În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Fitacek aproape că se lovi de Vancu, atunci când acesta ieși pe ușa restaurantului.
— Ce-ați vrut să-mi spuneți atât de important, domnule doctor?
Fitacek îi făcu semn că o să-i spună, îi va spune numai să intre în local, să se așeze, că pe urmă o să-i spună.
— Eu nu mă întorc în restaurant! Și cum Fitacek începu să-l împingă înapoi, Vancu țipă la el: Ce faci, domnule? Nu înțelegi că plec?
— Păi, unde să vorbim? Unde să vorbim?
— Conduceți-mă spre casă!
— Sunt obosit. Nu mai sunt de vârsta dumitale și nici n-am stat toată ziua…
— Regret, dar eu în restaurant nu mă mai întorc.
O luară agale spre pod, dar doctorul se agăță atât de vârtos de brațul lui Vancu, încât acesta avea impresia că-l cară în spinare. De vorbit însă nu vorbea nimic. Vancu, dacă se gândea acum bine, nici nu voia să meargă acasă. Își făcuse socoteala pentru ziua aceea să mai treacă prin magazine, de atâta vreme tot amina să cumpere o serie întreagă de lucruri cu care să umple toate încăperile subsolurilor sale, niciodată n-avusese chef, amânase sau intervenise ceva în ultima clipă, iar acum, acum când mai că era dispus…
— Ce ați vrut să-mi spuneți?
Doctorul era astmatic și sufla din greu. Trebuiră să se oprească și, fără să-i dea drumul de braț, Fitacek începu să-i îngâne ceva, dar parcă vorbea și mai rău ca de obicei, Vancu nu înțelegea nimic.
— Dacă mai vreți să repetați o dată! și Vancu se desfăcu din strânsoarea doctorului și încercă să i se posteze în față ca să-i poată urmări buzele.
— E vorba și de bani, dar nu numai despre ei și nu în primul rând despre ei. Vedeți, domnule Vancu, greși el numele interlocutorului său, eu umblu mult și întâlnesc lume în tot acest timp, așa că pot spune că nu cred să cunoască cineva mai bine… Pe urmă și noaptea, noaptea ai prilejul să afli și mai… și mai multă lume…
Vancu îl asculta răbdător pentru că știa că orice încercare de a-l aduce pe doctor pe făgașul dorit l-ar face să întârzie și mai mult cu explicațiile. Era același lucru ca și cu partidele de șah la care obișnuia să chibițeze și în care observase că pe măsură ce gândeau jucătorii mai puțin, cu atât se terminau mai greu. Cel puțin așa i se părea. Numai că Fitacek se oprise în fața unei prăvălii și Vancu începu să privească pe lângă el și să observe vitrina, să compare și să aprecieze ce ar putea cumpăra de acolo.
— Pentru că… pentru că nu așa cum stăm noi acuma se rezolvă lucrurile, pe stradă, cu spatele la o vitrină și celălalt cercetând ce e după sticlă (Vancu roși ca un școlar prins asupra unei ștrengării și încercă să-l privească în continuare pe doctor în ochi), cele mai importante evenimente au loc mai ascuns. Am să vă spun totuși aici toate astea pentru că aici n-o să-i treacă nimănui prin cap că ne-am apucat să discutăm ceea ce n-ar trebui. Pe scurt: printre bolnavii mei sunt foarte mulți oameni care… care nu prea sunt de acord cu… cei mai mulți nu pe față, bineînțeles, vreau să spun că despre mulți poate că nici eu nu știu, deși… stetoscopul vede mai mult decât… mai ales atunci când e mânuit cum trebuie… Asta a fost doar așa, o figură de stil, dacă înțelegeți… M-am gândit la toate astea încă înainte de a veni verzii la putere, deși am văzut verzi și înaintea lui Horia Sima…
— Și ați vrut să ne întoarcem la Dacia ca să-mi spuneți acolo toate astea?
— Stai, nu te grăbi! Eu te-am invitat la mine la cabinet, dar tu ai fost prea ocupat cu legionarii… (Fitacek îl tutuia de multe ori pe Vancu, așa cum îi tutuia și pe alții în virtutea faptului că îi văzuse crescând și mulți dintre cei cu care venea acum în contact îi spuseseră până nu de mult „Sărut mâna!”) Iar noaptea m-ai prevenit că obișnuiești să dormi… Dar, să ne întoarcem la cele ce am vrut să spun… la… Domnule, ai grijă ce faci cu banii! Și nu numai cu ei!
— Legionarii nu mă interesează!
— Ai fost cu ei! Ți-au făcut rost de o decorație și o să-ți mai procure și altele. Domnul ăla, Caius Moldovan, îți vine tot timpul în casă și ai mereu timp pentru el! Și în vremea asta dispar tot felul de oameni… Dispar, domnule! Ăștia stau și se îmbată la Dacia și alții ca ei fac să dispară oameni! Azi l-au luat pe un… pe un ucenic sau… nici nu știu ce e… Stă în fundul curții, casei unde locuiesc și eu…, chiriaș ca mine, l-am tot văzut acolo… Ăștia i-au găsit cică, îngropate în grădină, niște cărți de Marx și Lenin.
— Citește el așa ceva?
— Păi, îmi spune el mie? Când l-au ridicat, își cârpea ciorapii. Poate că și asta-i interzis astăzi!
— Vă spun că nu mă interesează legionarii! Nu mă interesează și îi suport numai de asta.
— Cum adică?
— Dacă m-ar interesa, ar trebui să iau o hotărâre.
— Și să nu le dai bani!
— Nu le-am dat!
— Încă!
— Încă.
Între timp, în restaurant avea loc următoarea discuție între Luca, Penescu, Bârzu, domnul Caius Moldovan și prezența supărătoare a lui Raica:
— Picioarele ca picioarele, îl contrazicea Luca pe Penescu, referindu-se la farmecele esențiale ale femeilor, dar corpul și fața, astea le poți ascunde mai greu, le vezi și-ți trece cheful…
— Eu nu m-am referit la picioare, ci la dos.
— Are dreptate, spuse repede și domnul Caius Moldovan, care din motive necunoscute de cei de față se grăbea de o vreme să aprobe tot ce spunea profesorul.
— Are dreptate pe dracu!
— Luca, iar mă contrazici?
— În materie de femei, dom’ profesor… Asta nu se învață din cărți!
— Ba, te înșeli! Te înșeli din nou, Luca!
— Da!, aprobă repede și domnul Caius Moldovan.
— Mă refer la faptul că documentele vechi, dar chiar și tablourile, mode…
— Mai dați-le dracului, dom’ profesor!
— Nu-i chiar așa, Luca! Dacă ai fi învățat ceva în școală sau măcar după aceea, ai ști că de exemplu moda secolului trecut era astfel făcută încât femeile purtau un fel de pernițe care să le scoată posteriorul în evidență. Am niște dagherotipuri foarte interesante. Dom’ judecător poate să-ți spună și el!
— Dar nu numai în secolul trecut! În Antichitate, de pildă…
— Asta așa-i, se grăbi să aprobe și domnul Caius Moldovan și numai bietul Raica, nu știa de partea cui să fie, cei mai mulți nepărându-i-se în cazul acesta și cei mai puternici. Dar până să ia o hotărâre, subiectul muri și domnul Caius Moldovan plecă din nou de la masa lor, mai ales după ce observă și profesorul Penescu ceva în legătură cu ridurile ce se adânceau îngrijorător pe fruntea domnului aproape intelectual.
— Nu mă interesează subiectul, mai spuse o dată Vancu, iar Fitacek încercă să-l convingă că nici așa nu e bine. Mi-am cumpărat orga de la biserica catolică, poate vreți s-o vedeți.
— Ăștia o să se ducă la dracu cu toții!
— Cu atât mai bine!
— Dar nu înțelegeți că nu e totuna ce vor căra cu ei?
— Unde?
— Unde? La dracu!
— Dom’ doctor, ce vreți de la mine?
— Păi, nu vă pot spune dacă nu vă entuziasmați deloc!
— Cum să mă entuziasmez dacă nu știu despre ce e vorba?
— Uitați ce e: eu nu reprezint pe nimeni, dar prin meseria mea am cunoscut… am văzut… Vă pot pune în legătură cu cei care reprezintă efectiv pe cineva.
— Aha!
O grimasă de neplăcere trecu peste chipul lui Fitacek:
— Asta-i nevasta lui Rusan.
— Ar trebui să vă întoarceți la Dacia să vedeți ce-i cu bărbatul ei!
— Ce-i cu el?
— Păi, credeam că v-a spus ea.
— Dar ea de unde știe?
— În fine… Duceți-vă, dacă vreți să vedeți de bolnavul ăsta. O să mă mai gândesc la cele ce mi-ați spus.
— Nu mai e timp de gânduri!
— O să vă mai sun eu! Sau, mai bine, sunați-mă dumneavoastră.
— Azi au fost arestați mai mulți copii…
— Copii?!
— Tineri de liceu.
— Bine, mai sunați-mă! Să văd ce pot face pentru ei!
Și Vancu mormăi un salut și plecă repede spre casă. Nu-l interesa! Nu-l interesa! Primarul e obligat să aibă grijă de toți nenorociții din oraș, să rezolve problemele avocaților și văduvelor și orfanilor și părinților și fiilor și cui o mai vrea să i se rezolve ceva. De aceea-i primar! Și pentru că are vocație pentru așa ceva! El, Vancu, nu are vocație pentru nimic din toate astea… Sau nici măcar nu știe dacă are sau nu vocație. Pur și simplu este un domeniu care nu-l interesează! Există oameni pe care banii îi fac să aibă puterea să-și bage nasul peste tot și alții cărora banii le folosesc drept scut. Din această ultimă categorie face parte și el, averea lui să-i fie un scut care să-l scutească să se uite peste gard pentru că nu are nevoie s-o facă. Dar atunci să nu se uite nici cei de afară în ograda lui! În timp ce mergea tot mai repede către casă începea să se înfurie: adică să se ducă acum la primar și la prefect și la toți dracii pentru ca să scoată niște derbedei de la închisoare și mâine vor face alți tâmpiți cine știe ce prostii, și iar va trebui să meargă și să dreagă și probabil că toate astea îi vor fi satisfăcute pentru că… pentru că drept mulțumire și el va trebui… și pe urmă ei iar o să-l servească și el va trebui din nou… Va trebui tot mai des și tot mai mult pentru că lucrurile astea nu se termină niciodată și nici n-au cum să se termine, deoarece lumea este făcută dintr-o mulțime de oameni și fiecare om trage în altă parte și fiecare vrea să fie conducător într-un mușuroi în care nimeni nu vrea să fie condus. Nu-i adevărat, i-a spus odată Lazăr, sunt și din ăia care abia așteaptă să fie conduși — dar nici asta nu-i adevărat: da, vor să fie conduși într-o privință, dar să conducă ei în toate celelalte, să se spună despre ei că sunt slabi și nepotriviți atunci când ar trebui să facă anumite lucruri pe care n-au chef să le facă, dar numai și numai atunci să se admită că sunt slabi, numai atunci și, doamne ferește, prea des și în niciun caz să nu candideze vreunul dintre ei la ultimul loc de pe schemă, cel mai umil nu va admite că el este cel mai umil decât doar dacă acest loc se premiază, se scoate în evidență și atunci… și atunci cum mai este acela cel mai umil loc?
De furie, Vancu aproape că fugea pe stradă. Doi tineri se sărutau lângă un perete și când îl simțiră cotiră după un colț. Poftim! Și ăștia se ascund. Toți se ascund și parcă toți se ascund de mine! Și ei se simt bine între timp! Și-s fericiți! Și ăia se ascund și ăștia se ascund… Și eu… eu numai pentru că am bani… Dar ce-s eu? Auzi, dom’le! Se ascund, se pupă și-s fericiți.
Apoi doamna Ritzi. Amarilli și celelalte enervări, cele legate de aceste femei, îl făcură să gândească la alte lucruri. Dar stând mai târziu singur în sala cu orga, învârtindu-se prin încăperea aceea mare și aproape goală, furia de pe stradă începu să-i revină. Se săturase să tot aibă obligații, el, care, de teama obligațiilor, nu se însurase. Nu de teama obligațiilor! El știe să tragă și a fost obișnuit de mic copil să muncească, numai că nu mai voia să se agite decât pentru cineva care merită efortul pentru cineva pentru care i-ar face plăcere să se agite!
Dar de unde le știe el pe toate, el, care nici n-a încercat cu adevărat să…? De unde? Un om se cunoaște totuși până la un anumit punct, chiar și fără o experiență identică anterioară Dacă n-ar fi fost așa, n-ar putea supraviețui, ar face prostie după prostie, toate prostiile pe care nu le-a făcut încă (și este vorba despre o infinitate de prostii!), ar încerca să ridice tonă de material sau să cumpere magazine întregi sau…Tâmpenii!. Oamenii fac destule prostii tocmai pentru că nu știu să-și evalueze forțele…
Se așeză pe taburetul din fața instrumentului și apăsă neputincios pe clape. Fără să primească aer, mecanismul suporta inert furia lui Vancu aspra claviaturii.
Nimic! Nimic! Nimic! Nimic!
Vancu ieși din încăperea cu orga, intră în salon, își aprinse o țigară de foi, pe care o aruncă după câteva fumuri, enervându-se că nu arde ca lumea, se întinse pe o canapea, privi tavanul, se sculă brusc și începu să răsfoiască mai multe ziare, căutând la rubricile largi de publicitate un meșter capabil să facă un mecanism apt să-i miște automat pedalele de aer la orgă. Nu găsi nicio meserie înrudită. Mecanismul aceia ar trebui să fie greu, a încercat și el să miște pedalele și a văzut că nu e chiar atât de ușor, ar trebui niște pârghii de fier acționate de un motoraș, mare lucru în fond n-ar fi! Dar cine să-i facă toate astea? Mare lucru!
Nici să ceri sfatul oricui nu poți! În primul rând pentru că nu dorea să ajungă celebru în țară cu orga lui subpământeană — ca a lui Nemo, își spuse și se bucură cât e de deștept —, pe urmă pentru că riști să dai de un nebun care să-și râdă de ceea ce-i spui. Ca Jager, de pildă.
Adevărul era că totuși prin Jager făcuse rost de orga sa, numai că, prin felul în care i-a făcut bătrânul pișicher acest serviciu, a reușit să-i strice tot cheful. La început da, la început Jager a fost amabil, încântat de idee, îi tot dădea cu faptul că instalarea unui astfel de instrument într-o pivniță este o trăsnaie cât se poate de ciudată, de parcă o biserică întreagă s-ar muta în subsolurile lui Vancu, i-a spus că-i mijlocește acest târg numai cu condiția ca Vancu să facă slujbe eretice în pivnițele sale și s-a tot distrat până ce s-a plictisit și el de bancurile sale cam lipsite de haz. Pe urmă însă, când tot Jager a fost cel care a insistat că va rezolva și cu transportul și când l-a pus pe cărăușul Roth să împacheteze fluierele în zdrențe și le-au plimbat așa, ca pe niște moaște prin tot târgul, astfel încât până la urmă le-au adus câțiva băieți pe jos, bucată cu bucată, folosindu-se de faptul că nu erau grele, ci doar multe, iar vântul și ploaia lovind mumiile pe care le cărau în brațe le făceau să șuiere și să țiuie, încât la un moment dat, cam din oră în oră, cât dura un drum făcut de băieți până la destinație și înapoi după alte fluiere, din oră în oră scoteau pe la geamuri și uși pe toată lumea care se nimerea să le fie în cale, pe urmă Vancu avu toate motivele să se sature de serviciile senilului binevoitor. Și asta n-a fost încă tot, Jager i-a dat câțiva bănuți unui puști, iar acesta îi acompania pe hamali cu lovituri într-o tobă de jucărie din pleu, una dintre jucăriile acelea pe care regretă fiecare părinte că i-a cumpărat-o copilului său, imediat după ce acesta începe s-o folosească. Degeaba se supărau băieții lui Roth și-l înjurau pe piciul cu toba, ei aveau mâinile ocupate cu mumiile lor cântătoare, trebuiau să-și facă datoria și să le ducă la destinație, fluierele instrumentului își făceau și ele datoria țiuind, iar băiatul care cadența totul cu toba lui îi făcea să se simtă ca niște pisoi cu tinichelele legate de coadă. A fost jalnic și de pomină cortegiul mutării orgii de la biserica catolică până în subsolurile lui Vancu și tămbălăul a durat aproape o zi întreagă, o zi în care din oră în oră lumea ieșea în stradă, întrerupându-se din orice activitate. (Pe urmă degeaba se întreba Vancu ce dracu au vrut să vadă cu toții, a doua și a treia și a șaptea oară, când era clar că nu se repeta decât din nou și din nou aceeași tâmpenie. Dar ce să mai zici…)
Și de atunci, cu tot secretul pe care Vancu se încăpățâna să-l țină în legătură cu orga sa, un secret născut dintr-un fel de pudoare și din teama de discuții inutile, dar secret al lui Polichinelle, în fond de atunci se auzeau din când în când din dreptul casei sale, renăscute dintr-un ecou întârziat, zgomotele acelui cortegiu, zgomote care în realitate n-au încetat cu totul niciodată de când s-au produs pentru întâia oară și care reveneau mai ales atunci când își amintea toată întâmplarea. Și cum ar fi putut s-o uite? Așa că trecând pe stradă, oamenii auzeau câteodată, e drept că în surdină, zgomotele acelea a căror semnificație ei au început s-o uite, dar care pe Vancu continuau să-l bântuie chiar și atunci când el spera că au dispărut.
— N-ați mai primit medalia aceea? îl întrebă râzând Amarilli, care veni iarăși nepoftită în încăpere.
„Din nou? Femeia asta nu mai are altă treabă?”
Vancu sări în picioare, se frecă la ochi și-o întrebă dacă e dispusă să-i mai cânte ceva la orgă.
— Nu, acum nu, veni răspunsul și atunci Vancu, Vancu cel întotdeauna atât de manierat, nu se putu abține să nu strige la ea, întrebând-o de ce dracu a mai venit și ce mai dorea iarăși de la el.
— Ați zis că Lazăr vă este unchi, spuse ea și atunci intră și acesta în odaie, iar Vancu se mai potoli, îi pofti pe amândoi să stea jos și le oferi bomboane din cutia lui plată pe care o purta în buzunarul de la haină. El își mai aprinse o țigară de foi.
—- Deci n-ați primit medalia aceea!
Vancu începu să se înfurie din nou, nici el nu știa de ce, poate în primul rând pe sine însuși, pentru că uită mereu să încuie ușa după el.
— Nu, n-am primit nimic! Am, plecat înainte de a apuca ei să mi-o dea.
— Minunat, strigă Amarilli și privi de la unul la altul cu ochii încărcați de însemnătatea momentului.
— Ce s-a întâmplat? o întrebară bărbații.
Ea avea lacrimi printre gene.
— Îmi vine să râd și să plâng. Și, Doamne, cât trebuie să mai râzi ca să poți plânge și cât trebuie să mai plângi ca să poți râde! Mai ales azi, nu?
Asta le plăcu la amândoi. Poate pentru că era în spiritul „filozofelii lugojene”. Oricum, era un fel de a te exprima foarte plăcut.
— Ce-a mai fost acolo după ce am plecat eu? se interesă Lazăr și totul risca să intre din nou într-o atmosferă de conversație.
— Ce-a mai fost pe acolo? Rusan… Vancu se opri, gândindu-se că asta ar fi trebuit să-i spună în primul rând lui Fitacek, că Rusan este într-un hal fără de hal, dar parcă doctorul știa ceva, atunci când au întâlnit-o pe nevasta lui Rusan a strâmbat din nas și parcă au amintit și de rapiditatea cu care se împrăștie veștile în oraș.
— Ce-i cu Rusan?
— Nu-i prea bine și dacă vă găseau acolo nu v-ar fi fost nici dumneavoastră prea bine.
— Voi nu vă tutuiți? întrebă Amarilli.
— Câteodată. Dar nu despre asta e vorba, ci despre…
— Despre ce?
— Azi, ți-am spus, azi ăștia nu v-au prins… nu te-au prins, dar mâine sau poimâine tot o să dea de tine!
— Au mai încercat. Dar, te asigur, Duma n-o s-o facă prea curând din nou!
— De ce? Ce-ai să-i faci? se interesă Amarilli.
— Eu nimic! Lazăr începu să râdă, un râs grosolan care pe Vancu îl deranja întotdeauna. Nu și pe Amarilli.
— Nu-i numai Duma printre ei.
— Nu. Dar până la urmă o să se lămurească lucrurile cu ei și până atunci voi ști să mă apăr și singur.
— Nu sunt convins.
— Și ce-ai vrea să vă spun acum? Că e groaznic, îngrozitor și înfiorător? Sau să-mi închid depozitul și să fug sa mă ascund… să mă ascund naiba știe unde?
— Chiar, unde te-ai putea ascunde?
— Ia mai lăsați-mă în pace! N-a venit încă vremea să mă ascund eu!
Asta-i sigur! Și de cine să se ascundă, mă rog? Nu te poți ascunde toată viața. Iar de ăștia…
Fusese o dată și el la domnul doctor Covaciu. Îl luase cu el Jager. Mai bine-zis se nimerise să meargă împreună: Lazăr pentru că ducea de ani de zile combustibil familiei Covaciu, Jager fiindcă fusese invitat. Lazăr terminase cu treburile de la depozit pentru ziua aceea și, în drum spre casă, se întâlnise cu bătrânul avocat în centru. Făcură câțiva pași împreună și auzind unde merge Jager, îl însoți, gândindu-se că în felul acesta va rezolva și o problemă curentă de afaceri.
În casa Covaciu era lume multă și, odată venit, Lazăr fusese considerat și el ca oricare dintre musafiri, lucru care nu-i displăcu de fel. Nu-i cunoștea pe toți cei care umpluseră în seara aceea camera de lucru a celebrului avocat, oaspeții ședeau pe fotolii, pe scaune, câțiva rămăseseră în picioare; încăperea era mare, de fapt un fel de hol uriaș unde-și primea doctorul Covaciu clienții, dar și locul în care se întâlneau cel puțin de două ori pe săptămână — seara — numeroșii săi musafiri, medici, avocați, profesori, dar și câțiva obișnuiți ai casei fără studii superioare. Foarte mulți tineri se învârteau pe acolo și discuțiile continuau până seara târziu, iar să fi luat parte la ele era considerat de multă vreme un fel de semn de noblețe în oraș, marca succesului Ia cea mai înaltă apartenență.
Ca de obicei, gazda prezida întrunirea șezând în fotoliul din spatele biroului masiv, pus de-a curmezișul colțului pe un fel de postament. Un soare roșu pătrundea razant prin ferestre, discuțiile erau potolite, pur teoretice. Se vorbea pe rând, Covaciu însuși intervenea rar și, spre deosebire de alte societăți mai mari, nu se discuta pe grupulețe, toată lumea participând pe rând la tema pe care o susțineau unul după altul diferiți vorbitori. Pe două măsuțe se aflau pahare, sticle, platouri cu sandviciuri și farfurii, lumea se servea singură, fiecare când și de cât avea nevoie. În încăpere plana o atmosferă aproape solemnă cu care deprinșii casei probabil că se obișnuiseră de mult, dar care pe Lazăr îl intimidase de la intrare, o morgă la care contribuiau poate și termenii folosiți în conversații — adevărate expuneri —, totul făcându-l să nu îndrăznească să se atingă de mâncare, nevrând să defileze prin mijlocul camerei pentru a-și lua o farfurie. Se simțea pe un teren nesigur, nivelul discuțiilor având darul de a-l inhiba, de a-l și nemulțumi, începând apoi încetul cu încetul chiar să-l și enerveze: ce altă treabă au toți oamenii aceștia decât să vorbească, să pună tot felul de probleme abstracte, pe când el era obligat să lupte toată ziua și de multe ori și toată noaptea pentru lucrurile cele mai concrete? Vechea poveste. Dar nu numai discuțiile, totul în jur îl copleșea făcându-l mic, paralizându-l și în același timp înnebunindu-l de ciudă, mobila masivă, abundența de cărți, multe legate în scoarțe impunătoare, candelabrul uriaș din cristal, serviciul pe care erau expuse sandviciurile, totul făcând parte din recuzita paradisului pentru care se zbătuse și el atâta‘ și care-i rămăsese refuzat. De ce? Abia se putea concentra printre atâtea gânduri și totuși… și totuși ceva îl făcea să fie atent.
— Toată maculatura asta, miile de pagini care ne înconjoară, nu sunt decât o diversiune, un mod de a-i face pe oameni să nu se caute pe ei înșiși, ci să se piardă în destine prefabricate și în probleme străine sufletului lor.
— Da, toate bibliotecile impunătoare ar trebui reduse la cele câteva cărți fundamentale, cele care ne conduc la propriul nostru destin, cele care ne fac să vedem dincolo de propria noastră moarte.
— Orice cale de a ajunge la adevăr prin primenire este o cale sfântă.
— Ce vorbești, bre? Noi trebuie să plivim buruienile, numai astfel vom putea pune în brazdă sămânța sfântă.
„Cum adică, se întrebă Lazăr, ăștia care-și pun cu toții în fața numelui câte un dr. sau un prof. sau un ing., ăștia au ajuns să disprețuiască acum cărțile? Atunci de ce-și clădește el în visurile sale cele mai tainice o cameră ca asta, cu mobila de aici, cu cotoarele tomurilor strălucitoare, cu biroul gemând de acte importante?”
— Toate sforțările noastre de a ne curăți de păcat sunt zadarnice: „Căci nu murim pentru că am păcătuit, ci păcătuim pentru că suntem muritori, pentru că suntem oameni”, cită cineva din Nae Ionescu. Noi…
Jager, cu, gura plină, părea să nu cunoască regulile casei: mestecând zgomotos între cuvinte, îl întrerupse pe vorbitor și-i făcu pe toți să se întoarcă spre el.
— Dragilor, le spuse, eu cred că sunt cel mai bătrân dintre voi, așa că în mod normal eu ar trebui să fiu primul care va afla ce va fi dincolo de moarte, dacă aveți voi dreptate și dacă într-adevăr mai este și acolo ceva.
— Dumneata, îi spuse Covaciu și-l arătă cu unul dintre cele două bastoane sprijinite de fotoliul său, dumneata ai cele mai puține șanse să ajungi primul acolo.
— De ce?
— Pentru că dacă luăm lucrurile matematic, de obicei dintr-un grup primul moare cineva la întâmplare. Desigur, cel mai bătrân nu va fi aproape niciodată ultimul, asta în situațiile normale, dar pentru că am spus că primul moare de obicei la întâmplare, dumneata dacă ai face-o, ai infirma regula.
Jager se opri câteva secunde din mestecat. Era încurcat și probabil că doctorul Covaciu îi stricase începutul raționamentului pe care se pregătise să-l expună. Dar își reveni repede.
— Cu atât mai bine. Ceea ce vreau eu sa vă spun este că am avut ocazia… pentru că cel mai bătrân tot eu sunt, nu? Și mușcă dintr-un nou sandvici, am avut ocazia să mai aud discuții asemănătoare. Nu chiar exact la fel, dar asemănătoare. Tăcu să audă reacția, dar nimeni nu-i intră în vorbă. Netulburat, Jager continuă să mănânce.
— Și ce vreți să spuneți cu asta? întrebă cineva într-un târziu.
— Mulți dintre cei care au dus aceste discuții știu acum ce se întâmplă după moarte. Au trecut… Acolo. Doar ei pot să vă spună cu precizie dacă s-a meritat să se obosească atâta pentru… pentru… Mâncând, își căuta cuvintele.
— Și?
— Dacă tot sunteți convinși că moartea este poarta, ca să spun așa, eu sunt dispus să pun pariu că domnul care va trece primul Acolo… per pedes apostolorum…, așa… că acolo…, că nu a meritat oboseala. Scheiss!
— Iar cel care va pierde pariul va plăti Acolo? întrebă Covaciu.
— Mă rog.
— De acord. Toți vom plăti Acolo. Pentru asta trebuie să fim pregătiți. Domnule doctor, sunteți un om inteligent, de ce nu vreți să acceptați regulile jocului?
— Ce joc? A, dacă nu este vorba decât despre un joc, atunci eu cu plăcere… Cu toate că mie și la…
— Domnule doctor!
— Vreau să spun că și la cafenea mie mi-a plăcut mai mult să chibițez. Kibitz, halts Maul!
— Domnule doctor, în viață nu poți chibița!
— Și nu întotdeauna!
— Nu despre asta este vorba, reluă Covaciu și ceilalți tăcură. Știți foarte bine la ce m-am referit. Viața este o poezie. Ea este plină de simboluri din care noi nu suntem în stare să înțelegem decât o a câta parte. Și Biblia este o poezie. Și cărțile noastre la fel. De ce nu vreți să priviți puțin mai încolo, în spatele simbolurilor?
— Eu? În calitate de chibiț, făcu Jager… Mă rog, mă rog, să nu mai zic despre asta… despre chibiț… cu toate că eu… Dar de ce să privesc eu altfel decât jucătorii din primele rânduri? Dumneata, îl întrebă el pe doctorul Comșa, dumneata ai spus odată că ai făcut parte și din Legiunea Arhanghelului Mihail, ești om vechi deci…
— Așa-i, făcu Comșa grav. Așa-i, și asta-i o mândrie nu numai pentru mine, ci pentru toată familia mea, pentru fiii mei, pentru….
— Știu, continuă Jager, pentru nepoți și pentru… pentru Schwiegermutter și Schwiegertochter…, mă rog, dumneata cunoști toate aceste simboluri de care vorbește onorabilul nostru… na, că era să spun „onorabilul meu oponent”…, onorabila noastră gazdă… Știi ce se ascunde după aceste simboluri?
— Eu, spuse Comșa, cunosc cărțile noastre și le citesc mereu. Eu cred în ele și voi fi fără cruțare cu dușmanii și…
— Ai ucide, domnule doctor, dacă așa ți-ar cere ele?
— Ele îmi cer să și ucid, dacă așa este drept!
— Deci crezi în ele și nu în ceea ce este ascuns în spatele lor? Atunci ce rost mai are să fie acel ceva? Dacă există…
— Ce vrei să spui?
— Sau, fiindcă veni vorba că ai și omori, dacă asta ar scrie acolo sau dacă asta ți s-ar cere, sau… sau și moartea tot simbolic ai împărți-o?
— Domnule doctor!
— Că cei omorâți, săracii, nu știu asta…
— Domnule doctor Jager, dumneata te îndoiești de literatura noastră?
— Eu? Eu abia cunosc cărțile astea, dragule.
— Atunci te îndoiești de noi?
— Depinde la ce te referi.
Soarele dispăruse de mult din geam, se făcuse aproape întuneric, dar nimănui nu-i trecea prin cap să aprindă lumina.
Plecară. Jager se sculase aproape imediat după ce vorbise și după ce-și terminase de mâncat porția de sandviciuri, iar Lazăr simțea că se află pe un teren străin lui și nu dorea să rămână acolo singur. La ieșire o găsiră pe bătrâna doamnă Covaciu, mama celebrului avocat, șezând pe un scaun în fața ușii încăperii în care se aflau oaspeții.
— N-am discutat cu el problema cu lemnele, îi spuse Lazăr lui Jager pe drum.
— De ce, dragule?
— Păi, cum era să discut lucruri atât de… atât de practice acolo?
— De ce? Ăștia se pricep grozav la lucrurile practice. Dacă ai fi știut ce sandviciuri grozave au pregătit, ai fi mâncat și dumneata pe săturate…
— Dar, domnule doctor… ceva tot nu înțeleg.
— Spune, dragule!
— De ce nu v-a mai răspuns doctorul Covaciu? De ce v-a lăsat la sfârșit în seama celorlalți?
— Nu știu. Nu m-am gândit la asta și nici nu mă interesează. Acuma tu să nu crezi că am câștigat eu procesul numai pentru că el n-a mai răspuns. Dacă l-ai cunoaște mai bine, ai vedea că el tace de multe ori. Câteodată tace ore întregi. Asta-i o mare artă: să-i lași pe alții sa se facă de râs.
— Și credeți că ceilalți se vor face de râs?
— Sigur că da. Numai că nu știu cine o să mai râdă.
— Dar el? Covaciu?
— Covaciu?
— Ascultă, îi spuse Vancu lui Lazăr, tulburându-i amintirile și gândurile, ascultă, cine mi-ar putea meșteri un mecanism care să-mi mânuiască pedalele de la orgă?
— Un ce?
— Nu pot să cânt la orga mea decât dacă cineva apasă pedalele pentru aer. Vreau un mecanism care să facă automat treaba asta.
— Nu știu așa ceva, spuse Lazăr cu răutate și simțea cum se interpune un diavol cu plăcerea iritării între el și Vancu. Uite cu ce poate să-și piardă „nepotul” său vremea, acest papă-lapte pe care au căzut de pomană toate grațiile cerului. Lui să-i fi picat atâtea moșteniri pe cap, el ar fi știut ce să facă, cum să le înmulțească, cum să folosească această armă, unica armă cu care se poate conduce lumea. Dar nu, niciodată nu i-e dat cui trebuie norocul! De aceea această nivelare îngrozitoare pe lume: nimeni prea deștept sus, nimeni prea investit cu mijloace printre cei care ar putea să le folosească, toți cu aceeași putere la urma urmei, și cei tari și cei slabi, doar că unul mai norocos își poate bate joc de norocul lui și altul mai tenace, ajungând să realizeze după mii de eforturi și privațiuni ceva ce nu-i mai face nicio plăcere, dar singurul lucru care s-a nimerit să-l poată face după atâtea sforțări…
— N-ar fi mare lucru mecanismul ăsta, spunea Vancu: doar niște pârghii acționate de un motoraș
— De ce nu-l pui pe aproape-inginerul tău la treabă!
„Iarăși domnul Caius Moldovan? Ce au toți cu el astăzi?”
— Tu cunoști multă lume, poate-ți vine vreo idee…
— Hotărâți-vă odată! Mai înainte mă sfătuiți să mă bag în gaură de șarpe, apoi să umblu după prostiile tale…
— Nu-s prostii!
— Ești atât de interesat în tot ce spui, încât toată teama ta pentru soarta mea a dispărut imediat după ce ai rostit-o.
— Ți-e frică? făcu Amarilli.
— Nu mi-e frică, dar ar trebui să fiu un prost să nu mă îngrijesc să-mi iau niște măsuri de prevedere. Ăștia nu glumesc și până la urmă sunt și destul de mulți… Eu n-am timp să mă îngrijesc de motorașe pentru… pentru toate prostiile astea cântătoare!
— Ți-am mai spus că nu-s prostii!
— Ia mai lăsați-mă în pace! și Lazăr ieși furios, trântind ușa.
Amarilli rămase tolănită pe o canapea, iar Vancu își spuse că-i trist și semnificativ faptul că oamenii pot să înțeleagă atât de greu însemnătatea pe care-ar avea-o pentru el un motoraș atașat la orga sa, o însemnătate atât de mare încât doar acel motoraș i-ar putea da senzația de singurătate tihnită pe care și-o dorea. Da, e adevărat, poate nici având mecanismul acela nu se va simți în largul lui și senzația de detașare plenară nu va apărea pentru că îl va deranja lemnul din care este făcut taburetul din fața instrumentului sau poate îl va necăji lumina pe care și-o va instala sau cine știe ce altceva. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, până la urmă și astea se vor aranja, obiceiurile nu se formează într-o zi, iar faptul că va putea coborî de câte ori va dori să cânte, că o va putea face și că îl va distrage, că îl va păstra singur cu dânsul, că va putea sta acolo, dacă va dori chiar și până la sfârșitul lumii, până la sfârșitul războiului ăsta, care și el până la sfârșit va trebui să se termine, faptul că va putea să hiberneze colo, improvizând și perfecționându-se la orgă, la singurul instrument care-i putea compensa toată lumea înconjurătoare, atât de complex și de fascinant i se părea să-l faci să vibreze, să pui viață în el, să-l faci să fie una cu tine, faptul că… Ar fi o soluție, ar fi o soluție care l-ar scuti de atâtea mizerii, de atâtea prezențe nedorite și cicălitoare, orga nu-i va cere niciodată nimic în afară de atingerea clapelor și aer în fluiere, tot haosul din jur ar dispărea…, și… și atunci să-ți vină cineva, un prieten, o rudă să-ți spună că tocmai astea-s prostii? În cazul ăsta ce nu e prostie?
Atât de puțin îi cere orga și nici acest puțin nu i-l poate oferi și cu asta singurătatea sa este compromisă. Se uita la Amarilli, care stătea ghemuită pe canapea și nici nu se gândea să plece de acolo, iar el n-avea chef de o altă prezență decât de orga sa pe care ar profana-o dacă ar mai pune-o pe femeia asta să-i miște pedalele, dar ea probabil că s-ar eschiva sau ar obosi când el s-ar afla în cea, mai bună dispoziție. Ar fi indecent s-o pună să miște pedalele alea, nimeni n-ar trebui să facă acest lucru, cel mult un mecanism mort ca orice obiect, martor care nu deranjează așa cum nu deranjează nici mobila din cameră în momentele cele mai intime. De dragoste și de singurătate.
— Nici măcar un fleac din ăsta să nu poți realiza!
— Ce fleac?
— Mecanismul pentru pedalele instrumentului.
— Păi, de când încercați să vi-l procurați? Sunt convinsă că în câteva zile..,
Da, cât e de logic… Nici n-a avut încă timpul să se ocupe, dar în câteva zile… Cu banii săi… Desigur, în câteva zile… De parcă nu i-ar trebui acum, de parcă n-ar conta numai acum, de parcă…
Între timp, reveni și Lazăr. Acesta nu era obișnuit să plece de undeva fără să fi încercat măcar să-și atingă scopul, mai ales că de data asta timpul îl presa. Și-l mai enerva și faptul că Amarilli nu-l urmase, nu pentru că ar fi avut nevoie în clipa aceea de ea, dacă ar fi plecat cu el, probabil că ar fi trimis-o la toți dracii, dar un lucru care-i aparținuse — și el nu a aruncat niciodată nimic, ceva odată intrat în stăpânirea sa, rămânea cu această pecete pe veci —, un lucru care-i aparținuse trebuia să se poarte ca atare, altfel însemna că se revoltă și… și ce dracu s-a întins deșteaptă aia acolo pe canapea, ca la ea acasă?
— Am să-ți trimit un meșter care să-ți pună la punct pros…, mă rog, afacerea aia. Dar trebuie să-mi faci și tu un serviciu! În primul…
— Normal! Când ai să-mi trimiți meșterul?
— Omule, te porți ca un copil mic… Mă voi strădui să ai azi meșterul.
— Nu, meșterul mă interesează, ci mecanismul în stare de funcționare!
— În câteva zile vei avea și mecanismul.
— În câteva zile… Tu știi… voi știți că eu n-am așteptat nici cu orga atât cât mi-au cerut cei care mi-au vândut-o? Ei au vrut să mi-a trimită abia după ce ar fi avut montată alta în loc, după ce organistul lor s-ar fi obișnuit cu noul instrument și după ce s-ar mai fi întâmplat și nu știu alte câte lucruri. N-am avut răbdare și i-am obligat să mi-o trimită atunci când am avut eu nevoie de ea. Și atunci să mă împiedic de un simplu… de un biet…
— Nu vă pot face mecanismul acela meșterii care v-au instalat și orga? întrebă Amarilli.
— Nu. Ăia-s niște nepricepuți! Și nici n-am nevoie să știe tot orașul de orga mea! Deși… Oricum, cred că nu mai e nevoie să vă rog și pe voi să nu prea vorbiți despre ea în oraș… („Ar fi cea mai ordinară bârfă…”)
— Bine. Să lăsăm asta!
— Atunci…
— Vei avea meșterul! Deocamdată însă îți cam dau târcoale cioclii și ție.
— Ce ciocli?
— Pictorul ăla nebun se tot învârtește pe aici. Acum, cât am fost afară, l-am văzut din nou.
— Ar trebui făcut ceva cu el, se înfiora Amarilli.
— Ție ce ți-ar place să faci cu el? se amuză Lazăr.
— Taci din gură! Nici în vis să nu-ți apară! Știți că se spune despre el că pe cine pictează…
— …moare. Știu. Numai că dacă voi muri abia atunci când o să mă deseneze ăsta, atunci n-am să mor niciodată. Și zău că nu de el îmi pasă mie acum.
— Dar de cine? întrebă Amarilli.
— Azi a fost de foarte multe ori pe aici, zise Vancu.
— Te place!
— Ar trebui făcut ceva cu el, repetă Amarilli.
— Ce?
— Stați să le luăm pe rând, propuse Lazăr. Eu am să plec și peste o oră sper să-ți pot trimite un meșter.
— Numai să fie priceput…
— Va fi. Lazăr se gândi la Șurubel. Va fi. În legătură cu pictorul vostru, deocamdată n-am timp de el. Dar am și eu o problemă! Îți trimit meșterul, dar trebuie să mă asculți și tu pe mine! Ai văzut, evenimentele se precipită și eu…, eu știi în ce relații mă am cu toți golanii ăștia care se numesc acum legionari. Așa că… A, da! În primul rând trebuie să te lămurești și tu în ce relații ești cu ei. Sfatul meu este să-i dai dracului, dar nu pe față. Altfel te-ar putea omorî! Ăștia-s mai periculoși decât pictorul vostru!
— De ce să mă omoare?
— Au omorât și oameni mai mari ca tine!
„Și lui Lazăr i-e frică de legionari!” gândi Amarilli cu părere de rău și se mira cum de vorbește atât de franc în fața ei, cum de nu mai face pe nebunul. Nu și-l imaginase niciodată ca pe un Făt-Frumos, dar o forță neobișnuită nu putea să nu-i recunoască. Îi părea sincer rău că o dezamăgise tocmai în această privință. Îi părea rău de tot.
— Meșterul pe care mi-l trimiți e de încredere?
— Sută la sută! Într-o oră îl aduc aici! Ascultă-mă, de ce n-ai stat să-ți dea medalia aia? În ceea ce mă privește, eu trebuie să schimb placa.
— Cum de nu ești cu ei? De mult mă întreb…
— Cu ăștia?! Cu buboaiele astea!? Ăștia n-au niciun viitor… Acuma-și fac și ei de cap… O lună, două… Au mai căzut și alții, au mai căzut și guverne… Și încă mai repede… Pe urmă o să-mi intre și mie ăștia în colimator… Dar până atunci sunt periculoși și trebuie să am grijă să nu-mi vatăme interesele! Vreau să pun totul pe numele tău!
— Până acum, cum murea unul, mă lăsa pe mine moștenitor. Acum încep și cei vii să mă pricopsească!
— De ce faci pe prostul? Știi bine ce vreau eu de la tine!
— Și dacă ăia nu pică?
— Pică!|
— Și dacă eu nu ți-aș… dacă nu ți-aș mai da înapoi… Vancu roși ca un copil. Lazăr nici nu se obosi să-i răspundă. Și dacă nu-ți atacă averea ci… ci persoana? Dacă te atacă pe stradă sau acasă?
— Nu s-a născut încă ăla! Și mai ales de acum… am să-mi iau și eu măsuri de prevedere…
— De ce nu pleci pentru câteva săptămâni din oraș?
— Unde să plec și cine să conducă afacerile între timp?
— Am citit prin ziare…, dar mai ales am auzit destule în ultima vreme… Ăștia nu glumesc! Și de unde ești tu atât de sigur că nu vor rezista?
— Sunt absolut sigur. În fața oricărei molime cine e puternic scapă. Iar eu nu m-am dus încă în viața mea la medic pentru mine. Trebuie să știi să te descurci! Chiar și cu boala!
— Dar ai spus că au omorât și oameni mai mari ca tine!
— Ca mine? N-au nimic cu mine! Doar tâmpiții ăia de cumnați pe oare n-am știut să-i izgonesc la timp, doar ei îi asmuță împotriva mea! Pe Rusan l-am făcut să se potolească pentru câteva săptămâni… De mâine va mai sta și Duma la pat. Numai că ei au făcut atmosferă și au mințit o serie de lucruri despre mine, așa că deocamdată, până nu mă uită, și ceilalți m-ar sfâșia, chiar dacă n-ar prea ști de ce.
— Poliția legionară a fost la noi în casă, spuse Amarilli. Azi-dimineață! Au fost la familia Doboș, le-au spart tot ce au găsit și pe urmă l-au luat pe unul dintre băieți și pe încă un tânăr care stă în gazdă la ei. Am auzit că și pe celălalt băiat l-au luat de la liceu.
— Cine l-a luat?
— Numai lume fină! Trei doctori, un funcționar și un ceasornicar! Eu nu înțeleg un lucru — am discutat despre asta și cu domnul profesor Penescu: de ce unii oameni sunt arestați, iar alții sunt cei care arestează?
— Cum altfel? Asta-i așa de când lumea.
— Nu, eu…, adică dom’ profesor Penescu se referă la tineri, la elevii lui. De ce unii dintre cei mai buni ajung să fie de o parte și ceilalți de cealaltă parte?
— Ți-am spus că-i așa de când lumea.
— Da, dar de ce-i X într-o parte și Y în cealaltă, se încăpățână femeia.
— De unde vrei să știu? Probabil că au motivele lor. Și în afară de asta, închipuie-ți că cel puțin unii dintre ei s-au hotărât într-un anumit moment când pe unul l-a zăpăcit o frază, pe altul o promisiune sau un model… Pe cei mai slabi i-o fi luat curentul…
— Nu vorbesc de cei slabi, se scutură Amarilli în felul ei dramatic.
— Dar sunt și din ăștia!
— Ăștia nu contează!
— Ce vorbești? Atunci nu contează o armată întreagă! Și apoi, crezi că e atât de mare lucru să iei o decizie? Asta se întâmplă într-o clipă! Pe urmă lucrurile își urmează cursul.
— Domnul profesor Penescu spunea…
— Spune-mi, tu zile întregi n-ai făcut altceva decât să judeci de ce ai deschis școala asta de balet? Ți-a venit ideea și pe urmă n-ai făcut decât s-o îndeplinești…
— Și clipa aceea?
— Ce-i cu ea? Clipa aceea decide o viață.
„Și viețile celor din jurul tău, a familiei tale, ale prietenilor și dușmanilor cu care intri în contact și asupra cărora viața ta are o anumită influență.” Dar Vancu nu mai spuse toate astea cu voce tare. Altfel risca să nu mai termine niciodată.
— Și ceilalți?
— Ce-i cu ceilalți?
— Ceilalți se opun pentru că au impresia că așa-i cinstit.
— Și ce-i cu asta?
Vancu își aprinse o țigară. Amarilli îi ceru și ea una.
— Iartă-mă, se scuză el că nu-i oferise de la început. Se plictisea îngrozitor. Adică nici nu-i bine spus că se plictisea: în realitate avea mai tot timpul ceva de făcut, nici nu apuca să ducă la capăt câte își propunea. Dar nu-i făcea nimic plăcere și discuțiile astea nesfârșite, venite parcă din paginile unui roman dintre acelea foarte valoroase și lăudate de ziare, al cărui autor este băgat cu fotografia în cărțile de școală, dar pe care nu le citește niciun om trecut de treizeci de ani… Lucrurile astea-s prea adevărate, le auzise de prea multe ori, mai dați-le naibii, cum de nu vi se urăște să le întoarceți toată ziua de pe o parte pe alta? Măcar dacă i-ar aduce meșterul acela, deși în clipa aceea nici de orgă n-avea chef… Se lăsă pe spate pe canapea, mai că-i venea să doarmă, cu toate că i-ar fi fost peste puteri să ia o hotărâre, chiar singur fiind: mă dezbrac și mă culc. Pe vremuri avusese de făcut numai lucruri care-i produseseră plăcere. Poate că-l stimulase și lumea din jur, nu cei de astăzi care toată ziua discută aceleași lucruri și povestesc amănunte legate de aceleași gânduri — da, e adevărat că l-au ridicat pe nu știu cine, că ăia-s niște descreierați și că ăialalți slut altfel de imbecili, că acolo nu se mai poate și că acolo nu se va mai putea, e adevărat că trebuie luate niște măsuri pentru că altfel ne vom duce cu toții dracului, dar e de prea multă vreme adevărat totul și la un moment dat îți vine să-ți dorești să te duci odată în lună numai să se termine cu toate poveștile astea care-ți strică tot cheful să te mai ocupi și de altceva, toată ziua să stai ca o cârtiță și să te îngrijești de ce va să fie și să nu te mai poți bucura nicio clipă de ce este… (Dar de ce ca o cârtiță? De ce ca o cârtiță? Cârtițele-s animale minunate!) Parcă zicea pe vremuri ceva Mărginean în legătură… În legătură cu… Pe naiba! Nici ăsta nu s-a putut ține de predica lui, nimic… nimeni nu se ține de nimic și de aici pornesc toate, deși… deși lucrurile nu sunt atât de simple…
Iar chestia cu Mărginean…
Mărginean s-a schimbat radical în ultimul timp. Nu mai era omul amabil și senin pe care-l cunoscuse toată lumea. Începuse să se poarte și în oraș ca la cazarmă. Doar cu Jager se spune că se mai vedea din când în când.
Adevărul este însă că și pe Vancu îl căutase mai de mult colonelul, îi vorbise cam pe același ton ca și Fitacek, îl dăscălise și-l sfătuise să nu se lase antrenat în „aventura verde”, chiar așa și numise el ceva ce pe Vancu nu-l interesa defel, așa cum nu-l interesau nici celelalte aventuri cu care era mereu amenințat, de care era prevenit, toate aceste evenimente care-l oboseau. „Mărginean e un erou” îi spuse odată în șoaptă unchiul, Vancu cel Roșu, o fi un erou, numai că pe nepot nu-l interesau nici eroii despre care nu se putea vorbi decât în șoaptă și nici ceilalți, cei despre care urla „Cuvântul”. Nici mucenicii, nici martirii. Aia-i soarta lor, să fie mucenici și martiri. Ce rost avea să se bage el în treaba lor?
Doar o singură dată, atunci când îi spuse toate astea lui Vancu cel Roșu, doar atunci parcă simți totuși ceva pentru Mărginean. Poate și pentru că unchiul îi reproșase că în felul în care vorbește el nu se exprimă niciodată un bărbat, un om. Așa că apoi gândise câteva, zile la colonel și trebui să admită chiar și din puținul pe care-l știa, că Mărginean este un erou și că el însuși nu este, că între atâția eroi și atâtea lichele trebuie să existe și primii pentru că altfel totul ar fi îngrozitor de tâmpit și atât de nesuferit încât nici el n-ar mai putea suporta toată viața asta. E adevărat. E adevărat…
Dar starea îi trecu și tot ce-i rămase era speranța că dacă el nu se putea numi în niciun caz erou, măcar nici lichea nu era, nimeni n-ar fi putut spune așa ceva despre el. Și dacă ar fi spus ce-ar fi fost?
Și ce-l privesc pe el toate astea? Destul!
— Bine. Fac ce vrei tu! Poți să treci pe numele meu tot ce dorești, dar fii bun și du-te după meșterul ăla! Spune-i despre ce e vorba și să vină cu ce-i trebuie, pentru că toți meșterii care au fost până acum aici n-au făcut decât să vină și să plece și iarăși să vină să vadă ce-i de făcut și iarăși să plece după o piesă sau după o sculă și, zău, n-am răbdare să aștept până ce i-o aduce arca lui Noe pe toți! Să vină, să facă, îi plătesc și ducă-se unde vrea!
Și Vancu își dorea deja ca meșterul lui Lazăr să nu poată veni în ziua aceea, să-l lase în pace și să nu-l pisălogească și ăsta cu aceleași povești ca toți ceilalți care nu mai au altceva în cap decât… Și femeia asta de ce nu mai pleacă odată? (Amarilli deschisese ușița de la sobă și scutura scrumul de la țigară acolo.)
— De ce nu folosiți scrumiera? Vancu se sculă și plecă în altă încăpere, lăsându-i pe ei locului, să facă ce vor. Dar el ce să facă?
The post A treia zi (18) appeared first on Cotidianul RO.
