Marius Florea Vizante, salvat în ultimul moment: “Eram dopat, pe ilegale”. Exclusiv

Actorul Marius Florea Vizante este recunoscător părinților săi care i-au dat economiile pentru a-și plăti facultatea de teatru. Celebrul actor recunoaște că, pentru el, actoria a fost ca un drog.

Marius Florea Vizante vorbește despre cel mai cumplit moment

Marius Florea Vizante a avut mult de tras după ce s-a mutat de la Mediaș la București. Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK, celebrul actor recunoaște că nu știa nici să înjure, nici să se bată, motiv pentru care 2 ani de zile a luptat să se adapteze.  Vizante își aduce aminte de cele mai grele momente pe care le-a trăit și ne spune cât de repede a căzut de la celebritate la aproape necunoscut.

“Parcă vorbesc de altcineva sau despre o altă viață”

Ce îți mai amintești din perioada Vouă? Te mai recunoaște și azi lumea pe stradă?

-Îmi amintesc multe lucruri, dar deja constat cu stupoare că am început să uit sketch-uri întregi. Nu mă laud, dar am făcut peste 450 de sketch-uri în 5 ani de zile, ceea ce este incredibil. Parcă vorbesc de altcineva sau despre o altă viață. Cred că atunci aveam apanajul tinereții, al televiziunii.

Multă lume își aduce aminte de trupa Vouă, există nostalgici care oftează după personaje. Unii citează poante, știu replici. Mai sunt și tinerii care au început să le vadă pe youtube sau tiktok, unde mai există sketch-uri întregi de acum 100 de ani (râde, n. red. ).

E plăcut să vezi că reacționează la poante, că ele n-au un termen limită. Cum ar spune un refren, sketch-ul nu a murit. Dovada vie este că o parte din grupul Vouă este alături de mine în spectacole. Împreună cu Radu Gabriel, creierul grupului și cu Gigi Ifrim avem două spectacole pe care le jucăm, de fiecare dată, cu sălile sold-out.

Cum era Marius Florea Vizante, cel din Restul e tăcere și cum este cel de azi? Ce crezi că ai câștigat și ce ai pierdut în toți anii ăștia?

-Am câștigat burtica și durerile de oase și am pierdut mult din apanajul tinereții și al viselor mărețe. În mintea mea era că, odată ce reușesc să duc la bun sfârșit un rol principal care să stea în picioare pe durata unui film, de acolo sky is the limit.

Viața mi-a demonstrat că nu e chiar așa. De la acel rol am intrat într-un fel de con de umbră în ceea ce privește filmul. Asta în afară de faptul că viața e așa cum e și, conform vorbei românești, nicio fapta bună nu rămâne nepedepsită.

Marius Florea Vizante, fascinat de actorie: “Eram dopat, pe ilegale”

Părinții te-au sprijinit atunci când ai spus că vrei să fii actor, ba ți-au dat și toate economiile lor. Cât de mult te-au motivat?

-Îți mărturisesc sincer că am disociat lucrurile. Motivația mea a fost doar în planul responsabilității față de familie, bani și părinți. Față de profesie nu am avut o motivație suplimentară. Eram, ca să zic așa, dopat, pe ilegale în ceea ce privește meseria.

A fost un ajutor esențial. Dacă nu mă ajutau atunci, urma să mă duc în armată și nu eram pregătit să dau la altă facultate. Acela ar fi fost un an mort, poate m-aș fi angajat în alt loc și se încheia visul meu de a deveni actor profesionist. La facultatea particulară m-am lovit de ultraprofesioniști, au fost ca o trambulină pentru cariera mea ulterioară.

Ai început cu o facultate particulară și ai sfârșit la cea de stat.

-Da, după 3 ani de particulară am dat la stat și am luat-o de la capăt. Eram între anii 1990 și 1993, facultățile particulare erau că niște OZN-uri, nu erau legiferate, nu aveau niciun fel de cadru legal. Odată terminată facultatea nu te puteai angaja ca la stat.

După mulți ani s-a făcut această echivalare la studii, dar până atunci absolvenții de facultate particulară își dădeau licența în față comisiei de la facultatea de stat.

“Eram grăsuț și nu aveam talent, stăteam în poartă”

Cum a fost copilăria ta? Ce trăsnăi făceai când erai mititel?

-De toate făceam. Nu cred că am fost un copil cuminte, dar nici unul excesiv de dement. Eram gălăgios, nu ascultam, eram leneș și cel mai chiulangiu, dacă aveam loc. Energic, mă agitam și dacă nu aveam mari talente. Toată ziua eram la fotbal, dar pentru că eram grăsuț și nu aveam talent, stăteam în poartă.

Nu-mi aduc aminte zi din copilăria mea în care să nu fii avut o vânătaie, un plasture sau o julitură. Eram prieten cu Gigi Ifrim din clasa a 2-a. Locuiam amândoi în Drumul Taberei și acolo se construia o bucată de cartier de la zero. Noi făceam cascadorii, mergeam pe muchiile fundației. M-am agățat în ceva și mi-am julit tot gâtul, bărbia și pieptul. De frica părinților l-am pus pe Gigi să mă dea cu spirt peste tot.

Erai mai mult băiatul mamei sau băiatul tatei?

-Cred că băiatul tatei deși tata, săracu’, trebuia să hrănească 6 guri în timp ce încerca să acumuleze cursuri și specializări, să mai ia 100 de lei la salariu. Era destul de rar acasă în timpul săptămânii, dar în weekend stătea cu noi. Venea seara distrus de oboseală, era militar de carieră.

Marius Florea Vizante a avut o relație specială cu tatăl lui: “ Simțeam că exist pentru el”

Acum doi ani l-ai pierdut. Îți mai aduci aminte cea mai frumoasă întâmplare petrecută cu el?

-Întotdeauna m-am simțit extraordinar când meșteream ceva cu tata. Eram 6 în casă și trebuia să ne organizăm, că altfel intram în dezordine. Unul spăla pe jos, altul vasele, altul scutura mileurile.

Când bricolam, pentru că tata făcuse tâmplărie, inventăm câte o piesă de mobilier. Am construit o casă, de la zero, cu mâinile, doar eu și tată. Îmi mai aduc aminte când eram foarte mic și mergeam cu trenul de la București la Timișoara. Ne uităm pe geam și îmi punea tot felul de întrebări că să-mi îmbogățească cultură generală. Simțeam că exist pentru el.

Marius Florea Vizante și adaptarea la București: “Am plonjat în mijlocul șmecheriei ca ultimul papagal”

Erai foarte mic când ai ajuns în capitală. Nu ți-a fost teamă? Veneai de la Mediaș, un oraș liniștit.

-Aveam și accentul ăla cântat, de la Mediaș. Nu știam cuvinte, expresii de București, nu înțelegeam ce e aia leapșa. Nu știam fotbal, să înjur, am plonjat în mijlocul șmecheriei ca ultimul papagal. Doi ani am fost ținta bullying-ului și i-am dus pentru că mi-am dat seama că eu sunt diferit. Doi ani am tras cu dinții să mă aliniez.

În liceu m-am trezit într-un liceu rău famat și a trebuit să supraviețuiesc între bișnițari, șuți și golani. A durat ceva până mi-am făcut loc și am devenit Vizante, mascota liceului.

Asta m-a format pentru meserie, m-a ajutat să găsesc căi să ies din diverse situații. Căile au fost bazate pe improvizație, aveam tot timpul replică, eram cu o secundă mai deștept decât alții. Nu știam nici să fug nici să dau cu pumnul. Timp de 4 ani mi-am luat doar o palmă și un pumn. Am o repulsie fizică la violență și caut orice cale de aplanare.

Ai copiat vreodată la vreun examen?

-Am copiat la examen, la admiterea la treaptă dintre a 10-a și a 11-1. Mi-am dat seama că la fizică sunt cam praf. Sora mea mai mare era olimpică pe țară la fizică, iar acum lucrează, în cercetare, la Măgurele. I-am zis să vină cu mine, să-i arunc subiectele pe geam și-n 10 minute să mi le dea înapoi, pe pervaz. Am luat biletul și am copiat eu cu încă doi colegi. Fiecare dintre noi a luat altă notă la final.

Marius Florea Vizante, pe scenă de la 16 ani: “Eram exotic”

Mai ții minte când ai câștigat primii bani? Și pe ce i-ai cheltuit?

-Cred că i-am dat pe țigări sau pe Pepsi, nu mă țin minte. Primii bani i-am câștigat în ’88 sau ’89, eram deja Vizante din ’86. M-am trezit la niște spectacole de divertisment cu Nae Lăzărescu, Vasile Muraru. Am jucat cu Dem Rădulescu, Doru Octavian Dumitru.

Eram exotic, aveam 16 sau 17 ani și mare succes. Am fost chemat apoi să joc în spectacole la Polivalentă, alături de nume mari. Mă simțeam super tare la vremea respectivă.

Cum este tăticul Vizante? Relaxat, mai panicat?

-Norocul meu e că nevastă-mea este mai panicată, așa că am scăpat. Am devenit mai cu picioarele pe pământ. Îmi aduc aminte de mama și tata. Când erau situații de criză nu se pierdeau cu firea.

Care a fost cea mai grea întrebare pe care ți-a pus-o Katia, atunci când era mică?

-Țin minte o replică. Eram extrem de obosit, venisem de la o repetiție a unui spectacol foarte greu și voiam musai să dorm puțin. Eram distrus, copilul mic cu mine deci trebuia să-o culc și pe ea. Am fost mai dur și i-am zis “gata, te culci”. Atunci fii-mea mi-a zis “de ce, că nu ești tu regele pe lume”. Mi-a plăcut că nu s-a speriat de mine că am ridicat tonul, a dovedit că are personalitate. I-am zis că, până la 18 ani, eu sunt regele și în 3 minute a adormit.

“Mi-a mai rămas puțin să fiu rege, mai am o mantie jigărită”

În prezent are 16 ani. Cu ce provocări se confruntă, zilnic, un tată de adolescent?

-Mi-a mai rămas puțin să fiu rege, mai am o mantie jigărită (râde, n. red.). Acum ne confruntăm cu suportul emoțional, cu gândurile referitoare la carieră, la cum sunt fetele și băieții. Îndrăgosteli, cât cheltuim. De câte ori mergem cu Uber-ul la școală că mai vrem să dormim un sfert de oră în plus.

Îți mai aduci aminte cum ai cunoscut-o pe Cristina? Care a fost primul lucru pe care l-ai gândit atunci când ai văzut-o?

-M-am întâlnit cu niște foști colegi de facultate să bem ceva și fiecare a mai venit cu cineva. Așa am văzut-o pe Cristina, mititică, slăbuță, dar avea un zâmbet și un râs sănătos, sincer. Când râdea o făcea cu tot corpul și asta mi-a luat ochii. Eu mă și îmbătasem puțin și m-am ținut de colegul care venise cu ea, toata seara.

Marius Florea Vizante, după 21 de ani de relație: “Nu iubirea este cea care durează”

Aveți 21 ani de relație deja. Există vreun secret ca o iubire să dureze, în timp?

-Aici mi-aș permite să spun că nu iubirea este cea care durează. Aia e mai degrabă scurtă și intensă. Ce rămâne în urma ei e important, dacă rămâne ceva sau nu. Îndrăgosteala e una, restul sunt multe alte straturi. Lucruri care, având valoare, te fac să stai împreună cu cineva.

Nu pot să spun că, atunci când am cerut-o se soție, eram orb de îndrăgostit. Stăteam deja împreună de câțiva ani. Am fost conștient că ne angajăm și în alte lucruri în afară de îndrăgosteală. Foarte repede a apărut și Katia.

Dacă suntem încă împreună înseamnă că există foarte multe lucruri care ne leagă. Ne-am modelat unul pe altul la anumite lucruri, fiecare avem valoarea noastră în anumite domenii. Fix asta face să fie totul interesant. Dacă ne-am îngâna am fi ca doi frați gemeni.

Când va mai certați, care din voi cedează primul?

-Mai nou eu, cred că am îmbătrânit. Deja știu cum se va sfârși așa că n-are rost s-o ținem prea mult. Nu are sens să escaladezi un conflict pentru că o să fie mai greu să reclădești.

Eu nu mă mai cert pentru că nu mai am timp să mă împac. Experiențele trăite de mine mi-au dovedit două lucruri: cu unii n-ai de ce să te cerți pentru că opiniile sunt diferite, accepți că e doar un sfârșit de drum.  Cu alții nu te cerți și cauți metode de a ajunge la un numitor comun. Asta am învățat în 51 de ani de viață.

“Dramedie, râsu’ plânsu’ împreună”

Comedie sau dramă, spre ce trage inima ta mai mult?

-Dramedie, râsu’ plânsu’ împreună. Am o imagine cu Bibanu care, orice ar fi spus, îți stârnea râsul. Aveam un fel unic, era personaj în viață. Omul trecuse prin drame, necazuri serioase. Venise într-o zi de la o înmormântare și ne povestea iar toți cei din jur s-au înroșit chinuindu-se să nu râdă. Cred că așa e și viața, nu e niciodată în vreun fel anume. Există râsul și plânsul, și melancolia, prostia și istețimea.

Există vreun personaj pe care n-ai apucat să-l joci încă, dar ți-l dorești?

-N-aș zice. Mi-ar plăcea să joc Ostap Bender a lui Ilf și Petrov, dar n-aș zice neapărat un personaj, mai degrabă o categorie. N-am prea jucat răi, oameni periculoși. În studenție am avut două roluri și am prins gustul. Vreau să ies total din zona mea de confort.

Eu așa înțeleg, că actorul trebuie să fie o sursă de inspirație pentru regizor, nu să se autopropună în ceva. Cu cât te vede regizorul în ceva în care nici tu nu te vezi, atunci experiență ta va fi mai bogată. Am așteptat să fiu văzut în ceva. De aceea nu mi-am pus problema ce aș vrea să joc eu pentru că un regizor m-ar putea ajuta.

Cel mai cumplit moment: “Atunci m-am certat cu Dumnezeu”

Care a fost cel mai greu moment din viața ta? Ce s-a întâmplat, cum ai reușit să mergi mai departe?

-Au fost mai multe. Pierderea părinților, fiecare pe rând. Nu atât pierderea în sine pentru că tata, încă de când eram mici, ne vorbea cu detașare despre momentul morții. Îl privea ca pe un lucru firesc. M-a scos total din uz chinul de până la momentul morții. Acolo m-am certat cu Dumnezeu. De ce oamenii trebuie să se chinuie atât până să-și dea duhul.

Apoi când am aflat că are Katia diabet. Era mică și copiii fac numai de tip 1, insulino-dependenți. A fost nevoie de o monitorizare permanentă a copilului, a glicemiei. Trebuia supravegheată non stop. Au fost câțiva ani când noi nu am dormit o noapte de la cap la coadă. Slavă Domnului că am găsit oameni minunați care ne-au ajutat. De mică își face singură insulina, la început sub supraveghere.

Marius Florea Vizante, experiența celebrității: “Din cauza răutății altora am ajuns să n-am bani de chirie”

A existat vreun moment în viață ta când celebritatea ți s-a urcat la cap?

-Au fost momente când mi se părea că lumea este a mea și eram îngâmfat. Prostul nu știe că-i prost. Viața a avut grijă să dea repede cu mine de pământ. Eram în grupul Vouă, terminasem facultatea, participam la toate festivalurile, luam premii pentru actorie. Am fost un super privilegiat, devenisem o vedetă care apărea zilnic la tv.

Cum să nu ți se urce la cap…și de acolo am căzut. S-a desființat grupul Vouă, din cauza răutății altora am ajuns să n-am bani de chirie, trăiam doar din salariul de actor debutant. După Restul e tăcere am crezut că voi deveni vedetă internațională și timp de 2 ani nu m-a căutat nimeni.

În ce proiecte te putem vedea în perioada următoare?

-Din cele clasice, am două spectacole la Teatrul de Comedie, în regia lui Radu Beligan. Mai am 2 spectacole cu vechea gașcă din Vouă, Fabrica de comedie și Filarmonica de comedie, la Sala Dalles.

Pe 27 și 28 aprilie au avut premiera două spectacole, Părinți se numește piesa, la Teatrul Metropolis, cu o super trupă și un super regizor. Vreau să mai scot de la naftalină un spectacol scris de mine, un one man show, pe care l-am jucat o vreme la Teatrul de Comedie.