George Stephănescu rămâne una dintre cele mai influente și remarcabile figuri din istoria muzicii românești, fiind recunoscut drept întemeietorul Operei Române și un promotor dedicat al culturii și artei în România.
Născut la 13 decembrie 1843, la București, Stephănescu a fost un compozitor prolific, dirijor talentat și pedagog devotat, contribuind în mod semnificativ la dezvoltarea și promovarea muzicii clasice românești, când prea puțin se încumetau să facă asta.
„Cât timp George Stephănescu a fost profesor, ceata școlarilor lui îl înconjura ca pe dascălii vechi. Câtă vreme averea, talentul și priceperea lui erau în floare, cuvinte de laudă, fățarnică de atâtea ori, i se aduceau. Dar atunci când puterile lui au slăbit și când sufletul lui avea nevoie de mângâiere, nimeni nu i-a mai călcat pragul, nimeni nu și-a mai adus aminte de el”, declara Pr. N. Popescu, despre artist.
Am văzut în preajma lui în vremea din urmă numai pe unul, tenorul Stănescu-Cerna. Dar ceilalți unde erau?”
George Stephănescu, un adevărat virtuoz al compoziției muzicale
George Stephănescu a fost un virtuoz al compoziției muzicale, creând lucrări remarcabile care au captivat publicul și au inspirat generații de muzicieni.
Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără opera Zamolxe, care a avut premiera în 1887 la București și a fost apreciată pentru originalitatea și măiestria sa.
Mai mult decât atât, a compus numeroase lucrări simfonice, lucrări corale și muzică de cameră, care au contribuit la bogăția și diversitatea patrimoniului muzical românesc.
Chiar și așa, contribuția lui George Stephănescu la cultura românească nu se limitează doar la domeniul compoziției.
George Stephănescu – imagine de arhivă
Întemeietorul Operei Române
El a fost, de asemenea, un promotor dedicat al operelor clasice și a fost unul dintre pionierii înființării Operei Române în anul 1921, având un rol crucial în stabilirea fundațiilor acestei instituții de referință în domeniul artistic din România.
Prin eforturile sale susținute, Opera Română a devenit un centru vital al vieții culturale din țară, oferind publicului român și internațional acces la spectacole de operă de înaltă calitate și promovând valorile și tradițiile muzicale românești.
În plus față de activitatea sa creativă și instituțională, George Stephănescu a fost un pedagog dedicat și influent, contribuind la formarea și educația multor generații de muzicieni români.
A activat ca profesor la Conservatorul din București și a influențat numeroși elevi prin pasiunea și experiența sa în domeniul muzicii. El a fost un mentor iubit și respectat, iar impactul său asupra dezvoltării muzicale din România continuă să fie resimțit și apreciat în prezent.
Recunoașterea și aprecierea pentru contribuția lui George Stephănescu la cultura românească au fost reflectate prin numeroasele premii și distincții primite de-a lungul vieții sale.
El a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural și a fost omagiat ca unul dintre cei mai importanți compozitori și dirijori ai țării.
George Stephănescu – imagine de arhivă
Moartea lui George Stephănescu
George Stephănescu a murit la vârsta de 81 de ani, în anul 1925, la București, uitat de toți.
„Zilele astea s-a stins marele maestru de muzică Gh. Stephanescu, uitat de toți, ca și când n-ar fi făcut nimic pentru țara asta, pentru neamul acesta și pentru nimeni.
În vâltoarea luptei pentru existență și aureolă, în speță muzicanții noștri, foștii lui elevi și toți adulatorii lui care, pe vremuri, au sorbit din izvorul nesecat al talentului lui superior de compozitor și profesor la Conservatorul din București, l-au lăsat cu desăvârșire părăsit, nemângâiat, lipsit de cea mai elementară atențiune.
Bătrânul muzician de elită, autorul Mândruliței de la munte și al altor lucrări care au făcut delicii auditorilor și faimă cântăreților români, câteva generații, marele făuritor de cântăreți, printre care celebrul tenor Gabrielescu, răsfățatul scenelor mari ale lumii, duiosul Băjenaru, răsfățatul nostru, baritonul Cairetti, basul D.
Teodorescu și întreaga pleiadă de cântărețe și cântăreți din generația trecută, azi înălbită, care a încântat sufletele și ne-a înălțat mândria noastră românească, dând generației de azi încrederea că și noi putem și trebuie să avem muzica noastră, Opera noastră, și-a trăit ultimii zece ani în cea mai tăcută uitare, parcă toți din cei care l-au folosit și admirat ar fi intrat în pământ. Despre ministerul artelor nici gând să știe că mai există o asemenea valoare muzicală”, scria Ziarul Neamul românesc, la moartea sa.
