În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Puțin înainte de miezul nopții, într-un moment în care Lazăr clocotea de nervi, sună telefonul și avu loc o convorbire care schimbă cu totul starea de spirit a administratorului general și care, deși a rămas secretă. a fost totuși cea mai importantă discuție prin fir pe care o avusese Lazăr cu Luca, și singura care nu apucă să fie comentată de toată suflarea spitalului drept un eveniment epocal.
— Ce mai faceți, domnule Lazăr? auzi acesta vocea zeflemitoare care în ultimul timp întrerupea orice activitate.
— Lucrez. Ce să fac? Și mă enervez.
— Asta nu e bine deloc, domnule administrator general. nu e bine deloc! Dar de ce vă enervați?
— Nu știu care nătărău a transmis zvonul că am fi asediați în zona noastră și că singura posibilitate de subzistență ar rămâne grădinile pe care le-am rechiziționat. Cei care răspândesc asemenea vorbe ar trebui pus la zid!
— Ce vorbești?,!
— Sunt foarte serios. domnule… domnule Comandant. Ceea ce se întâmplă acum întrece orice închipuire! Magazionerul șef a tras obloanele și a dispărut. Până și cel mai simplu lucru trebuie să fie procurat la bursa neagră la un preț inimaginabil. Și, pe deasupra, cu fiecare minut acest preț se dublează, se triplează… O adevărată bursă! Unii stochează tot ce vrei și ce nu vrei numai pentru a vinde peste un sfert de oră cu dobândă de 200%, de 300% sau și mai mare…
— Interesant. Eu întotdeauna am spus că momentele excepționale scot din oameni calități nebănuite. Să vezi ce o să mai facă!
— Da… adică… cu… Domnule Comandant, cred că glumiți! Bineînțeles că glumiți! Să știți că cei care au răspândit zvonul acesta…
— Ce-i tot dai. domnule, cu „zvon”? Lucrurile sunt perfect adevărate! Lazăr tăcu nemaiștiind ce să spună. Să-ți zic un lucru: am greșit în câteva chestii. Am greșit a dracului! Acum nu mai avem ce-i face! Dar și dacă ne ducem de-a dura. măcar să ne mai distrăm puțin!
— De unde vorbiți. domnule Luca? se pomeni Lazăr întrebând.
— De unde? Mereu ai să-mi pui întrebarea asta? De parcă ar fi atât de important… Am să-ți spun de unde vorbesc, ți-am spus și data trecută. Dar înainte de asta simt de datoria mea să-ți comunic planurile mele imediate. Știi de ce? Știi?
— Nu știu.
— Pentru că am pornit împreuna din aceeași rezervăm… ă… împreună… Tot dumitale am să-ți spun și cum am de gând să termin toată năzdrăvănia.
— Eu nu înțeleg nici acum dacă toate astea-s o glumă… sau dacă…
— Bravo! Asta-i, domnule! Extraordinar! Ai pus punctul pe „i“. Într-adevăr, asta e problema. Oricum, noi o să ne distrăm. Ceilalți nici măcar nu-s capabili să ia lucrurile în glumă în faza în care au ajuns.
— Ascultați-mă, domnule Luca, nu știu ce vorbiți și nici măcar nu știu cu ce scop îmi spuneți toate astea. Dar eu am discutat cu niște oameni cu capul pe pământ… pe umeri, vreau să spun, și ei au zis, lucru pe care l-au confirmat și calculele mele, că dacă se-ntâmplă cumva să rezistăm o lună, avem toate șansele să mai rezistăm încă multă vreme. Iar o lună, cu o mână de fier, putem rezista.
— Și cum ai făcut calculele astea, domnule Lazăr? Cum? Ascultă-mă pe mine că văd lucrurile de altundeva. Treaba s-a dus în mă-sa. Punct. Acum trebuie să avem stil. Iar dacă ai stil, râzi împreună cu mine. Dacă n-ai… Suntem niște aleși, ce dracu? Trebuie s-o dovedim! O să ne distrăm, pe cuvântul meu că o să ne distrăm!
Din partea cealaltă a firului se auzea o muzică ciudată.
— Nu vă supărați, cine cântă acolo la dumneavoastră?
— O doamnă. O doamnă frumoasă cântă la clavecin.
— La… „La început radio, apoi fanfară, apoi formație de muzică de cameră tocmită special — în vremuri din astea când se spune că holera și-a făcut într-adevăr apariția! Se povestește că muzicanții poarta peruci și ciorapi de mătase! Și acum instrumentul ăsta.” Lazăr nu știa ce este clavecinul. Domnule Luca, eu…
— Știu, ai să încerci să mă convingi cu socotelile acelea. Nu există, domnule! Nu există! Să-ți mai spun ceva: ai pomenit de o mănă de fier. Cred că am înțeles bine, nu?
— Eu am spus că…
— Ei bine, să știi că eu am să fiu și în continuare mâna de fier de care-ți era dor! Adică abia de acum încolo am să fiu ceea ce v-ați dorit! Să nu vă pună dracu’ să vă treacă prin cap să așezați pe altul în locul meu că vă mănânc cu frișcă! Eu am început distracția, eu am s-o termin! N-am dreptate?
— Și eu ce să fac?
— Dumneata?
— Eu.
— Las’ că o să ai și dumneata ce să faci! Nu te-am uitat. Cum o să te uit tocmai pe dumneata?
— Mai du-te dracului!
— Stai! Nu pune jos! Ce? Nu vrei să-ți spun de unde vorbesc? Nu mai ești curios? S-ar putea să te…
— Idiotule!
Lazăr depuse receptorul, așteptă să mai sune, apoi încercă să-și adune gândurile.
Telefonul sună într-adevăr din nou, dar nu-l mai căuta Luca. Un banal telefon de serviciu.
Trebuia să-și adune gândurile; regresiunea era generală și se manifesta acum și în timp. Pe undeva, toți simțeau cum alunecă înapoi în istorie: tot mai repede, până la comuna primitivă, până la înghițirea definitivă.
Dar astea erau adevăruri prea largi. Pentru Lazăr lucrurile erau mai simple: el se afla în fața a două posibilități; fie că Luca a glumit sau, oricum, n-a spus adevărul — situație foarte puțin probabilă, deși tine mai poate spune acum ce este și ce nu este probabil și mai ales cine mai poate spune când rostește domnul Luca adevărul și când minte ca să se amuze, ș i mai ales când minte pentru a atinge cine știe ce scop deocamdată total imprevizibil, dar care la un anumit moment se va releva la fel de surprinzător pentru toți ca și pentru Luca însuși? — Deci fie că Luca a mințit, fie că a înnebunit sau urmărește un scop care prejudiciază din alt motiv acțiunea î ncepută și continuată atât de neașteptat de promițător . În primul caz, lucrurile nu se schimbau prea mult. Era chiar bine că și-a permis să-1 pună la punct pe temutul comandant. Luca trebuia să vadă că el, Lazăr, este trup și suflet pentru ceea ce au început împreună. Nu, în acest caz n-avea de ce să-și facă griji el, nu, în acest caz n-a greșit. Pentru că e posibil ca în asemenea momente dificile. Luca să-și fi spus că a sosit vremea să mai vadă o dată cu cine lucrează, pe cine se poate bara. Și atunci…. în fine…
Dar dacă maimuțoiul ăsta care-și dăduse până acuma aere de stăpân și-a dat în sfârșit arama pe față, dezgolindu-și chipul lui adevărat de claun de circ, de pe care dacă sufli stratul gros de pudră și paiete nu mai rămâne nimic în afară de negi și de pistrui? Și amenințarea finală că va deveni „mână de fier, el care până atunci n-a trăncănit despre altceva decât despre modul în care se va distra, de parcă ăsta ar fi fost în clipa aceea lucrul cel mai important, cum se distrează domnul Luca, amenințarea asta finală ca pe ce s-o iei?
Sună din nou telefonul și din nou trebui să răspundă la niște mărunte solicitări de serviciu. Lucrurile astea putea să le facă și altcineva. Secretara, desigur, dar secretara asta dispăruse cu totul. (Ar fi crezut el cu vreo două ore înainte că-i va lipsi vreodată acea femeiușcă obraznică și atât de suspectă?) Chemă un funcționar, îl fixă lângă telefon și, neluând în seamă tânguielile lui Moravetz, care se jelea necontenit că n-are oameni destui care să-i completeze hârțoagele, intră în camera sa. Dădu dispoziții să nu fie deranjat decât pentru probleme cu adevărat serioase, îi solicită lui Avram un raport prompt în clipa în care se va ivi ceva nou, apoi se încuie pe dinăuntru și se culcă pe canapea, în speranța că-și va putea aduna gândurile.
Deci: trecând peste varianta că Luca ar fi glumit sau l -ar fi pus la încercare, admițând așadar că ar fi vorbit serios, nu se putea trage decât o singură concluzie: „comandantul având acces la alte informații decât ei, ceilalți, — oare? — a putut afla înaintea tuturor cum stau lucrurile și, conform firii lui afurisite de fante de cafenea, fluturaș frumos colorat dintr-o drăguță hârtie creponată, și-a pus în gând să dea un spectacol de adio care să nu fie altfel decât toate tâmpeniile pe care era obișnuit să le facă. Dar, chiar dacă așa ceva era de conceput din punct de vedere… Ia mai lasă-mă, domnule! Luca ăsta n-a fost încă niciodată atât de dobitoc să-și bage degețelele în foc numai ca să le arate celorlalți cât de frumos arde carnea lui! Să fim serioși! Și atunci ce dracu’ o vrut să spună? ‘om vedea…
Numai că nici așa nu se poate! Lazăr se scula de pe canapea fiindcă simți că poziț ia aceea ]i poate adormi, cu toate că surescitarea îl făcuse să-i treacă mare parte din oboseală. Nu poți nici să stai cu mâinile încruci șate… Sigur, să stai să vezi ce se va întâmpla ar fi soluția cea mai comodă. Și ar fi și soluția cea mai ferită de șansa de a greși. Sigur că un imbecil așa ar face pentru că i- ar fi lene sau pentru că ar fi încredințat că e foarte deștept că nu se agită și așteaptă ca lucrurile să-și urmeze singure calea. Și pe urmă cad cu toții ca un măr copt în gura fiarei de sub pom! Ca mai multe mere coapte… Și pe urmă se miră… Dar — să vezi! — de cele mai multe ori sub pom nu se află nici o fiară! Și atunci merită, își spun acești deștepți, să te agiți degeaba? Nu, el, Lazăr, a luptat întotdeauna din greu. el nu e obișnuit să câștige averi peste noapte și de aceea nici nu știe să piardă totul dintr-un singur foc (deși reciproca este întotdeauna mult mai adevărată), el nu poate sta să aștepte evenimentele, el trebuie să preîntâmpine, să facă, întotdeauna mai este ceva de făcut, așa a fost întotdeauna și nu există ca un mucos ca Luca, un terchea-berchea cu manta strălucitoare și c ămașă murdară să vină să-i dea lui lecții cum se câștigă și cum se pierde, cum să-și țină între timp mâinile și ce haină să poarte! Nu, domnule, nu am ajuns încă acolo! Luca a domnit, c adevărat, Luca a avut ideea, adevărat și asta, Luca își permite să facă pe marele stăpân, să asculte muzicanți pudrați și să ordone execuții publice, dar până la urmă adevărul tot va ieși la suprafață și se va vedea cine a fost cel mai deștept.. Se va vedea, desigur…
Un ciocănit în ușă îl făcu să se trezească la realitate.
— Intră! Dar era încuiat. Uitase. Trebui să se scoale să descuie personal ușa și să-l primească pe Avram cu un vraf de situații. Pune-le pe birou! Ceva noutăți?
— Mult de lucru. În rest…
— Vezi că te-am avansat ca să-mi raportezi tot ce se întâmplă mai important în jur.
— Păi, există acum o problemă. S-a interzis ieșitul din spital și din zonă. E carantină completă.
— Totuși!
— Sigur, n-o să dureze mult, dar a murit la chirurgie nu știu ce babă bogată și rudele fac scandal s-o îngroape în cavoul familiei din cimitirul ortodox. Nu-1 putem lăsa să scoată sicriul din zonă. E tevatură mare…
— Și cum fac ei tevatură dacă nu pot să intre aici?
— Prin telefoane! Tot timpul ne sună tot felul de ștabi și cunoscuți pentru intervenții…
— Dacă ai ceva mai serios, spune-mi… Dă-i dracului pe toți! S-or descurca ei! De baba asta nu mai pot eu acum.
Și, după ce ieși Avram, vrând să-și reia șirul gândurilor, Lazăr constată că valul de grandoare îi trecuse și observă cu stupoare că nu e chiar atât de sigur că, la sfârșit, când se va face bilan țul și se va trage linia va ieși el cel mai deștept dintre toți. Nu era deloc sigur pentru că, trebui să-și recunoască, până una-alta n-a făcut decât să se grozăvească față de el însuși, fără să depună nici cel mai mic efort real de a-și îmbunătăți în vreun fel situația, de a câștiga un avans față de ceilalți care erau amestecați în ciorba asta. Iar cu vorbe… Nu spunea mereu tocmai el că era obligat de când se știa să transpire din greu și că lui niciodată nu i-a dăruit soartă numai pe bază de vorbe ceea ce altora le oferea în mod gratuit cu prisosință? Trebuia făcut ceva? Urgent! Acum! Dar ce? Lazăr intră în panică. Ce? Să ne adunăm podurile, să vedem, să fim organizați și tenace ca întotdeauna!
În primul rând, care este situația reală? Una din două: sau nu este el capabil să descifreze ceea ce i-a fost relevat cu o secundă înaintea celorlalți — și este bine știut că în afaceri nimic nu contează mai mult decât să fii cu un pas în fața concurenței și este acum cineva cure să poată spune cine nu face parte din concurență? — sau pur și simplu totul nu era decât o cacialma de-a lui Luca, unul dintre bancurile lui tâmpite cu care se amuză cu gura până la urechi pe seama oamenilor serioși. Să stai și să despici firul în patru în legătură cu ceea ce a vrut să spună „domnul Comandant, să te tot socotești cu una și cu alta era lipsit de rațiune în primul rând pentru că lua prea mult timp și în al doilea rând că rezultatele puteau să fie oricum incerte. Iar să acționezi la voia întâmplării, fără să cunoști cursul pieței…
Și atunci ce să faci? Să te culci și să aștepți ca toți ceilalț i, riscând ca peste o oră să-ți smulgi părul că n-ai făcut ceea ce mai era atât de lesne de făcut, dar ceea ce peste câteva minute va valora poate aur? Dar ce? Ce trebuia făcut?
Dacă l-ar convoca pe toți funcționarii la el? Poate că dacă l-ar avea pe toți împreună, ar putea să scoată ceva de la ei. Dar în același timp ar afla fiecare ceea ce era de aflat. În fond, toată problema era să scape cu fața curată și răsplătit cât mai bine pentru timpul petrecut în spital. Faptul că Stein l -a avertizat că nu se mai poate conta pe el, era într-adevăr un indiciu. Un indiciu că lucrurile se ascut
Și atunci cum? În curând n-o să mai aibă de unde strânge bani și în curând n-o să mai aibă nici măcar ce da în schimb celor ce i-ar oferi bani. Așa că cel mai înțelept lucru era să dispară fără urmă. Dar cam poți să dispari de aici fără urme? Și e chiar totul pierdut? Iată… iată… În sfârșit, iată întrebările!
Acum să mergem cu un pas mai departe!
S-o luăm metodic! Unu: din ce se va mai putea face bani aici? Doi: de unde vor mai fi bani? Trei: care va fi momentul optim să dispară, nici prea devreme, dar nici prea târziu ș i cum va putea recunoaște acest moment? (Asta ar trebui să fie întrebarea numărul unu.) A… a… la cât am rămas? Trei sau patru? În fine, să zicem patru: cum se va putea pleca de aici ștergând-și urma cu totul? Cam asta-i.
Luă o hârtie și-și notă întrebările pe ea, Stătu, se mai gândi o vreme, mâzgăli cu creionul tot felul de desene de-a lungul scrisului, apoi aruncă foaia în foc. Se sculă în picioare, se întinse, ieși în anticameră să vadă ce face funcționarul pe care l-a pus să stea în locul secretarei. Omul dispăruse. Roșu de furie, Lazăr năvăli în biroul subalternilor săi. Nici țipenie. Nici în cămăruța lui Avram nu era nimeni. Pe Moravetz îl găsi cocoșat peste un maldăr de hârțoage.
— Ce dracu se întâmplă aici? răcni Lazăr, încântat că l-a găsit tocmai pe antipaticul administrator să-și arunce întreaga furie asupra lui.
— Cum? nu pricepu Moravetz.
— Unde-ți este trupa? Au dispărut cu toții? I-a mâncat pământul?
Moravetz se sculă și ieși să se convingă personal că funcționarii i-au dispărut
— Nu-s!
— Cum adică nu-s? Unde-ți sunt generale, soldații? Cum își permit ei să se culce, atunci când eu stau și lucrez? urlă Lazăr îmbătat de furie, ignorând cu desăvârșire că și
Moravetz stătuse până atunci îngropat printre dosare.
Administratorul făcu o mutră atât de buimăcită, era și peste măsură de obosit încât Lazăr văzu că n-are cu cine sta de vorbă și ieși val-vârtej. Moravetz se luă după el.
— Adică eu las un om la telefon și el dispare? Asta-i la fel de grav ca și cum o santinelă și-ar părăsi postul! nu încetă Lazăr să mormăie.
În casa scărilor trebui să se oprească. Unde să-și caute oamenii?
Veniră ei la el. Lazăr tocmai începea să se teamă că funcționarii săi au fost mai deștepți decât el și că au șters-o cu prima ocazie. Dar nu, ei se întorceau câte doi, câte trei și se așezau cuminți înapoi la birourile lor.
— Unde dracu ați fost cu toții?
— Am fost chemați.
— Unde?
— La domnul Iancu.
— Domnul Iancu n-are dreptul să dispună de voi fără știrea mea.
— Domnul Iancu este noul comandant I
— Cum?
— Domnule administrator general, trebuie să vă vorbesc de urgență, spuse și Avram, după ce sosi în goană. Lazăr intră în biroul său și Avram se luă după el, ezitând doar o clipă, atât cât să vadă dacă Moravetz nu este jignit că-1 elimină din joc. Moravetz fiindu-i totuși într-un fel superior ierarhic, chiar dacă lucrurile astea nu mai erau prea clare, dar administratorul era atât de epuizat, încât părea fericit că-i lăsat în pace.
— Ce dracu’ se întâmplă? se precipită Lazăr. după ce au rămas singuri. În același timp îl străfulgera gândul că dacă Avram i se mai adresează cu „domnule administrator general”, înseamnă că cel puțin deocamdată noul comandant nu l-a schimbat încă. Poate că Iancu nici nu era atât de nepotrivit în postul de șef. Parcă Luca n-a fost un ticălos? Măcar Iancu ăsta nu-i un simplu fluturaș. Parcă are și el ceva din încrâncenarea lui Lazăr.
— Știți că înălțimea Sa, vreau să spun, domnul Luca a dispărut?
— Ba n-a dispărut deloc. Mie mi-a telefonat acum o jumătate de oră.
— Am auzit niște zvonuri în legătură cu asta. Dar cred că e mai bine ca deocamdată să nu confirmați aceste zvonuri. Fapt este că domnul Luca nu mai era de găsit atunci când era mai mare nevoie de el.
— Te referi la semnături?
— Mă refer și la ele. Dar, la urma urmei, acum era mai mare nevoie de el aici din toate punctele de vedere…
— Și?
— Și atunci domnul Iancu a preluat comanda, a desființat statul major și… și i-a luat locul domnului Luca.
— Și voi ce ați căutat acolo?
— A chemat toți funcționarii.
— Dar eu de ce n-am fost anunțat?
— Nu știu. A trimis pe cineva, ne-a somat să mergem imediat la dânsul, să nu comentăm nimic și să nu mai vorbim cu nimeni despre asta. Ce era să facem?
— El… Ei! Unde-s Chirian și Vasile? Nu i-am mai văzut!
— Sunt afară pe coridor.
— Unde? Nu i-am văzut!
— Nu știu. Acum când am trecut pe colo, stăteau pe lângă pereți și mâncau semințe de dovleac. Nu vă supărați, domnule administrator general, știu că sunt oamenii dumneavoastră și poate că n-ar trebui să mă bag, dar rugați-i să nu mai umple orice loc în care se nimeresc să stea câteva minute cu cojile alea mizerabile…
— De cojile lor îmi arde mie acum… Bine? Ați fost chemați sau duși acolo… Și pe urmă ce v-a spus?
— Nimic. Am fost introduși într-o cameră, într-un salon șt lăsați acolo.
— Și oamenii ce-au spus?
— Ce să spună? Cei mai mulți au fost atât de obosiți încât au simțit o adevărată fericire când au găsit paturile acelea. S-au culcat și au adormit imediat.
— Au dormit?
— Domnule administrator general, toată povestea asta a fost făcută numai pentru ca să ne aibă pe noi sub control până preia el puterea. Acum că e comandant, ne-a dat drumul și ne-a recomandat să ne vedem de treburi ca înainte.
— Și despre mine… despre mine n-a pomenit nimic?
— Credeți că noi l-am văzut în tot acest timp? Păi, cine știe unde o fi fost el în vreme ce…
— Bine, bine, dar ceva tot ai fi putut auzi!
— Vă asigur că sunt foarte atent la tot, dar problema noului comandant era aceea de a-și prelua funcția.
— Dar dacă spui că a desființat statul major, trebuie totuși să colaboreze cu cineva în conducerea unei afaceri atât de mari cum a devenit aceasta la care suntem acum înhămați cu toții.
— Păi, o să se ocupe el și de asta. Deocamdată tatonează terenul ca să se consolideze în afara spitalului.
— Adică?
— Adică încearcă, de exemplu, să afle dacă prefectura n-ar fi mulțumită cu schimbarea comandantului, dar cu menținerea situației de acum. Pe urmă vrea să se pună bine cu Comitetul rudelor bolnavilor, sau cum îi zice. Ăia vor…
— Ce? Comitetul ăsta e chiar atât de important?
— Dumnezeu îl știe… Dar faptul că au contribuit la dizgrația noastră de pe vremea lui Luca…
— Și? Și? Ce se aude?
— Păi, deocamdată timpul e prea scurt să ne putem da seama de ceva. Până-i găsești pe toți… Gândiți-vă că e și noapte și că și vremurile sunt deosebite…
— Aș vrea să vorbesc cu Iancu! Unde să-l gătesc?
— Fiți liniștit: dacă o să aibă el nevoie de dumneavoastră o să vă sune!
— Păi sigur că o să aibă nevoie de mine! Fără serviciul nostru nu se poate…
Avram se mulțumi să tacă. Apoi schimbă vorba:
— Ar trebui să lăsăm oamenii să se culce. În ritmul ăsta, îi băgăm în mormânt.
— De ce? Pe front în plin atac se culcă cineva? Dacă-i nevoie, pe front se apără și timp de o săptămână o tranșee! Fără odihnă și chiar fără hrană! Aici cel puțin mâncare numai cine-i tâmpit n-are cât îi trebuie.
— Dacă mai aflu ceva, vin să vă raportez.
— Așa să faci, Ioța dragă, așa să faci! Nu uita că deocamdată tot eu mai sunt administrator general!
The post Spitalul (34) appeared first on Cotidianul RO.
