În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Culcat pe o canapea, cu mâinile sub ceafă și cu privirea atârnată de un fir de lumină ce intra vag prin mai multe uși deschise dinspre geamul obscur al luminatorului (fir sfielnic ce nu îndrăznea să se apropie decât atunci când se obișnuia cu tine, să te mângâie și să dispară), Vancu aștepta meșterul pe care spera să i-l trimită Lazăr. Între timp, visa fugi de Bach și improvizații pe care le fluiera încetișor, atent să audă soneria de la intrare, pentru că începând din ziua aceea, hotărâse, se va încuia. Nimic mai enervant în lumea asta decât să ai un lucru nou, care te-ar putea face fericit și de care să nu te poți atinge o vreme pentru că îi lipsește ceva sau are stricat un fleac sau din alt motiv neînsemnat, nu-l poți folosi, și toate astea în timp ce ți-l dorești mai mult, avându-l în față. Pe urmă… Dar e absurd, își spunea în aceleași clipe Vancu, e absurd și cu totul deplasat să-mi fac asemenea gânduri tocmai acum, când am reușit să obțin ceea ce mi-am dorit, când nimeni n-ar fi putut mai repede… și mai ales acum, când atâta lume n-are ce mânca și… și se bucură că mai trăiește… Pentru că ce facem cu toții decât. să ne bucurăm sau să ne căinăm că mai trăim? O orgă este probabil singura dragoste care nu se poate consuma în doi, sau mai bine zis și într-un sens foarte larg, o dragoste asemenea tuturor celor pe care le-a trăit el și care au depins întotdeauna de tot ce a fost în jur. De tot? Totuși, să nu exagerăm, nu de tot, dar de multe, foarte multe întâmplări, circumstanțe cum le-ar; numi domnul Caius Moldovan, același domn Caius Moldovan care acum se îmbată la restaurant cântând în gura mare, înjurând într-un mod semi orășenesc, nu complet vulgar, semi orășenesc, mistic, cum i-a spus Vancu odată când se aflau amândoi împreună și domnul Caius Moldovan își ieșise din sărite și intrase într-un extaz grandilocvent, „înjuri de-a dreptul mistic!”, îi spuse atunci și celuilalt îi plăcuse teribil expresia, deși, dacă stai să te gândești mai bine, nu era nimic mistic în vocabularul eufemistic al domnului Caius Moldovan în afară de termenii goi și de un ostentativ fatalism amestecat cu o frică în Dumnezeu, o frică ce se accentua cu atât mai mult cu cât trecea el prin pase mai grele și care dispărea sfidător în perioadele mai bune, ceea ce, e drept, era foarte greu de apreciat la domnul Caius Moldovan, foarte greu, pentru că de obicei curba optimismului său nu se suprapunea cu cea a bunăstării sale materiale, cu aparența acesteia, niciodată neputându-se ști în ce ape se scaldă acest domn Caius Moldovan. Vancu închise ochii. La ce mă gândeam? Afurisit obicei uman acesta de a nu putea fi singur, acum chiar dacă ar avea aparatul promis și ar putea să cânte neasistat de nimeni la orgă, gândul la domnul Caius Moldovan — dracu să-l ia! — i-ar conturba atât de tare încât… Dar poate că dacă s-ar strădui să cânte totuși, dacă s-ar auzi, poate că atunci încetul cu încetul ar reuși să uite toate cele din jur. Să uite? Nicio clipă nu și-a cumpărat instrumentul ca să uite, în fond de ce trebuie el să uite, de unde să se refugieze el, care la urma urmei este unul dintre puținii care-și pot permite orice numai să dorească, numai să dorească, numai să dorească…? Ce să-și dorească? Ce să-și dorească? Să cânte la orgă atunci când are chef, fără să depindă de altcineva, asta își dorește, și dacă e așa, înseamnă că a ajuns la o dorință independentă, că nu fuge de nimeni și de nimic! Dacă este așa, atunci înseamnă că…
Soneria!
…atunci înseamnă că… E și ăsta un joc. Veșnicul joc. Asta pentru că nu-și ajunge singur, insuficiența eu-lui, după cum a auzit undeva. Nu-și ajunge singur și atunci îi trebuie un joc și atunci… și atunci eul ăsta devine prea mult…
Soneria!
Bine că a venit și cu atât mai bine că a venit abia acum, când a reușit să-și clarifice faptul că își dorește să cânte la orgă pentru că simte nevoia, pentru că i-ar face plăcere, mai mult decât o simplă plăcere și în niciun caz pentru că vrea să fugă de realitate, pentru că vrea…
O femeie! Doamne, de ce trebuie să fie tocmai acum o femeie? O doamnă sau o domnișoară, în niciun caz cineva care să-i facă mecanismul acela.
— Dumneavoastră? întrebă Vancu, după ce lăsă câteva clipe să se scurgă goale, să întrebe numai ele, aceste clipe, fără a se mai obosi să-și deschidă și el gura. Dumneavoastră? și între timp, mult prea târziu, se amăgi că ar putea fi vorba despre cineva care a venit la școala de dans a lui Amarilli. La ora asta? De fapt, habar n-avea cât era ceasul.
— Nu mă mai recunoști?
— A! vă rog să mă scuzați! Habar n-avea cine e, dar parcă, parcă…
Femeia simți cum situația începe să devină penibilă, dar Vancu tăcea în continuare și, fără s-o poftească înăuntru, se uita la, ea și privirea îi rătăcea în gol, părea foarte obosit sau poate puțin bolnav, poate una din gripele acelea care tocmai începuseră să bântuie asta mai lipsea! — sau poate preocupat de… Aiurea! Mitocan! Sau… sau mult mai degrabă fâstâcit. A fost întotdeauna un timid incorigibil! Numai că acum situația era de-a dreptul insuportabilă!
— Am venit să te… să vă văd, dar dacă deranjez…
Da, gândi Vancu, dacă acum ar fi cinci… Dar trebuie să fie deja cel puțin șase. Dacă acum e șase, atunci Lazăr ar fi trebuit să-și fi ținut de mult promisiunea. Meșterul lui putea să nu fie acasă, dar Lazăr nu trebuia să cedeze atât de ușor, trebuia să caute pe altcineva. Dacă până la șapte nu vine…
— Domnule Vancu, nu vă simțiți bine?
— Nu… adică da. Poftiți înăuntru îi făcu Ioc să treacă și după ce au ajuns în biroul lui, o mai întrebă încă o dată dacă e sigură că pe el îl caută, la care femeia la început izbucni în râs, după care se supără de-a binelea.
— Cred că ar fi totuși în favoarea ta dacă ai spune că ești bolnav.
— Nu… De fapt eu aștept pe cineva cu o treabă foarte importantă…
— În cazul acesta…
— Nu, nu! Stați liniștită! Este vorba despre un mecanic, despre un lucru important numai pentru mine… Mi s-a promis că o să vină până la… acum o oră și nu știu de ce întârzie atâta. Îl aștept cu foarte mare nerăbdare pentru că am urgentă nevoie de el.
— Înțeleg.
Tăcură amândoi, dar femeii nu-i mai era penibilă situația pentru că vedea că nici lui nu-i este penibil, că pur și simplu era zăpăcit în ziua aceea, distrat rău, ce mai?!
—- Am vrut să-ți scriu că am să vin prin Lugoj, dar am sperat că am să-ți fac o surpriză… Ceea ce nu s-a întâmplat.
— Adevărul este că nu m-am așteptat să vii, o recunoscu el, nu mă așteptam deloc și, uite, acum sunt destul de prins cu treburile astea… Trebuie să-mi pun hardughia la punct. Dacă vrei, pot să-ți arăt casa…
— Toată casa e a ta?
— Da.
— Nu, vreau să spun, în toată casa locuiești tu?
— Nu. Numai în subsoluri.
— În pivnițe?
— E mai practic.
— Am văzut la intrare o firmă cu o școală de balet…
— Da. La etajul întâi.
— Dar în pivniță nu-i lumină și nu-i aer!
— Mie-mi place. Sub subsolul acesta mai este unul. Acolo îmi place și mai mult.
— De ce nu stai măcar la parter?
— Ți-am spus că-mi place aici! Nu sunt nici original și nici nebun! Doar că lucrul acesta are multe avantaje. Vancu vorbea aproape împotriva voinței sale. Explicase de atâtea ori de ce a ales subsolul și subiectul ajunsese să-l plictisească atât de tare, mai ales că i se părea cu totul și cu totul deplasat să explice unor persoane străine această alegere, încât ori de câte ori era din nou întrebat în legătură cu opțiunea sa — care fiecărui neavenit i se părea neapărat de neînțeles — simțea că se enervează. Și tot ori de câte ori era întrebat în legătură cu această alegere se auzea răspunzând, justificându-se și enervându-se prin aceasta și mai tare.
— Interesant, spuse femeia și se așeză, iar Vancu își aminti că odată, cu puțini ani în urmă, o întâlnise întâmplător într-un tren, cu ocazia singurei sale vacanțe la mare, că se reîntâlniră apoi de câteva ori la Constanța, de data asta nu întâmplător, că această femeie era singura vinovată că a rezistat și el o dată pe litoral aproape două săptămâni, cu mult mai mult decât ar fi fost în stare să stea singur. Îi plăcuseră mult mai mult ca altădată nisipul și apa, dar atmosfera, o anume lâncezeală și sentimentul că totul este o problemă, îl făcură să se întoarcă acasă odată cu primele zile de ploaie intervenite în acea vară.
— N-am stofă de domn mare, își spusese atunci și o repetă și acuma, ca pe un fel de scuză față de domnișoara asta drăguță pe care o iubise, dar despre care nu știa mai nimic. Ea tocmai îi răspundea la întrebarea sa cărui fapt îi poate mulțumi vizita la Lugoj, îi povestea ceva despre un deces în familie, despre o mătușă și despre necazurile în legătură cu fratele ei, fleacuri pe care Vancu le asculta cu gândurile aiurea, aproape că nici n-o mai auzea vorbind, își amintea scene petrecute la mare și trăgea din când în când cu coada ochiului la ceasul de pe perete, să vadă cât mai întârzie meșterul trimis de Lazăr.
— A! meșterul acela…, îi surprinse ea privirea către ceas și el avu o clipă impresia că ea suferă peste măsură că nu-i dă atenția cuvenită, că, de fapt, nu-i dă nicio atenție.
-— Meșterul? Care meșter? minți el și simți că se roșește și se enervă din nou, simțea tot timpul că și femeia asta îi cere lucruri pe care nu are voie să i le ceară nimeni, că nu-l lasă în pace deși în clipa asta el nu dorește decât să fie lăsat în pace, că e drăguță, adică tipul de femele care îi place, lucru care îl enerva și mai tare pentru că în condițiile astea simțea că o să piardă (așa cum pierdea el întotdeauna și indiferent de condiții când blestemata asta de soartă îl punea într-un contact nemijlocit cu cineva, el nereușind să refuze decât în absență, dar atunci făcând-o cu înverșunare și perseverență).
Începu să-i caute cu privirea mâinile pentru a vedea dacă poartă verighetă și în clipa aceea i se păru foarte important să știe dacă este căsătorită sau nu, la fel de important pe cum — o veche deprindere din tinerețe — i se părea întotdeauna necesar să-și imagineze orice femeie care îi plăcea drept nevastă. Numai că toate aceste femei dispăreau din câmpul său vizual și atunci el nu și le mai imagina nicicum.
— Nu, nu sunt căsătorită, îl ghici ea din nou. Era cât p-aci să mă leg, am și fost logodită anul trecut, dar până la urmă n-a ieșit nimic.
Vancu habar n-avea ce se cuvenea să răspundă la o asemenea informație, ea tăcu și aștepta totuși câteva cuvinte, îi venea să spună „alo” ca la telefon, confirmând că a auzit, că mai e pe fir și că n-are nimic de adăugat. Ea tăcea în continuare și, bineînțeles, gândea Vancu, îi va fi imposibil s-o refuze cât va sta acolo în apropierea lui, îi va fi imposibil să se refuze pe el însuși, pentru că la urma urmei nici el nu e din piatră… Și de ce trebuia neapărat să refuze? Femeia asta a trecut prin Lugoj și i-a făcut o vizită ca unei cunoștințe. După toate câte s-au întâmplat atunci la mare între ei? Și femeia tăcea în continuare și era stânjenită și nici Vancu nu știa încă ce să spună și până la urmă se sculă în picioare, făcu câțiva pași nehotărâți prin cameră și sfârși așezându-se lângă ea pe canapea.
— Nu mai știam de atâta timp nimic despre tine. Trecutul acela…
— Da. Și prezentul acesta.
— Exact.
— Numai că prezentul nu există decât prin trecut și viitor. Noi, oamenii, așa trăim…
— De ce nu mi-ai scris?
— Tu nu mi-ai răspuns! Prezentul, continuă ea, conține atâta trecut și atâtea speranțe și temeri de parcă nici n-ar exista de sine stătător. Decât poate rar, de câteva ori în viață… atunci când…
— Sau poate n-ai primit tu ultima mea scrisoare. Poșta mai face și figuri din astea și pe urmă fiecare dintre cei doi, cel care a scris și cel care n-a primit răvașul, se simte jignit, nu mai continuă corespondența și… și din orgoliu nu mai reînnoadă firul rupt.
— Întrerupt.
— Întrerupt.
— Numai că, de obicei, doar acele scrisori nu ajung, care n-au fost expediate.
— Poate că ai dreptate. Acum ce importanță mai are? În clipa asta mă bucură că ai venit. Dacă m-ai fi anunțat, te-aș fi așteptat la gară.
— Nu știam nimic despre tine. Credeam să te-ai căsătorit. Și așa am impresia că sunt în plus. După atâta vreme…
— Până la urmă cred că ai făcut într-adevăr bine că nu m-ai anunțat. Nu ești în plus. Acum, ți-am spus, îmi pare bine că ai venit. În vremurile astea e atât de bine să ai o bucurie…
— Tu ai bucurii.
— Nu-i vorba numai despre mine și în afară de asta eu…
— Trăim, îi spuse ea și vorbea foarte serios, trăim ne un fond muzical foarte frumos, dar acoperit aproape mereu de tot felul de sunete nepotrivite, urâte și vulgare… zgomote. Trebuie… sau sper cel puțin că vom reuși să mai distingem din când în când și fondul acela,… să știm că mai există. Altfel…
Se uitară unul la altul și pe urmă se sărutară, dar tocmai atunci sună maistrul trimis de Lazăr. „Trebuia să mă apuc mai devreme de altceva și să nu-l aștept ca un caraghios. Întotdeauna când faci ceva cu plăcere ești întrerupt. E o lege a naturii!” Însă maistrul îi făcuse o surpriză într-adevăr plăcută. Întârziase pentru că în timpul care trecuse de când fusese Lazăr la el își bătuse capul și meșterise un aparat extrem de simplu care putea acționa pedalele instrumentului. „Dar dumneata ai geniu!” se entuziasmă Vancu, însă deveni mai rezervat după ce Șurubel, numele sub care era cunoscut meșterul pe care i-l trimisese Lazăr, încercă eficiența invenției sale. Mașinăria nu funcționa sau, mai bine spus, funcționa rău.
— Eu n-am mai făcut până astăzi așa ceva, se scuză Șurubel, nici n-am mai pus mâna pe o orgă de vreun fel. Dar cred totuși că am nimerit-o, trebuie numai să aveți puțină răbdare și totul va fi în ordine.
„Acum dacă m-aș întoarce în birou, dacă m-aș întoarce la ea și dacă și acolo totul ar fi în ordine, atunci sută la sută că domnul ăsta ar veni peste o jumătate de oră sau mai repede, evident perfect sincronizat cu lucrurile de dincolo, și mi-ar arăta minunea lui în plină putere.”
Dar nu plecă de lângă Șurubel.
— Eu am vrut mai demult să fac un mecanism care să miște pedalele unei biciclete. Ciclistul ar putea purta un acumulator într-un rucsac și totul ar fi mult mai simplu decât motocicletele astea grele și zgomotoase. Dar în cazul bicicletei erau mult mai multe probleme decât la orga dumneavoastră.
— Păi, ziceați că tot despre pedale era vorba și acolo.
— Da, numai că pârghiile trebuie fixate sub pedală, pentru că altfel cel de pe bicicletă, nu mai are unde să pună piciorul și în afară de asta oricum ai duce aceste pârghii, ele tot încurcă ceva. Iar bateria este întotdeauna prea slabă și ține prea puțin.
— Ați reușit să mergeți măcar câțiva metri cu o bicicletă din asta?
— Încă nu. Dar la orga dumneavoastră nu încurcă pe nimeni oricum aș pune pârghiile și, ceea ce este mai important, putem să alimentăm aparatul de la priză. Domnul Lazăr mi-a spus că aveți nevoie foarte urgentă de mașinăria asta, numai că acum n-ați prins o perioadă prea bună.
— Cum așa?
— Păi, vă fac mașinăria, n-aveți grijă, numai că n-o să arate așa cum aș fi vrut eu. O să mai vin și mâine și poimâine..,
— Eu voiam astăzi…
— Veți putea s-o folosiți, dar eu am să mai vin s-o ajustez…
— Mâine?
— Poate. O să văd cum voi avea timp. Să încercăm s-o punem în funcțiune. O băgați numai în priză.
Aparatul funcționa și apăsa alternativ pedalele de aer ale instrumentului. Numai că făcea gălăgie și nu reușea să apese pedalele până la capăt.
— Trebuie să îngreunez cu ceva pârghiile. O să vin mâine.
— De ce nu mai stați acum?
— Acum nu pot. Am treabă. Poate mâine.
Poate? Domnule, dumneata de ce nu vrei să înțelegi că nu există niciun mâine, că singurul lucru concret este întotdeauna „acum”. Meșterul părea că nici nud ascultă, absorbit fiind de munca lui. Ce om sănătos ar putea fi nefericit, dacă nu i s-ar amâna întotdeauna tot ceea ce dorește?
— O fi, dar mai există și alte probleme, făcu Şurubel, dovedind că-l ascultă totuși.
—Când o să înțelegeți odată că nu există „alte probleme”? Asta-i baza nefericirii oamenilor? De ce nu rămâneți acum?
— Înțelegeți-mă, domnule Vancu! Nu pot să mai rămân! Și, pe urmă, chestia asta cu fericirea… Dacă ar fi așa cum spuneți…
— Ascultă, cât îți datorez?
— Ne-om înțelege noi când o funcționa aparatul ca lumea.
— Te plătesc dublu, dacă mi-o termini acum!
— Nu pot, credeți-mă! Acum nu pot să mai stau nicio clipă!
— Dar ce probleme atât de importante ai? îl mai întrebă Vancu în timp ce-l conducea spre ieșire.
Șurubel plecă și Vancu reveni la oaspetele său.
— Cred că e mai bine dacă plec, îi spuse femeia.
— De ce?
— S-a făcut târziu.
— Hai să-ți arăt orga!
— Pentru ea ai stat atât cu meșterul acela?
— Îmi face un mecanism special pentru pedale.
— Pentru asta ai stat atât? se supără ea, dar nu plecă.
Pe pereți erau atârnate o mulțime de vederi foarte vechi, parte primite de la Fitacek, care avea mii, dar pe care nu-l interesau decât imagini de la margini de mări și oceane, parte de la unchiul său, Vancu cel Roșu, unele colecționate și primite de tânărul însuși.
— Când stai culcată, îi spuse ea mai târziu, vederile astea apar cu totul altfel, decât dacă le vezi de f ia Înălțimea lor. Din fereastra mea de acasă imaginez de multe ori un joc: dacă stau într-un anumit loc, perdeaua acoperă cu desăvârșire unul dintre cele două turnuri ale bisericii de vizavi. Aproape că mă sperii de multe ori cât de mult schimbă acest lucru tot ceea ce am știut eu despre locurile pe care le parcurg mereu și mai că nu recunosc unde mă aflu. Dacă o să mă țin odată de cuvânt și am să fac o fotografie în felul acela, adică prinzând în obiectiv doar un turn al bisericii și am să merg cu acest clișeu prin oraș, sunt sigură că voi putea povesti orice, nimeni n-ar recunoaște în poză biserica noastră.
— Crezi?! făcu el ușor obosit, mai sărutând-o o dată, dar gândindu-se la orga lui.
Sună, ea tresări, dar el nu dădu semne să fi auzit ceva. Foarte repede după primul țârâit se auzi un al doilea. Cel ce era la ușă părea grăbit și în orice caz neobișnuit să aștepte.
— Cine poate fi? întrebă ea încă speriată.
— Ce importanță are? Vale nu putea fi, el nu suna, ci lovea în ușă cu palma.
Vancu își aprinse o țigară, stând culcat și folosindu-se de o singură mână, pe cealaltă odihnindu-se ea. Repeta o scenă văzută într-un film în care protagonistul i se părea deosebit de cuceritor și folosea acest truc ori de câte ori avea ocazia, amăgindu-se în primul rând pe el însuși, pentru că nicio parteneră „de secvență” n-avea cum să facă legătura cu filmul, lucru care însă nu conta, principalul era ca starea lui să se schimbe în bine și acesta era lucrul urmărit.
— Și dacă este ceva important? mai cochetă ea.
— Crezi? Vancu avea obiceiul de a trăi un film încă multă vreme după ce ieșea din sala de proiecție. Starea de mister de pe ecran îl fascina și i se întâmpla nu o dată să ajungă acasă de la cinematograf cu reverele hainei ridicate, asemenea eroului de pe pânză. Și soneria asta căzuse la țanc, nerăspunzând la apel, de partea cealaltă a ușii putea să fie oricine, un vânzător ambulant sau împăratul Japoniei în persoană. Și cu cât se amăgea că este cineva mai important în prag, cu atât situația devenea mai plăcută, mai ales dacă ținem cont că nu deschidea unui personaj atât de influent. Cine crezi că poate fi?
— De unde să știu? Nu-ți cunosc prietenii. Sau… prietenele.
— Încearcă să ghicești după cum sună dacă e bărbat sau femeie, dacă e tânăr sau bătrân, dacă a venit să ceară ceva sau dacă a venit să se impună, dacă mi-e prieten sau dușman!
— Greu! Mai ales că nu va suna la infinit. Dar cred că e cineva care e furios pe tine. O femeie… sau cineva care… În niciun caz n-a venit să-ți ceară ceva… ci mult mai degrabă să pretindă.
— Să pretindă ce?
— Nu știu.
— Oricum, te afli departe. În ultimul timp, nimeni nu vine să… să pretindă. Toți îmi cer. Sau poate că ai dreptate, la urma urmei, dacă nu le dai ceva, încep să pretindă, fiind profund șocați de un refuz, care lor li se pare lucrul cel mai de neînțeles cu putință. Dar nu așa am vrut să ne jucăm! Ce-ai zice dacă afară ar fi în clipa asta… Michèle Morgan sau… sau mareșalul Göring.
— Aș prefera să fie Michèle Morgan.
— Ce-ar putea să-mi mai pretindă și asta?
— Dar… Era mult mai interesată cine ar fi putut fi într-adevăr la ușă, însă nu voia să-i strice jocul și, dacă se gândea mai bine, era totuși de presupus că n-avea nicio importanță pentru ea cine suna atât de insistent la o poartă străină, o casă în care venise pentru prima oară. Și poate pentru ultima. Dar liniștită nu era.
Soneria încetase și Vancu povestea o întâmplare încurcată în care eroii principali erau bineînțeles Michèle Morgan și cu el. Acțiunea era foarte confuză și el se încurca de nenumărate ori pentru că îi venea foarte greu să stabilească puncte comune între o biografie cât de cât plauzibilă a vedetei și propria sa biografie. Până la urmă, oricum sucea lucrurile, ajungea la o poveste sentimentalo-sentimentală, lucrul pe care-l dorea cel mai puțin, genul lui fiind mai degrabă peliculele de aventuri sau polițiste, în primul rând cele de groază în care sala întreagă să tremure înspăimântată că el nu va ajunge la timp pentru a elibera eroina aflată în ghearele monstrului parșiv, în mrejele brutei instinctuale. După ce a ajuns la mijlocul încâlcitei sale aventuri cu Michèle Morgan, Vancu se opri brusc din povestit, un moment de luciditate luminând pentru o clipă haosul istorisit, eliberându-l de taina jocului și lăsându-l doar într-un impas penibil.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă femeia.
— Nimic. Își retrase brațul de sub ea. Și țigara i se părea amară. Din mirajul filmului n-a mai rămas nimic. Acum tot ce dorea era să rămână singur. Desigur, acum ar fi o mojicie fără pereche s-o dea afară sub un pretext oarecare, dar…, dar, dar, dar…
De dincolo se auzi țârâitul strident al telefonului. Vancu îl lăsă să sune, dar el nu se opri, devenind tot mai enervant. Așa că ieși, vorbi scurt și reveni și mai indispus.
— Au omorât un om.
— Cine?
— La restaurant. Legionarii.
— L-ai cunoscut?
— Păi, tocmai asta-i că l-am cunoscut. Și nu știu de ce au putut să-l omoare.
— O fi fost comunist sau evreu sau… ăștia găsesc motive…
— Nu. De data asta e mai grav.
— Ce poate fi mai grav?
— Cum? L-au omorât fără motiv.
— Așa ceva nu se poate.
— Eu l-am cunoscut pe omul ăsta. Nu era nici comunist, nici evreu. Era român. Dar ei au omorât deja destui care n-au fost nici comuniști și nici evrei. Numai că pe omul pe care l-au ucis azi, n-aveau niciun motiv să-l… Dacă l-au omorât și pe ăsta, mâine pot omorî pe oricine.
— Și asta te sperie?
— Până acum știam că omoară numai pe cei care li se opun.
— Și tu nu li te-ai opus.
— Nu am făcut niciodată politică.
— Dar ai fost decorat…
— Să lăsăm asta! Dacă te răzbuni pe cineva care ți se opune, mă rog, înseamnă că ai îndepărtat un dușman de-al tău…
— Îi aprobi?
— Cum să-i aprob?! Pot să le înțeleg raționamentul. Dar să omoare așa… numai ca să omoare… Cine mai poate spune atunci că se mai află în siguranță?
— Cred că ar fi mai bine să plec, spuse ea și el o privi recunoscător, uimit cât de extraordinară e, cât îl înțelege. Nu-i răspunse, era convins că nici nu trebuia s-o mai facă, o privea și o duioșie infinită îl cuprinse față de ea… și față de el însuși.
— Tu nu mi-ai cerut nimic, constată în timp ce ea se aranja în oglindă.
— Nu.
— Ai venit numai așa… ca să mă vezi… Și acum pleci… Sper că nu pleci și din oraș.
— Ba, cred că da.
— Nu, asta nu se poate! Aș vrea să rămâi… la Lugoj.
— Lugoj? Desigur… Am venit numai pentru câteva ore.
— Cum așa?
— Am vrut să te văd.
„Asta sau e nemaipomenit de… sau e nemaipomenit de… Una din două” gândi el dar se simți profund măgulit în vanitatea sa.
— Nu oricine vine la tine să te roage ceva. Se mai întâmplă însă să vii cu un asemenea motiv și să-l înlături mai târziu.
— Cum? nu înțelegea Vancu.
— Pur și simplu nu mai pot să te rog nimic.
— De ce?
— Am crezut tot timpul că ești un tip drăguț și picat din lună. M-am înșelat.
— În privința faptului că aș fi drăguț?
— Am crezut că nu știi pe ce lume te afli, că ești însă un potențial… că din tine s-ar putea face ceva folositor.
— Așa? Și acum?
— Acum nu mai cred.
— Nici eu nu sunt convins că aș putea deveni ceva foarte folositor.
Unda de duioșie a trecut cu totul. Ceva fad și artificial îi lua tot mai persistent locul.
— Eu… Eu am venit și cu un scop, reluă ea. În zilele noastre este aproape indecent să faci ceva fără să urmărești un scop.
— Da?!
— Mai ales dacă… îi zâmbi: e caraghios!
— Da. Nu știa ce, dar ceva era într-adevăr tare caraghios, sau mai degrabă deplasat, mă rog,… În fond…
— Ești un mare egoist. Vorbea blând, parcă din partea ei venea din nou o undă de căldură…
Se despărțeau, era clar că ea va pleca și că el n-o va mai reține, nu se certaseră, nu se întâmplase nimic, pur și simplu ea pleca și dacă n-ar fi intervenit o lene îngrozitoare, el ar fi chemat-o înapoi. Zău că ar fi chemat-o înapoi!
Și mai era și o dilemă la mijloc. El avea întotdeauna dileme. Vancu cel Roșu îi explicase odată că Freud… Ce importanță are? Cel mai bine e să n-ai probleme. Dar el le avea. Și Fitacek îi explicase ceva în legătură cu personalitățile atipice sau… sau așa ceva… Toți i-au explicat tot felul de lucruri în diferite contexte. Ce importanță au toate aceste con-! texte?
Ea se mai afla încă în încăpere, dar plecase deja de mult. Făcea parte din ziua care plecase deja și ea. Lucrurile se învălmășeau în trecut și „dilema” își pierdea și ea obiectul.
Toate se învălmășeau; și Lazăr și domnul Caius Moldovan și Amarilli și Luca și femeia asta și trupul lui Raica, cel ucis de pomană. Lazăr n-are probleme. Și nici domnul Caius Moldovan. Dar de fapt au și ei probleme destule la care să se gândească. Numai că nu aceleași lucruri care-l confruntă pe el. Și nici ei nu sunt egali. Altfel de ce și-a pus domnul Caius Moldovan cămașa verde și Lazăr nu? Lazăr! Cum a putut să se gândească numai și o clipă că Lazăr n-ar avea probleme? Toată ziua aleargă după una și după alta, după o mică afacere și după o mică învârteală. E obositor numai să te uiți la el… Dar cămașa verde nu și-a pus-o! Asta pentru ca să nu se înregimenteze! Sigur că da! Altă explicație nu există,
Dar domnul Caius Moldovan? Asta de ce? Și ce importanță are?
Vancu se întinse pe canapea și-și admiră vârful pantofului. Pe perete era un tablou pe care probabil că-l ștersese de praf doamna Ritzi, fiindcă acum atârna strâmb. De vreo două zile își tot spunea că ar fi cazul să-l îndrepte. Dai nici să se scoale pentru asta nu merita.
Domnul Caius Moldovan! Ăsta are nevoie de un pistol prins de centură pentru a fi sigur că e puternic. Dar oare astfel e puternic? Toți ăștia care s-au înregimentat, repetând niște fraze împreună simt că ar putea fi puternici? Atunci nici măcar nu realizează ceva nou. Întotdeauna a fost așa iu istorie. Se nimerește câteodată să vină unul suficient de șmecher care să le spună la toți și la fiecare că numai acest fiecare e buricul pământului și de bucurie fiecare devine Fiecare. Odată devenit Fiecare cu F mare, se uită în jur să vadă cine a rămas fără majusculă și întotdeauna se găsesc destui și din ăștia. Și atunci Fiecare se miră. Este momentul în care Șmecherul îl poftește să ia de la fiecare, să ia tot ce-i poftește inima pentru că are dreptul, pentru că are majusculă și Fiecare ia și se umflă și e fericit că a avut dreptate. Sigur că a avut dreptate, spune el, că altfel n-ar fi apărut și dovezile. Și dovezile apar și apar și apar…
Dar de ce tocmai acum? Și de ce tocmai aici?
Iar ceea ce fac ăștia parcă totuși e mai deosebit
Asta-i o prostie! Evident că… Adică evident este doar că e o prostie să-ți pui întrebarea, pentru că o cauză tot trebuie să existe. Numai că nu i-a folosit niciodată nimănui în istorie să se tot întrebe de ce trebuie tocmai el să treacă printr-o anumită porcărie. Când vrei să te chinuiești, pui alternative (întotdeauna doar alternativa doare) și întotdeauna când pățești ceva te mai chinuiești și în plus, punând alternative. Și cel mai des te întrebi de ce tocmai tu a trebuit să treci prin nenorocirea respectivă, de parcă ar avea vreo importanță pentru universul ăsta mare dacă pe tine sau pe altul îl ia dracu… Iar în ceea ce-l privește pe el, culmea e că nici n-a pățit încă nimic. Încă! Da, încă! Deocamdată e și păcat să te gândești. Cu toate că nici plăcut nu e. Și toate astea numai pentru că niște dobitoci nu se pot crede altfel adulți decât purtând uniforma verde! Pe dracu! Ce? Până acum de ce nu și-au îmbrăcat uniformele?
Femeia era gata de plecare.
— Ai spus că ai vrut totuși ceva de la mine, se decise el.
— Da. Hai să-mi dai drumul!
— Ce-ai vrut… ce-ai vrut să mă… (Nu putea spune „să mă rogi”. Îi era pur și simplu peste mână. Penibil.)
— Am vrut multe… Știi, ce-ar fi dacă totuși n-a sunat Michèle Morgan la ușă, ci… ci mareșalul Göring?
Penibil! El se simțea asemenea copiilor care se rușinează uneori atunci când oamenii mari îi surprind că se joacă. Poveștile astea, ca cea pe care a încercat să i-o spună, îi aparțineau în cea mai adâncă intimitate. Nici el nu-și putea explica de ce s-a apucat să vorbească atunci cu voce tare. Stăteau în ușă și ea mai aștepta totuși un răspuns.
— Îmi pare rău!
— De ce?
— Te-am dezamăgit în vreun fel, dacă nu mai vrei să-mi spui de ce ai venit.
— Nu m-ai dezamăgit.
— Ba da!
— Da. Pur și simplu m-am înșelat. Se mai întâmplă.
— Poate mai treci prin Lugoj…
— Nu știu… Poate…
— Ce-ți mai face fratele?
— La revedere!
N-ar trebui s-o lase să plece așa, e pur și simplu ceva ce nu s-a terminat nicicum, de parcă…
— Ce-ți mai face fratele?
…e pur și simplu de parcă… ca și cum ai merge undeva și te-ai întoarce din drum sau… ce drum? E cu totul altfel. E ca și cum…
— E arestat.
— Cum?
— E arestat. De o săptămână. Rămâi cu bine.
Plecă și în fața ușii nu era nici Michèle Morgan și nici mareșalul Göring, nu era nimeni și nu întâlni niciun cunoscut până la gară. Nu știa când va pleca primul tren. Stătea pe peron și respira aerul curat de afară.
The post A treia zi (21) appeared first on Cotidianul RO.
