situație ar fi înghețarea prețului și mărirea duratei contractului. Cei mai mulți dintre artiști au depus un efort considerabil pentru renovarea și îmbunătățirea spațiului, totodată conservându-l, știind însemnătatea sa istorică, spre deosebire de ce s-a făcut la parter, despre care cred că, din punct de vedere patrimonial, este un sacrilegiu și/sau caz penal.

Din timpul lor, fără niciun ajutor dat de stat. Timp pe care nu îl mai pot recupera, timp luat din activitatea lor propriu-zisă, de artiști. Măcar pentru asta Ministerul Economiei și cel al Culturii ar trebui să reanalizeze mai atent cazul AM și să ia o decizie în favoarea artiștilor. 

Daniela Pălimariu: Noi știm ce avem nevoie și nu ne e frică să muncim pentru asta. Am făcut-o și aici la Malmaison, și o putem repeta DACĂ avem stabilitate. Ne trebuie un spațiu cu contract pe 10 ani în care să putem investi un an sau cât e nevoie pentru a pune lucrurile în ordine. SAU contract pe termen lung aici la Malmaison cu preț fix.

Soluțiile concrete trebuie să vină totuși de la cei cu puterea de a le pune în practică. Da, noi avem soluții, dar nu ține de noi să le aplicăm. Cred că, de la un punct, statul este totuși dator să își asume un rol, nu doar să se laude cu reușitele scenei independente. 

– În toate orașele importante din Europa există un interes imens pentru redeschiderea spațiilor – de la industriale la clădiri părăsite etc. – pentru zonele artelor. Pentru că artele revigorează, readuc la viață spații și comunități. În definitiv și pentru a sprijini artiștii, căci chiriile sunt exorbitante. La noi vedem cum la Cluj, Iași și București se închid pe capete. Ce e în neregulă în toată această politică publică?Daniela Pălimariu: Ceva lipsește. Undeva se pierde din vedere – sau mai bine zis e ignorată complet – legătura dintre progresul societății, pe plan general, și nivelul de activitate culturală, diversitatea sa, prezența sa vie. Totul se pune sub semnul unei economii primitive – ce bani aduci, cât scoți profit la final de an? Cum calculăm profitul adus de Malmaison în acești trei ani în București? Nu e vorba că noi nu am ști să facem acest calcul, dar este el acceptat de cei care au puterea în momentul ăsta? 

Radu Boeru: Cultura aduce bani. Punct. Atât artiștilor (și, respectiv, statului, prin taxe), cât și comunității. Spectacolele TNB sunt sold-out. Festivalul Enescu e sold-out. Festivalurile de muzică din țară sunt sold-out. La Brâncuși, în Timișoara, coada s-a întins câteva zile. Printr-o lărgire a viziunii statului, și expozițiile din galeriile de artă ar fi sold-out. 

Noi la AM am luptat și muncit cot la cot să ajungem un reper cultural. Știam ce s-a întâmplat la Fabrica de Pensule din Cluj, dar nu ne-am dat bătuți, iar în trei ani lumea a început să știe de noi și să-și dorească să fie alături de noi. Unui reper cultural i se alătură domenii colaterale: cafenele, săli de spectacol, cinema, edituri, cluburi, astfel crescând zona și publicul. Și nu se pune problema gentrificării în situația noastră, având în vedere că Malmaison se află într-o zonă majoritar controlată de stat și slab rezidențială. Se spune că Tate London aduce anual mai mulți vizitatori și bani decât stadionul Arsenal. 

Același lucru s-a văzut în Berlin atunci când, pentru a preîntâmpina squatting-ul, petrecerile rave și degradarea periferiei, primăria a decis ca zona industrială să fie dată spre folosință artiștilor. Mergeți acum acolo, arată mai bine decât centrul Bucureștiului. Pentru că, pe lângă autodeterminarea specifică oamenilor de creație, simțul estetic și spiritul extrovert, comunitatea își dorește asocierea cu progresul, și astfel se dezvoltă nuclee culturale, economice și comunitare în zone mai puțin confortabile ale orașului. 

Vestul a înțeles asta, a investit și acum culege roadele. Noi încă suntem blocați în sistemul de proiectită, prin care statul, cu investiții sumare, își închipuie că facilitează buna funcționare a unui domeniu prin lucruri care dau bine pe hârtie, însă, în esență, nu fac decât să acopere acuta sa lipsă de interes și înțelegere a domeniului și a participanților. Am spus și o voi mai spune: suntem asistați cultural.

– Cum vedeți viitorul? Ce se va întâmpla dacă trebuie să plecați?Alex Radu: Cu o istorie complexă, de aproape 200 de ani, Malmaison este o clădire cu valoare de patrimoniu, aspect re/cunoscut de toată lumea (inclusiv instituțional și personal de conducerea Iprochim, Ministerul Economiei ME, Ministerul Culturii MC), fiind în ultimele etape ale procedurii oficiale de clasare. 

Clădirea a aparținut întotdeauna statului român, iar acum, după privatizarea din ‘90 statul deține prin ME ~ 80% din acțiunile Iprochim, proprietarul construcției. Întrebarea care se pune atunci este cum gestionează statul roman o astfel de moștenire (și culturală) iconică? Constatăm că IRESPONSABIL (cultural), contând doar regimul de proprietate imobiliară fără valoare de patrimoniu într-o economie de piață. Ar trebui să fie considerată neglijență și/sau abuz în serviciu, chiar delapidare culturală. Pentru că valoarea de patrimoniu nu este o insignă, înseamnă că acest edificiu face parte din moștenirea noastră culturală, ce a fost mereu în proprietatea statului. 

Prin urmare, este evident că nu utilizarea economică ar trebui să primeze. Dacă ar fi așa, am putea să renunțăm și la Muzeul Național de Artă, sigur s-ar găsi o bancă să închirieze pe bani buni clădirea. Exagerez exemplul pentru a sublinia absurdul modului în care Guvernul eșuează să își asume ceea ce MC și ME nu pot să o facă singure.

E de salutat propunerea MC de a identifica noi spații pe care le are în proprietate prin companii deținute pentru a forma noi comunități artistice. E nevoie de oricâte astfel de locuri, ele vor contribui la dinamizarea scenei culturale. Dar asta nu înseamnă sub nicio formă că trebuie renunțat la Atelierele Malmaison. Aici avem deja un punct important de infrastructură culturală realizat printr-o inițiativă independentă de jos în sus.

Statul nu a trebuit să facă nimic pentru asta. În orice manual de design social (care ar trebui să fie obligatoriu în epoca noastră pentru politicienii din administrație) se spune că administrația trebuie să vină în întâmpinarea acestor inițiative pornite independent, de la firul ierbii, să le sprijine financiar când ele se dovedesc utile, când devine clar că aduc plus valoare. 

Sau măcar să le protejezi existența. Altfel, dacă doar adăugăm un exemplu de eșec al statului (nu al comunității) toate viitoarele astfel de inițiative extrem de utile vor fi în pericol să nu mai apară. Pentru că nu vor putea avea așteptări pozitive.

Daniela Pălimariu: Roz murdar. Sau argintiu. Mai înțelept decât până acum. Vom pleca, ne vom regrupa, sau poate vom prefera să rămânem pe cont propriu o parte – e mai simplu oricum – sau ne vom muta de tot sau ne vom apuca de altceva. E multă lume aici și în tot acest timp fiecare și-a făcut, practic, propria fantezie. Toată această energie nu are cum să dispară, dar forma sa de acum probabil nu va mai putea fi reconstruită la fel. 

Radu Boeru: Eu a trebuit să renunț la atelier. Viața bate filmul, bate arta. În cuie. E a doua oară când trec prin acest lucru și, de fiecare dată, știu că voi trăi o perioadă de readaptare și reinventare, nu lipsită de depresia asociată eșecului. Dacă nu ne-am fi unit de la bun început ca o comunitate, nu m-aș fi angajat la corvoada întreținerii unui atelier după experiența de la Atelierele Popa Nan, însă exuberanța și voința colectivă mi-au dat putere. 

Aștept neîncrezător să văd soluțiile propuse de Ministerul Culturii, însă am devenit mai cinic și mai atent cu pomul lăudat. Mi-aș dori să activez alături de (cu regret foștii) colegi din Malmaison, pentru că am dezvoltat o chimie aparte cu aceștia, sper că nu datorită locului, însă rămâne de văzut și dacă îmi voi (mai) permite un nou început după acest deja vechi sfârșit.