Deschiderea oficială a expoziției Pavilionului Italiei de la Arsenal din ziua de vineri 19 aprilie a.c. a marcat sfârșitul micro-maratonului oficialităților și jurnaliștilor în puzderia inaugurărilor pavilioanelor naționale și unda verde dată accesului publicului în toate cotloanele uneia dintre cele mai râvnite dintre manifestările expoziționale de renume internațional în domeniul artelor vizuale. Aveam intenția să mă refer la Bienala de artă din acest an într-o intervenție sintetică, în măsură să o pună în ecuație cu evoluțiile din ultimii ani ai artei contemporane. Trebuie să amân finalizarea acestei intenții deoarece un alt eveniment, legat și el de Bienală, impune o tratare aparte.
Vrem nu vrem, interesul pentru semnificațiiile sale depășește, cu siguranță, considerațiile pe care eu le-aș fi putut face, la obiect fiind, în raport cu “cele mai proaspete” (în sensul de “recente”) și cele mai renumite (în sensul “cele mai pompate de critică”) produse ale “artei timpurilor noastre”. Oricum, Bienala nu își menține deschise porțile doar o lună-două-trei. Durata expunerilor bate recordul absolut al timpului expunerilor temporare: șase luni și mai bine. Bienala a devenit, de când expunerea are o asemenea durată, un fel de Muzeu Universal al Artei Moderne, cu expunere cvasi-permanentă, prin rotație cvasi-continuă, funcțională la “mersul vremurilor (artei)” – ca să parafrazez o expresie bine cunoscută. Intenția extinderii timpilor expunerii lasă răgaz meditației celor ce vor să vadă pe îndelete toate “produsele” provenind din diferite țări ale Planetei, să înțeleagă resorturile gândirii artistice a autorilor și să le cântărească din perspectiva experienței culturale proprii. Desigur, extinderea timpului expunerii are și o motivare mai “terre à terre”: cu cât durează mai mult cu atât mai mult din costul biletelor se acoperă cheltuielile pentru “investițiile în organizare” și se alimentează circuitul virtuos al “turismului de calitate”, pe care “cel mai frumos”, dar și cel mai ostenit oraș din lume dorește să îl promoveze cu o grijă pentru evitarea supraglomerării sufocante, care în ultima vreme a generat măsuri mai mult decât discutabile de limitare a accesului prin introducerea (momentan experimentală) a “taxei de intrare în oraș”.
La distanță de o săptămână de la deschiderea accesului public la Bienală a avut loc, conform anunțului anterior, care nu excela prin precizări privind programul vizitei Papei Francisc la Bienală. Cum orice ieșire a Papei dintre zidurile Cetății Vaticane, are rosturile sale, chiar și când este limitată la obiective aflate în Roma, al cărui episcop este chiar Papa, provoacă interes și generează supoziții privind conținutul predicilor sale și ale eventualelor conectări cu problematicile lumii moderne și ale vieții credincioșilor.
Înaintea vizitei din ziua de duminică 28 aprilie a.c. a papei Francisc la Venezia, orașul lagunar, succesor al Serenissimei, fusese vizitat de predecesorul său Benedict al XVI-lea (Papa Ratzinger: 1927-1922, Suveran Pontif între 19.04.2005- 28.02.2013) în 2011. Ioan Paul al II-lea, Papa Wojtyla (1920-2005; Suveran Pontif 1978-2005) îl vizitase și el în 1985. În 1972 o vizită pastorală făcuse la Venezia și Papa Montini, Paul al VI-lea (1963-1978). Din scaunul Patriarhal de la Venezia au fost chemați la suprema demnitate a Bisericii Catolice personalități puternice precum Papa Pius al X-lea (1903-1914), Ioan al XXIII-lea (patriarh din 1953, Suveran Pontif între 1958-1963), Papa Ioan Paul I (septembrie 1978), un om de munte sobru și modest al cărui motto era “Humilitas”. În Scaunul lui Petru au urcat în decursul secolelor 5 venețieni prin naștere. Sunt suficiente cred elementele de mai sus pentru a justifica interesul venețienilor- și nu doar al lor – pentru vizita Papei Bergoglio, călugărul iezuit, venit pe tronul papal “de la capătul lumii” – cum el însuși a declarat cândva – dintr-o țară, Argentina, unde o treime din populație are origini italiene și unde comunitatea “regională” cea mai consistentă provenită din locatari ai provinciilor istorice italiene este aceea venețiană. La Venezia, pentru cine nu este la curent, sunt două magnifice bazilici iezuite, una, cea de la Fundamentele Noi (Fondamenta Nuove) fiiind pentru multă vreme, în secolele al XVII-lea și al XVIII, împreună cu Colegiul Iezuit aferent, un punct de reper pentru structurile universitare și ecleziastice iezuite din Europa Centrală și celelalte “detașamente” ale Ordinului împrăștiate prin lume.
Scopul declarat al vizitei la Bienale a fost inaugurarea pavilionului Vaticanului și a expoziției cu care acesta se înscrie în circuitul unei manifestări artistice planetare de prim ordin. Surpriza care a mărit interesul mediatic pentru vizită a provenit din faptul că acest pavilion se află în chiar interiorul penitenciarului feminin de pe insula Giudeca. În penitenciar se află acum în jur de 80 de deținute de diferite nationalități. Elicopterul papal, plecat din curtea Vaticanului la orele 06,30 a aterizat în curtea interioară a penitenciarului la orele 8. Întâlnirea papei cu Venezia și în special cu persoanele deținute la Giudeca s-a desfășurat sub semnul omiliei papale – centrată pe tematica “rămânerii în Hristos” – pronunțate în aceeași zi, duminică, cu ocazia liturghiei publice desfășurate în Piața San Marco. La sosire în curtea penitenciarului, Papa a fost întâmpinat de Francesco Moraglia, patriarhul Veneției, de autoritățile poliției penitenciare, prezent fiind și cardinalul Jose Tlentino Mendonca, prefectul Dicasterului pentru cultură și educație al Sfântului Scaun și comisar al Pavilionului Sfântului Scaun la Bienala de la Veneția, președintele Bienalei, Pietrangelo Buttafuoco, rectorul Universității Cà Foscari Tiziana Lipiello.
Contextul artistic rezultat din desfășurările din cadrul pavilioanelor Bienalei, în care se înscrie și cel din pavilionul Sfântului Scaun, este acela preconizat de însăși titlul acesteia: Stranieri ovunque – Foreigners everywhere, un generic care cum remarca un comentator nu putea fi decât “un gigantic link spre minorități, și un magnet pentru victimism” (Cf. Maurizio Caverzan, La Biennale del vittimismo piange su migranti de gay con la benidizione del Papa, in “La Verità”, 24 aprilie 2024). Atenția artiștilor în această Bienală de Artă s-a îndreptat mai mult decât oricând în edițiile anterioare către comunitățile marginalizate, persecutate de factorii de putere, strivite de gândirea unică și lăsate în afara iluziilor globalizării pentru toți, într-o lume care se umple de lacrimi, reproșuri, regrete exprimate în diferite modalități. O lume artistică permeabilă la tragediile migranților, nomazilor, refugiațiilor și celor fără patrie, în care își fac spațiu revendicările de vizibilitate socială ale homosexualilor, comunităților LGBT, persecutaților rasial, în chemări care, împreună cu cele ale victimelor tragediilor războaielor și persecuțiilor de tot felul constituie un fel de cor polifonic ostil unei societăți industrializate, opulentă, individualistă, discriminatoare și rasistă. Care pentru a se degreva de vinovățiile ce i se atribuie sau pe care chiar le are le legitimează și le exaltă uneori până la limita posibilității de susținere în cadrul dialogului interuman. Lumea respectivă a fugii și înstrăinării fost sugeratà simbolic de Maurizio Cattelan prin enorma compoziție sculpturală de la intrarea în pavilionul Sfântului Scaun: două enorme reprezentări ale tălpilor chinuite ale picioarelor unui imaginar migrant.
Două amprente de tălpi precum acelea ale detinuților pe care în fiecare Vineri Sfântă Papa Francisc le spală în Închisoarea Rebibia din Roma.
În timpul vizitei la Pavilionul Sfântului Scaun Papa Francisc s-a întreținut cordial în capela închisorii cu deținutele, în prezența ministrului Justiției Carlo Nordio, guvernatorului Regiunii Veneto Luca Zaia, primarului Luigi Brugnaro. “Mai multà artà si mai putine inchisori” – a spus Carlo Nordio adresandu-se Papei si celor prezenti. Emoționante au fost cuvintele cu care papa a întâmpinat darurile făcute de deținute în timpul orelor de muncă din atelierele organizate în locul de detenție. “Închisoarea este o realitate dură – a spus Bergoglio dându-le curaj – dar paradoxal poate deveni un șantier de reconstrucție” “Să nu uităm – a mai afirmat – că toți am făcut greșeli pentru care trebuie să ne facem iertați și că toți putem să fim acei vindecați care poartă cu ei vindecarea, iertați care poartă iertare, renăscuți care poartă renaștere”. Aceasta este cred esența mesajului pe care papa Bergoglio a vrut să îl lanseze “Urbi et Orbi” din închisoarea pentru femei de la Veneția.
În timpul liturghiei oficiată în Piazza San Marco în fața a 10.000 de participanți a aprofundat îndemnul cu referiri care, plecând de la situația specifică în care se află Veneția, ating un grad de generalizare : “Frați și surori, ceea ce contează este “rămânerea” în Hristos. Acest verb nu poate fi interpretat precum ceva static, ci precum o ocazie pentru a ne pune în mișcare, pentru a nu ne parca în pasivitate”.
Într-un moment istoric în care biserica catolică și succesorul lui Petru se confruntă cu sfidări importante, legate de necesitatea perceperii și întâmpinării în spiritul învățăturilor lui Hristos a noilor fenomene sociale generate de mutațiile extraordinare economice, politice și culturale din ultimele decenii, ieșirea din pasivitate este pentru Papa Bergoglio calea ce duce spre alinarea suferințelor. Sfidările papei au fost evocate in lucrările de graficà si pictură ale alui Maupal, expuse in biserica San Leonardo.
Una din ciclul inspirat de enciclicele lui Francisc a fost oferită Papei de artist.
Veneția a fost reprezentată de Bergoglio în omilia sa din Piața San Marco, ca o cetate creștină primitoare, un exemplu de urmat. “Orașele noastre trebuie sa devină inclusive” – a spus. Referirea la introducerea “biletului de intrare la Veneția li s-a părut unor comentatori subtextuală. În ce mă privește cred că de fapt se gândea la durerile lumii.
The post Papa Francisc la Bienala de la Venezia și durerile lumii appeared first on Cotidianul RO.
