În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Da, Fitacek fusese trimis să vadă de Rusan. Dar acesta nu voia sau nu putea să meargă acasă și doctorul, la rândul lui, nu putea să-l consulte acolo, în mijlocul restaurantului. Păi, nu?
—- Ar trebui să-l ducem pe bietul domn Rusan acasă, se angajă la un moment dat Raica, agățându-se de o nouă speranță de a scăpa din „cursa asta de șoareci”, „cursa asta de șoareci”, cum își tot repeta ca un automat.
Dar Fitacek avea un principiu. „Numai un tinerel își poate face iluzii că trebuie să vindece pe toată lumea. Bolnavii de aceea-s bolnavi ca să vină ei să te solicite.”
— Dacă m-aș ruga de oricine să mă lase să-l tratez, n-aș mai avea timp nici să respir. Toată lumea, dragă domnule, are ceva ce nu-i sută la sută în regulă.
— Dar poate că îl doare…
— Numai obiectele nu suferă de durere. De ce trebuie să luăm imediat un medicament numai și numai pentru a fi privați de dureri și pentru a ne asemăna astfel cu un obiect neînsuflețit? Asta-i automatizarea umană!.
— Domnule doctor, sunteți cinic în jurământul lui Hipocrat…
— Lasă-mă, domnule, cu Hipocrat! Știi dumneata cum se purta ăsta cu oamenii cât mai era în viață? Nu de când e mit… Faptul că bolnavii… vreau să spun că nu toți oamenii ne solicită… și asta de toarte multe ori este și în favoarea lor pentru că medicul la acest semn neînsemnat ar îngroșa poate…
— Dar aici nu este vorba despre un semn neînsemnat! Vorbiți de parcă și un om care a suferit un accident grav și se află lipsit de cunoștință ar trebui sa vină și să vă roage să binevoiți să vă ocupați el!
— Sunt destui medici aici! Camarazii domnului Rusan de ce nu-l ajută?
— Are dreptate! strigă domnul Caius Moldovan, apărut iarăși la masa lor. Domnul Rusan ar trebui să fie tratat de un camarad!
— Dar este oare acest domn Rusan de-ai noștri, se întrebă cineva și toată lumea începu să-i dea atenție bietului senil precoce aflat în stare de totală indisponibilitate.
— Dacă ar fi de-ai noștri, ar purta și el cămașa verde!
— Acum am putea arăta ce înseamnă să fii de-ai noștri! Gândiți-vă, camarazi, ce pildă!
— Știți ce a spus Goebbels? strigă cineva.
— Gândiți-vă numai cu ce admirație se vor uita cu toții la noi când se va afla că un medic din oraș n-a avut înțelegerea de a se apropia de acest suferind, iar un camarad doctor l-a salvat, aducându-l pe simpatizantul plin de recunoștință în rândurile noastre dese!
— Goebbels a spus, strigă aceeași voce, că nu există decât o singură morală: aceea pentru camarazi.
— Pentru camarazi, a spus?
— Pentru membrii partidului lor. Pentru ceilalți nu există milă, cinste, omenie și… milă… și altele pe care le-am uitat. Așa a spus doctorul Goebbels!
— Ah, Julia! Ah, Julia! mormăi doctorul Fitacek, dar nu-l pricepu nimeni ce vrea.
— Camarazi, strigă altcineva, eu vin din Germania!
— Unde ai… unde ai…, un râs gros acoperi cuvintele.
— N-are a face ce am făcut acolo! Eu am văzut acolo întruniri ca a noastră…
— Întruniri ca ale noastre nu sunt decât la noi! Asta ar fi trebuit să o știi până acum!
— Întruniri ca a noastră, dar altfel: mai entuziaste, mai solemne și cu femei.
— A fost în Germania să se trateze de…, începu să-i explice Raica lui Fitacek, dar se opri văzând privirile celorlalți.
— Acolo, când avea loc o asemenea întrunire, și acolo întotdeauna aveau loc întruniri, nu exista să mai aibă acces în local și alți indivizi! Păi, credeți că ar fi avut curajul să vină și acolo la restaurant toți șobolanii?
— Nu! i se răspunse în cor și câțiva camarazi începură să cânte.
— Acolo când se adună… cei care trebuie să se adune… Ehei! Și nu ca aici, unde… Păi, să se fi întâmplat acolo așa ceva! Și știți de ce pătimim noi atâtea? Pentru că nu știm să le dăm porcilor ăstora o lecție! Dar o să le-o dăm! Și vom învinge!
„Și neputând învinge în viață fiind, vom învinge murind!”, mai strigă cineva.
— Vom învinge murind! urlară mai mulți și pe urmă nu se mai putu înțelege ce spun.
Brusc, Penescu își aminti de școală. Ce se va alege din școala asta cu un trecut atât de ilustru? O parte dintre discipoli au fost ridicați, iar alții se lăfăie în restaurant împreună — domnule! — cu profesorii lor! (Lucru cu care Penescu nu se putea nicicum obișnui.) În fond, întotdeauna tinerii cei mai capabili au făcut politică: istoria și Antichitatea, în primul rând Antichitatea, geme de exemple. Dar școala? Ce se va alege astfel din școală?
În ziua aceea evenimentele s-au succedat prea rapid: nici n-a avut încă timpul necesar pentru a-i afla nominal pe toți cei care au fost ridicați. Dar cu vreo două săptămâni în urmă dăduse o notă proastă unui elev altădată conștiincios și fusese oprit pe coridor, după oră, de un alt elev care-i povestise confidențial că tatăl elevului găsit în ziua aceea nepregătit la lecție fusese arestat cu o seară înainte, după ce fusese bătut îngrozitor în fața familiei. De unde era să știe el toate astea? Iar nota era deja în catalog. Desigur, se întâmplase un fapt regretabil, dar de unde era el să știe? Ora următoare elevul a lipsit, iar când a venit și când, călcându-și pe inimă, Penescu a vrut să-l asculte și să-l noteze cu maximă clemență, a observat pe reverul hainei tânărului o bucată de pânză neagră: tatăl său murise.
Pe urmă, profesorul își făcuse zeci de scrupule în legătură cu notarea cât mai cinstită a elevilor, onoare care să respecte atât situația discipolului, cât și — în primul rând — cunoștințele sale. Docimologia este o problemă importantă, dar… dar… Dar ce s-a întâmplat da fapt? Cum de nu s-a gândit? Și ce se întâmplă în liceu?
— Ce s-o mai fi întâmplat la…, dar dintr-un fel de pudoare nu-și continuă întrebarea. Și ce se mai putea întâmpla la liceu? Nimic sau totul. Dacă unii dascăli au fost în stare să-și ia discipolii și să meargă cu ei la restaurant…! Să bea acolo împreună! Și asta în vreme ce el îi pândea pe derbedeii care încercau să meargă la cinematograf! El care… Care ce? Care stă la fel ca cei mai răi dintre răi într-o cârciumă ticsită de elevi și profesori… Că parcă Luca ăsta de la masa lui ar fi visat vreodată că va petrece împreună cu profesorul Penescu la Dacia?!
Și cine știe ce o să le mai vâre în cap indivizii ăștia tinerilor? Să te mai miri pe urmă când un mucos de vreo șaptesprezece ani (dar nu de la liceul lor!) a ucis o bătrână și s-a mai și lăudat la proces cu fapta sa? Ba s-au mai găsit și alții care să-l felicite! În felul acesta, mâine se va legaliza crima și jaful… Că parcă mai trebuie legalizat… Și atunci, se pune întrebarea, este permis ca în vremuri de astea să te mai ocupi de docimologie? Sigur că este permis. În vremuri liniștite e ușor să fii moral… Acum e cazul să-ti arăți… să-ți arăți crezul… crezul de o viață… care… care nu se poate rezuma numai la atât! Ultimul gând îl rostise cu voce tare și mai și bătuse cu pumnul în masă, dar nu-l băgă nimeni în seamă.
În afară de Raica. Acesta percepea cu o speranță disperată tot ce se întâmpla în jur și se uita tot mai des pe furiș la ceas, zicându-și că mai așteaptă până la jumătate, nicio clipă mai mult, și că atunci, orice ar fi, va încerca să plece. Se va scuza, spunând că se va întoarce imediat și va pretexta pe urmă că a întâlnit pe cineva care… Și va trimite băiatul de la prăvălie să-i achite nota. Oricât ar costa. Va da chiar instrucțiuni ca băiatul să lase un bacșiș frumușel. Nu prea mare totuși, pentru a nu se crede că se simte vinovat de ceva.
Puțin mai încolo, Bârzu citea în sfârșit articolul din inima căruia zâmbea fotografia sa. La început, din probitate, își arătă mirarea față de unele exagerări, inexactități… sau, hai să le zicem pe față, minciuni. Dar observă că aceste obiecții nu erau primite cu bucurie și atunci se mulțumi să tacă și să citească până la capăt articolul, care, pe măsură ce-l parcurgea, îi producea tot mai puțină satisfacție.
De departe se auziră din nou niște tunete ca niște explozii sau ca niște bătăi din palme. Se făcu liniște.
Și Luca tăcea și, revenind la masa lor, până și domnul Caius Moldovan se apucă să tacă plin de vehemență.
Desigur, noaptea aceea din conacul de lângă București fusese cu totul altceva, gândea Luca. La un moment dat s-a cântat și acolo, iar țuică s-a servit și atunci. Și ce țuică! Dar nu ardeau atâtea lumini ca în blestematele astea de candelabre! Nu! Nu era așa.,.
Își aminti de un discurs ținut atunci, un discurs lung și înflăcărat, mai groaznic decât toate pistoalele de la centurile celor de față, mai nimicitor, o adevărată Sabie a Domnului!
De ce petrec toții ăștia de parcă victoria și izbăvitorul ar fi pogorât deja printre ei? De ce uită cu toții de îndatoririle lor sfinte? Pentru că știu că există oameni ca Luca, santinele veșnic de veghe! De veghe în locul lor!
Vorbise odată cu domnul doctor Covaciu și acesta îi spuse că legionarul nu este legionar până nu se comportă ca un legionar, chiar beat fiind. (Nu era un lucru nou. Asta a mai auzit-o! Dar sunt ăștia în stare să se păstreze în halul ăsta? Pot ei astfel să domine un oraș? O țară?)
Camarazii cântau de zor, indiferenți la faptul că Luca tocmai se întreba dacă așa trebuie să arate o adunare legionară. Poate că așa, admise el și începu să cânte, topindu-și vocea în vacarmul făcut de ceilalți.
Apoi se făcu din nou liniște și nu-i plăcu liniștea aceea, vru s-o sfarme cu ceva, ea nu-i amintea de seara de pomină din conacul de lângă București, de seara aceea în care el… În care a vorbit cu atâția oameni mari pentru prima oară în viața lui… Își amintea de noaptea aceea și tăcea și tăcea până și domnul Caius Moldovan, revenit la masa lor, până și domnul Caius Moldovan continuă să tacă, de parcă ăsta i-ar fi fost felul. În această pauză, puțin mai la o parte, doar Rusan mormăia ceva de neînțeles sau poate că numai gemea și până la urmă alunecă de pe scaun. Un chelner veni, îl sprijini și spuse că domnul ar trebui să fie dus acasă, să fie luat de acolo, să fie cărat la spital, sa se facă ceva cu el, dar fiindcă lumea privea, asculta și nu spunea nimic, trebui să recunoască și el că asta nu e treaba lui poate — cine știe! — nici măcar a majordomului, așa că se întoarse la bucătărie și-l lăsă pe Rusan să alunece din nou încet, imperceptibil, cu capul pe masă și apoi pe covor.
Iar în local nu mai intră nimeni.
Și ce să-i reproșezi lui Rusan, acestui „senil din naștere”, cum bine îl caracterizase Lazăr, când nici ceilalți nu înțelegeau ce se întâmplă cu ei și cu cei din jur? Raica tot așteptând ca minutarul ceasului său să ajungă la șase, pentru a putea în sfârșit pleca în conformitate cu înțelegerea făcută cu el însuși și nemaisperând nici măcar el vreo minune în acest interval, amintindu-și de o veșnică discuție pe care o purtase cu tăinuitul său asociat știut de toți — după care el susținea că o ură odată formată nu se mai potolește decât printr-o altă ură, iar Stein era convins că un adversar care are în fața lui pe cineva care nu reacționează la lovituri se va plictisi, asemenea animalelor care nu se încaieră nici ele la nesfârșit, unul învingând și neavând adversari, ducându-și în măreție și trufie triumful.
— Nu-i adevărat! se tot străduise să-l învețe Raica pe Stein, nu-i adevărat, lucrurile astea nu-s valabile nici la animale și nici la oameni. Animalele abia așteaptă să întâlnească o rezistență minimă pentru. a-l sfâșia pe cel în lipsă de apărare. N-ați văzut vreodată doi masculi de aceeași specie aflați într-un acvariu? Atât îl va lovi cel mai tare pe cel mai slab — care nu-i va răspunde decât prin fugă — până ce-l va omorî. Îl va lovi o dată, va pleca de lângă el, va face un tur triumfător prin acvariu și se va întoarce să-i mai ardă una. Și tot așa…
— Atunci, de ce, dragă domnule, este un lucru știut că lupii își aleg un singur mascul cu drepturi depline în toată haita, ceilalți slujindu-l și neavând a se teme de nimic din partea lui?
— Decât atunci când sunt răniți și-i sfâșie întreaga haită…
— Ai văzut dumneata?
— Nici dumneata n-ai văzut toate astea… Și ce crezi, dragă domnule, că oamenii ar fi mai buni?
— Scara evoluției duce în sus, afirma Stein și nu se lăsa convins de contrariu, oricât s-ar fi străduit unii să i-l demonstreze.
„Ușor de spus”, își zicea Raica și era convins că; prietenul său, chiar dacă s-ar fi întâmplat să fie în situația aceasta imposibilă în care se afla el acum, tot nu s-ar fi lăsat convins că n-are dreptate. „Oamenii sunt buni, dar ei habar n-au de treaba asta, deci nu sunt buni…” Dacă s-ar fi apucat să încerce să le câștige bunăvoința indivizilor din local sau măcar a celor de la masa lui asupra cărora nu apăsa anatema ca asupra sa, s-ar fi lovit de niște… de niște resentimente pornite nu de la fapte, nu din experiență, ci de la sugestia care exista în aer că el este un dușman. Și împotriva aerului cum să lupți? Cu ce argumente? Ar putea să le spună vorbe plăcute, lucruri care să-i măgulească, ei le-ar accepta, dar nu l-ar ierta niciodată. Decât poate dacă s-ar schimba aerul. Ar fi cam același lucru ca și cum nevasta ăstuia care l-a desfigurat pe Rusan, nevasta lui Lazăr, s-ar apuca să-i facă curte bărbatului ei numai pentru ca să fie lăsată în pace. El s-ar lăsa servit și ar pocni-o atunci când i-ar cădea bine sau… sau cine știe? Poate că așa se și întâmplă sau poate că lucrurile se petrec cu totul altfel.
Minutarul atinse cifra șase și Raica mai lăsa secundarul să-și termine și el o rotire completă, așa, pentru liniștirea conștiinței, apoi se sculă de pe scaun și, fără să spună cuiva ceva, se îndreptă spre ieșire. Era un moment de liniște, lumea parcă așteptând de multă vreme ca Raica să se scoale de pe scaun pentru a putea să-l intercepteze, pentru a-l, pentru…
— Unde plecați, domnule Raica? dădu cineva semnalul de la masa mare.
Se pomi o „mișcare vie”, ceva asemănător cu momentele în care figuranții unei piese de teatru sunt puși să se agite pe scenă, fiecare fiind mai mult sau mai puțin convins că trebuie „să joace”, totul pârând puțin caraghios unui ochi ironic din sală, dar petrecându-se totuși.
— Unde ați spus că mergeți, domnule Raica? Azi nu-i vineri seara ca să mergeți să aprindeți lumânări acasă la Stein!
„Să stea ca un sac de box până ce fiecare s-ar plictisi de atâta dat în el, cum pretindea Stein că se întâmplă lucrurile în viață, sau să creadă în continuare că fiara nu se va potoli niciodată și atunci de-geaba ar sta nemișcat? Dar și degeaba s-ar opune el, care aici n-are nicio șansă la o rezistență cât de cât reală”.
— Domnilor! Eu am venit aici să servesc un prânz și am mai rămas puțin, stând de vorbă cu niște… „prieteni” vru să spună, dar cuvântul i se păru prea tare și spuse „cu niște domni”.
— Atâția bani aveți, domnule Raica, încât mâncați zilnic aici?
— Nu chiar…
— Cât v-a costat prânzul de astăzi?
Lui Raica i se părea că se află undeva într-o boxă și că este supus unui interogatoriu nemilos al judecătorilor călăi.
— N-am reușit încă să plătesc. Nu știu de ce, dar de atâta vreme tot vreau să fac plata, dar nu mă ia… “nu mă ia nimeni în seamă” vru să spună, dar se răzgândi și zise: nu a fost chip să pot să achit nota.
— Și vreți să plecați fără să plătiți?
— Sunt cunoscut aici. Până la urmă…
— Da, până la urmă vreți să plătim noi cheful dumneavoastră!
— Eu n-am spus…
— Femei să nu vă aducem?
— Nu vă interesează femeile, domnule Raica?
— Aveți multe amante, domnule Raica?
— Se mulțumește numai cu nevasta lui Stein!
— De ce nu vrei să-ți plătești consumația, domnule? îl luă cineva de reverele hainei și lui Raica îi veni abia acum în minte cât de mult a greșit îndreptându-se spre ieșire pe lângă masa mare, când ar fi fost atât de simplu să meargă la toaletă și să dispară pe acolo, așa cum a făcut și Lazăr. A fost ore lungi la masă și și-a spart capul cum să dispară din local și nu s-a gândit la soluția cea mai simplă, cu toate că soarta însăși i-a indicat-o, punându-i exemplul lui Lazăr în față. Da, dar despre el nu trebuie să se spună vreodată că a fugit de la restaurant prin fereastra unui closet.
— Dar vreau să plătesc!
Majordomul apăru ca din pământ, plecă însă din nou să se intereseze la bucătărie în legătură cu un fel din meniul servit de domnul Raica și zăbovi acolo mai multe secole, vreme în care cel ce s-a agățat de reverele lui Raica începu să-și piardă răbdarea și mai apărură și alții să se învârtească în jurul lor, amenințând și propunând tot felul de lucruri neliniștitoare. Când reveni după atâta vreme și țalul, „major domnul, domnul majur! ha! ha! ha!”, cum remarcă cineva dintre cei de față, Raica îi întinse o bancnotă, dar cel ce-l ținea în continuare de rever începu să urle că restaurantul Dacia din Lugoj nu mai are nevoie de bacșișurile ovreilor și oberul numără restul până la o centimă și se depărtă de ei.
— Acum am plătit, spuse Raica, acum trebuie să plec. Se gândi că și așa chelnerul ăsta afurisit a stat atâta în bucătărie numai și numai pentru a mai umfla nota de plată, dar ce era să mai facă? Bine că a luat banii și că s-a terminat odată…
— Crezi că te-a înșelat? îl întrebă individul agățat de haina sa și Raica îl privi cu groază, neînțelegând cum de i-a ghicit gândurile.
— Nu, trebuie să plec! Trebuie să plec!
— Dacă așa crezi, atunci o să-l chem am înapoi să mai facă o dată socotelile în fața noastră!
— Nu-i nevoie! V-am spus că eu trebuie să plec!
Dar țalul se afla deja din nou lângă ei și începu să socotească folosindu-se de un ciot de creion, în timp ce o mulțime de capete se înghesuiau în jurul său. Omul calcula, dar se încurca mereu și mai socotea o dată și, între timp, ridica din când în când privirea și se uita cu ură la Raica, în vreme ce acesta nu putea pricepe de ce-l dușmănește pe el, care nu i-a cerut nimic, și nu pe indivizii ăștia care l-au privat de bacșiș și care-i făceau acum atâtea șicane.
— E în regulă, spuse oberul după câteva minute interminabile, fără a reuși să calculeze totul până la capăt, dar și așa nu-l urmărea nimeni și numai Raica mai observă amănuntul că țalul se oprise cu socotelile la jumătate și că opt și cu șapte i-au dat douăzeci și cinci. E în regulă, și dacă credeți că v-am înșelat, vă dau toți banii înapoi! Și, depărtându-se, adăugă: că nici altădată n-ați plătit!
— Asta-i o infamie! strigă Raica și se făcu roșu ca racul.
— E într-adevăr o infamie! spuse o voce.
— Cine v-a învățat să nu plătiți? întrebă o altă voce.
— A ajuns cât v-ați lăfăit din asemenea tertipuri, strigă cineva și în jurul lui Raica începu să se învârtească totul și nu mai simți cum strânsoarea din jur se transformă în altceva, în ghionturi, care și ele la rândul lor se transformă în smucituri, în lovituri, în bătaie. Era de parcă și-ar fi pierdut conștiința sau poate că adormise și visa și își spunea în acest vis care-1 legăna dintr-o parte în alta, că nu mai este Vancu acolo care ar putea să-l ia cu el și să-l ducă undeva, la un șef mare căruia nu i-ar păsa de ce neam e Stein și ar aproba proiectul înființării unei societăți care ar trimite vapoare cu stegulețe violete pe Timiș, Bega și Dunăre până departe pe mare și mai departe pe oceanele cele mari, obligând orașul să se transforme într-un port și portul într-o fabrică mare, uriașă, capabilă să macine și să prelucreze tot ceea ce se va aduce la Lugoj, în timp ce alte vapoare cu stegulețe albastre cu dungi roșii vor duce sub pavilion tricolor aceste produse finite înapoi spre mari centre răspândite de o parte și de alta a apelor lumii. Toate planurile amănunțite ale stegulețelor care ar fi trebuit să marcheze felul încărcăturilor i se perindau prin față și șeful la care l-ar fi dus Vancu l-ar fi felicitat și i-ar fi dat o medalie importantă și una la fel, să i-o ducă și asociatului său. Legănarea asta ciudată care-1 cuprinse îi producea un mic rău, dar se străduia din răsputeri să se stăpânească, în fond, unui om care a pus bazele celei mai importante linii maritime și fluviale nu ar avea voie să-i fie rău de mare, deși se spune că și croitorul are întotdeauna pantalonii rupți, iar cizmarul… Deschidea și închidea ochii și din când în când nu mai simțea chiar nimic, ceva negru îl învelea, dar apoi distingea o mulțime de chipuri și brațe și mâini care se îndreptau spre el, îl atingeau și parcă îi făceau semne, parcă îl aclamau, un adevărat triumf, asta era, un adevărat triumf și, Doamne, cât e de greu să izbândești așa dintr-o dată, dureros de greu, și măcar de nu i-ar fi tocmai acum atât de rău, și unde o fi Stein care și în momente din astea probabil că stă pe undeva afară și cară un palton de-a lungul și de-a latul străzii, lăsîndu-1 tot pe el cu greul, cu triumful, el, Raica, a stat întotdeauna în mijlocul evenimentelor, Stein a stat în umbră… Se cuvine ca și acum, la clipa răsplății, să fie tot el în inima… în inima… Așa o agitație! Doamne, așa ceva să fi căutat el dintotdeauna, agitația asta? Și de unde a știut Stein că triumful e atât de greu de purtat, de dus în… Stein care n-a gustat niciodată din așa ceva? De unde a știut?… Și chipurile astea, care-1 aclamau sau care… erau fericite, păreau fericite… Lumea este întotdeauna fericită când se află în fața ei un învingător și are ocazia să se oglindească în acesta… Dar răul, de ce să-i fie tocmai acum atât de rău, de ce tocmai acum, de ce tocmai acum de ce tocmai acum… acum… acum… acum… a… a
The post A treia zi (20) appeared first on Cotidianul RO.
