În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Bârzu se încuie în odaia pe care o ocupa la rudele sale. Nu dădu nicio explicație pentru întârzierea sa neobișnuită și nici nu aminti nimic despre articolul din ziar. Dar îi ajunseseră câteva cuvinte pentru a-și da seama că gazdele sale erau la curent cu cele întâmplate și că nu le era străin nici chipul său din ziar.
(Bârzu nu știa nimic nici despre băiatul din curtea în care locuia Fitacek, băiatul arestat în ziua aceea de către poliția legionară, dus la Casa Verde și maltratat pentru că citise cărți interzise, nici că gazda sa era meșterul acelui băiat și că tot ceea ce pătimea în clipele acelea tânărul resimțea dureros și omul cărunt, fiecare lovitură ajungându-l dureros și pe el.
Bârzu n-avea de unde să știe cât de aproape erau oamenii pe care-i căuta și nici cât de mult îl despărțise de ei blestematul acela de articol de gazetă și toate celelalte materiale care aveau să-i mai apară în Cuvântul și în alte ziare care nu se citeau în casa cărei îl găzduise. N-avea de unde să știe că nu cunoștea nici casa asta, nici viitorul care îi fusese hărăzit ei și celor care o populau. Iar peste ani, când totul avea să fie dat în vileag, timpul avea să diformeze faptele și el își va aminti astfel de ele tot ce se petrecuse fiind misterios și irepetabil.)
Bârzu nu știa despre băiatul dus la Casa Verde, nu știa nimic despre preocupările ilegale ale rudelor sale, se mirase doar că nimeni nu-i spuse nimic în legătură cu articolul apărut în ziar, nimeni nu era prea grăbit să-l felicite pentru popularitatea care i se făcea. Asta îl și bucura și îl și enerva în același timp. Neștiind nimic, avea vreme să fie cuprins de orgolii — sentiment care nici măcar nu-l caracteriza — dar cunoscând atâta de puțin din ceea ce se petrecea în afara sa, lumea amenința să plesnească în interiorul universului său chinuit și neîncăpător. Și, neavând la îndemână date reale, știa prea puțin cât de puțin știa și se amăgea cu vechile sale supape, suficiente deocamdată să-l țină în viață. Hotărî de aceea să nu se mai gândească la cele întâmplate și să încerce să lucreze la tratatul său de drept, proiectul său de o viață, numai că nu se putu concentra, așa cum reușise altădată sa-și abată necazurile. Ceva se interpunea de datai asta între el și visele sale, ceva ce nici nu știa cu precizie că există și, chiar dacă bănuia acest ceva, nu știa cum arată și unde-și cheltuiește generozitatea. Tratatul său de drept nu-l putea apăra în seara aceea de lumea din jur.
Stătea la masă și gândurile nu voiau să-l asculte. Era mai rău decât își imaginase.
Fiecare om are un loc unde se simte în elementul său, unde nu este stângaci și unde are și el însuși impresia că se descurcă binișor. Iar cum acest unic stimulent Bârzu nu-l găsea decât printre hârțoagele sale sau în timpul unei discuții ocazionale cu câte un amator de probleme de drept — faptul că singurul remediu posibil nu-și făcea efectul! Îl aducea într-o stare de agitație și mai mare decât înainte de a-l fi încercat. Stătea țeapăn pe un scaun incomod și se uita cu panică spre ușă, așa încât nici nu se miră când cineva, ciocănind ușurel, îl chemă afară. El tocmai își storcea creierii pentru a-și aminti cât mai fidel articolul acela din ziar și-i părea acum rău că nu îl păstrase pentru a putea judeca lucrurile cât mai exact și pentru a putea răspunde la nevoie la toate aberațiile laudative care îi fuseseră atârnate de poza zâmbitoare.
În camera vecină, îl aștepta Duma. Acesta părea și mai murdar ca de obicei, iar nuiaua pe care o ținea, numai el știa de ce, în mină îi cam dădea un aer de personaj de operetă. Gândindu-se că nici el nu arată mult mai bine, Bârzu îi propuse să-l petreacă vreo câțiva pași. După ce reveni îmbrăcat pentru această plimbare neașteptată, nu avu curajul să mai privească spre neamurile sale. Voia să-l scoată pe individul acesta cât mai repede din casă și să dispară odată cu el. În afară de asta nu-i era însă nici lui prea clar, de ce se simțea atât de vinovat: dacă sta să analizeze faptele, nu vedea unde a greșit și ce avea în mod concret să-și reproșeze. Totuși, starea de nemulțumire i se accentua tot mai mult.
— Domnule judecător, începu Duma, am venit la dumneavoastră într-o problemă de cea mai mare importanță.
— Vă ascult.
— Ar trebui să vă spun totul mai în detaliu, dar acum am să vă spun numai esențialul. Vedeți, eu am fost jefuit de către un ticălos care mi-a fost și-mi este din nou cumnat și eu asta, nu vă supărați, dar nu pot să rabd!
— De ce să mă supăr?
— Eu am muncit pentru banii pe care i-am adunat și am făcut și politică și, mă rog, nu sunt nici eu un fieșcine… Nu credeți?
— Numai că eu nu știu cu ce vă pot fi de folos.
— Domnule judecător, eu am să vă spun numai esențialul, bine? Eu am să vă spun esențialul și după aceea dumneavoastră veți trage concluziile și-mi veți spune cum să procedăm.
— Păi, domnule, eu nu sunt avocat. Eu nu pledez la procese…
— Tocmai! Dumneavoastră, domnule judecător, în calitate de judecător…, Eu am să vă spun doar esențialul. Înțelegeți?
Nu, Bârzu nu înțelegea. Chestia asta cu „esențialul” era clară: Duma își pregătise venind încoace un discurs și „esențialul” era singurul fragment pe care și-l amintea. Dar Bârzu nu înțelegea în primul rând drept cine era luat și în al doilea rând își spunea că legionarii ăștia se înșală dacă își imaginează că l-au putut cumpăra cu un articol de ziar. Îi admira totuși pentru ingeniozitatea dovedită.
— Domnule…, Bârzu nu-și amintea numele celui care-l solicita. Domnule…, în primul rând, în primul și în primul rând, în clipa aceasta eu sunt o persoană absolut privată. Nu am nicio slujbă și nicio funcție oficială. Trăiesc și eu din ce mai scriu…
— Da, dar nu e un secret pentru nimeni că foarte în curând veți judeca din nou, ba că veți fi unul dintre cei mai importanți judecători din țară. Și dacă în cazul dumneavoastră se va face dreptate, pentru că. până la urmă pentru fiecare român se va face dreptate, atunci pentru mine de ce să fie altfel? Eu-s țigan? Eu nu-s român?
— Și Lazăr e român.
— Lazăr e un porc! A avut măreț noroc astăzi și poate că o să mai aibă vreo două zile. Dar până la urmă. tot îl prindem. Acum avem alte treburi de făcut…
— Cum adică?
— Să știți de la mine că până la sfârșitul săptămânii Lazăr nu ne va scăpa.
— Și atunci ce nevoie mai aveți de mine?
— Sunteți de părere că ar trebui chiar să-l omorâm?’
Bârzu își aminti de nenorocitul acela de Raica și nu pricepu cum de putuse să se mai gândească și la altceva din momentul crimei.
— Nu, domnule, nu vă pot fi de folos.
— Adică, să-l omorâm, nu?
— Să-l omorâți? De ce mă întrebați pe mine? Dacă eu v-aș spune să-l lăsați în pace, l-ați lăsa?
— Da, în cazul în care mi-ați garanta că justiția îl va face să se urce pe pereți!
— Să se urce pe pereți?
Bârzu simți un junghi care-i săgetă toată șira spinării: ce are el de-a face cu cretinul ăsta? Păi, sigur că are! Omul ăsta nu este decât un individ care crede că lumea începe și se termină odată cu interesele sale și nu vrea decât ca în virtutea acestui crez să pună lucrurile la punct. Dar… să fim serioși! Păi, ce-l privesc toate astea pe Raica? Și acum, în clipa asta, pe nevasta lui Raica, pe copiii lui Raica… dacă are copii? Ăsta… Bârzu nu-și mai amintea nicicum numele individului din fața sa… ăsta nu se va, opri până „nu-și va face dreptate”… ăsta… până să creadă că și-a atins „dreptatea”… Banda lui va omorî pe rând tot ce-i va cădea în față numai și numai pentru că ăștia nu pot pricepe că în afară de „dreptatea” lor mai există și o altă dreptate… Nu se vor opri niciodată! Până la urmă se vor sfâșia și între ei…
— Domnule judecător, eu…
…se vor sfâșia și între ei, numai că nu-s toți niște,,, niște… niște prăpădiți ca ăsta… niște…, iar ăia…
— Domnule judecător, eu esențialul…
— Domnule…, duceți-vă acasă! Culcați-vă’ și lăsați oamenii în pace. Dacă s-ar nimeri să mai apuc să judec și eu, aș ști ce să fac și fără sfatul dumneavoastră! Duceți-vă acasă!
— Dumneata știi cu cine vorbești?
— Vezi-ți de treabă și va fi mai bine pentru toată…
Un bătrânel îmbrăcat în negru din cap până în picioare se opri lângă ei.
— Ce faceți, domnule judecător, încercați să aduceți oaia rătăcită pe drumul cel bun?
— Domnule doctor, se agăță imediat Duma’ de brațul lui Jager, domnule doctor, acest… acest domn… nu vrea să înțeleagă că dreptatea nu trebuie făcută numai pentru el… că mai suntem și alții care am fost nedreptățiți…
— Iar ați fost nedreptățit, domnule Duma?
„Duma! Duma îl cheamă pe individ… Domnul Duma care a fost printre cei care au stat în primele rânduri atunci când a fost omorât printr-o faptă eroică Raica…, își aminti Bârzu. Domnul Duma, deci…”
— Eu atât am spus, dacă domnul judecător nu vrea ca Lazăr să fie găsit mort, trebuie să-mi promită acum, aici de față cu dumneavoastră, că justiția o să facă ea dreptate. O dreptate aspră! Dura lex!
— Adică, domnul Duma a venit, cu alte cuvinte, să șantajeze justiția.
— Ați fost repus în funcție, domnule judecător?
Pentru câteva clipe, Jager își regăsi plăcerea vechilor mirări de pe vremuri. Ochii îi scânteiau de cât se amuza.
— Râdeți, domnule doctor? îl întrebă Bârzu îngrozit. Acum v-ați găsit să râdeți?
— Cine a spus asta… că de multe ori trebuie să râzi pentru ca să poți plânge? Dar bătrânul nu dădea deloc semne că ar avea de gând să plângă.
— Eu nu știu de unde toată lumea…
— Deci n-ați fost încă repus în drepturi… Desigur, desigur, asta-i doar o treabă de zile, de ore, probabil… Jager șarja atât de evident, încât până și Duma începu să se simtă prost. Doar Jager însuși se amuza tot mai tare. Veți fi reașezat în drepturi și atunci toată problema care se va pune va fi dacă domnul Duma va mai putea șantaja justiția sau nu. Pentru că acum, orice ați spune, n-o șantajează decât a priori… Domnule Duma, dumneata știi că șantajezi justiția a priori? Știi sau nu? Iar dacă nu știi, atunci ar fi bine să-ți amintești de bunul tău prieten Kant! Apropo, ce mai face domnul Kant?
— Vârsta! îi șopti Duma lui Bârzu. Domnule doctor, eu atâta vă spun, dacă va fi nevoie, veți putea pleda și dumneavoastră în procesul acesta.
— Ce proces?
— Deși știu că țineți mai mult la Lazăr decât la mine. Și asta într-adevăr că nu mai pricep de ce… Pentru că micile cadouri pe care vi le-a făcut mereu nu știu zău dacă., dacă… cum să spun? Dacă valorează atâta încât să-l puteți… Încât să-l puteți privi pe Lazăr așa cum e în realitate.
— A! La proces am să vin neapărat! Și când veți fi judecat, domnule Duma?
— Eu?
— Păi, vorbeați de un proces. Oder nicht?
— Eu…
— Na, vezi? La procesul în care se va judeca modul în care l-ați omorât astăzi pe bietul Raica… Jager își făcu cruce. Ce ați avut cu săracul om? Ăsta n-a făcut rău niciodată la nimeni. Dacă l-ați considerat nebun, trebuia să știți și voi că a fost unul dintre cei mai liniștiți nebuni din câți am cunoscut eu până azi.
— Domnule doctor…
— Odată cu Raica ați omorât o parte din Lugoj!
— Domnule doctor, eu atâta vă spun! Dacă mai pronunțați încă o dată…
— Atunci ce-ai să-mi faci?
— Eu, domnule doctor, să știți că n-am să permit ca cineva să vină aici să-și bată joc de Legiune și de tot ce avem noi mai sfânt!
— Ce aveți voi mai sfânt?
— Eu atâta v-am spus! Să nu credeți că noi nu știm că vă sunt simpatici toți nespălații, comuniștii și jidanii pe care i-ați apărat întotdeauna! De ce n-ați preluat cauza mea până acuma? De ce n-ați acceptat ca Lazăr…
— Aha, deci asta era…
— Credeți că noi nu știm câte cadouri primiți de la dușmanii noștri? Ați făcut o mare greșeală luându-vă de noi! Un neamț ar fi trebuit cu totul altfel… Sau poate că nici nu sunteți german… Jager… Jager… Eu am cunoscut un Jager ovrei.
— Domnule Duma, mai lăsați-ne în pace! se revoltă Bârzu.
— Ei, lăsați! O să vă dau eu pace la amândoi! O să vă dau o pace veșnică!
Bârzu privea la pistolul care se bălăbănea de cureaua lui Duma, dar acesta uitase de mult că-l avea asupra sa. Îi mai înjură o vreme tot mai vulgar, tot mai furios, apoi o luă în susul străzii.
Uitându-se după el, Jager exclamă:
— Cauza lor! De când a devenit lupta împotriva lui Lazăr „cauza lor”?
— Nu-s toți niște nespălați ca Duma.
— Nu?
— Sunt și oameni culți printre ei. Am cunoscut și eu… Dar nici nu știu cu care dintre ei e mai greu… Ăștia-s ca niște animale cărora le-au dat drumul din cuști… Cu ăialalți nu pot să pricep…
— Ce nu puteți pricepe?
— De unde mă cunoașteți, domnule doctor?
— De unde? De unde? Nici pe Duma nu știu exact de unde îl cunosc. Adică, pe Duma mai că-mi aduc aminte… Dar asta n-are nicio importanță, Pe cel mai mulți oameni nu știm de unde îi cunoaștem.
Undeva departe, ca o bătaie de pasăre, ca un zvon, părea să treacă și Vancu cel Roșu în susul străzii.
— Uite, nici pe el nu știu de unde-l cunosc, continuă Jager. Dar îl respect. N-a avut ocazia să se facă de râs.
— N-a avut ce? Ultima observație a lui Jager lui Bârzu i se părea o tâmpenie curată. Dar Vancu cel Roșu ce-a căutat la Dacia?
— De unde să știu eu? De la el nu poți afla mare lucru. E sensibil și capricios ca o femeie gravidă.
— Cum adică?
Dar nu primi răspuns.
În ziua aceea lui Bârzu i se întâmplaseră prea multe lucruri, mai multe ca în alte luni întregi. Sau poate cu în ani. Mai întâi citația aceea ciudată la tribunul și discuția de acolo cu Luca, pe urmă articolul din ziar și reacția gazdelor sale, apoi crima de la restaurant, crimă la care fusese martor fără a putea să intervină în vreun fel (Doamne, dar nici n-a încercat!) și acum incidentul acesta cu Duma. Adunându-le pe toate la un loc, esențialul i se părea că a devenit o unealtă. Ar fi vrut să vorbească despre asta, dar cum să atingă un asemenea subiect cu Jager? De unde și până unde?
— Războiul din lume știam că va trebui să aibă până la urmă o influență asupra lucrurilor de aici, continuă fostul deputat. Mă simt ca în mijlocul războiului de o sută de ani. Nu văd nicio bătălie, deși sunt mereu în mijlocul măcelului.
— Nu înțeleg.
— Tot timpul am avut impresia că mult prea mulți oameni se luptă între ei ca niște armate care se caută o viață fără să se întâlnească. Trag cu tunurile ca orbii, se mai nimeresc aproape fără să-și dea seama cum de le-a reușit și cât le-a reușit… Și tot bâjbâind unii după alții se epuizează, se nenorocesc, devin niște nenorociți cu toții… cu toate alianțele pe care le fac și le desfac mereu… Și acum, poftim, am dat de o adunătură de asta care s-a cățărat pe poziții și… și uite ce fac! Uite ce au pregătit ei atâta timp! Dumneavoastră spuneți că nu înțelegeți… Păi, cum se poate înțelege? Nici eu nu înțeleg. Dar ceea ce vreau să spun eu este foarte simplu. În primul rând… În primul rând…
Jager se opri din vorbă. Undeva spre capătul străzii, Duma fusese oprit de doi indivizi. Nu le puteau desluși de la depărtarea aceea și pe întuneric fețele, dar îi vedeau lovindu-l cu pumnii și cu picioarele. După câteva secunde totul se terminase, cei doi plecară, lăsându-și victima pe jos.
— Poftim și bătălia, dacă doriți, spuse Bârzu și se miră cât de calm și insensibil devenise.
— Mâine o să strige ăștia că un martir a fost cotonogit de iudeo-bolșevici.
— Și de fapt?
— De fapt ce? Ăștia n-au fost decât doi dintre birjarii lui Lazăr. Noroc că între timp alți oameni se ocupă de lucruri mai importante.
— Dar ăștia n-au făcut bine că au luat pistolul lui Duma cu ei. S-ar putea să se găsească asupra lor corpul delict. Nu credeți?
— Până la urmă încep să-l admir tot mai mult pe Lazăr ăsta. Are curaj și știe să se descurce. Unde mai pui că-și găsește oameni în orice situație…
— Trăim într-adevăr în evul mediu?
O luară încet în direcția inversă celei în care zăcea Duma. Nici unuia dintre ei nu-i trecu prin cap să meargă să vadă ce i s-a întâmplat celui cu care stătuseră de vorbă cu câteva minute mai înainte, niciunul nu se gândi să cheme vreun medic. Sau, cel puțin, niciunul dintre ei nu se exprimă în acest sens.
— Dacă luăm cifrele, statistic, dom’ judecător, atunci mă tem că e mult mai rău ca în evul mediu. Și nu cred că mă înșel.
— Nu numai statistic.
— Ba da!
— Dar…
— O moarte e o moarte… O sută de morți sunt o sută de morți. Statistică.
— Domnule, azi au omorât un om care nici măcar nu li s-a opus.
— Și ce-i cu asta? Un om e un om.
— Dar așa ar putea omori pe oricine!
— Și? De ce nu? De ce ți se pare mai grav că au ucis pe unul care nu li s-a împotrivit ca pe un… decât dacă ar fi omorât un dușman de-al lor?
— Pentru că în orice război există reguli. Nu se omoară civili!
— În toate războaiele au murit și civili. Numai că rămas foarte puțini civili, cum le spui dumneata. Și pe ăia care mai sunt nu-i mai crede nimeni… Și mai e ceva, dragule, ceva mult mai important: de ce să omoare ei chiar și pe unul care li se opune? Pentru că are alte idei decât ei? Adică numai ei cunosc tainele adevărului?
— Ăștia nici nu-și pun măcar problema că ar putea greși.
— Ei, vezi? Dar și asta e o poveste veche… Și atunci vii dumneata și te miri că omoară civili… auzi, „civili”!
— Există totuși reguli ale războiului!
— Dacă-i așa, atunci înseamnă că ăștia sunt în război cu toată lumea!
— Acum ne-am putea pomeni foarte bine cu alți doi vlăjgani care să ne facă și nouă de petrecanie. Și pe urmă ar spune că au făcut-o în numele unei idei.
— Cum? nu înțelegea Jager expresia folosită de Bârzu.
— Adică să vină și să ne omoare. Vru să spună la început „să ne bată”, dar expresia i se păru prea umilitoare. Să ne ucidă.
— Și în Evul Mediu ne puteau ataca, Și încă mai mulți.
— În cărțile de istorie.
— Nu știu, dragule, amănuntele nu le mai țin minte din viață, glumi fostul deputat. Buna dispoziție îi reveni instantaneu. Hai să-ți spun un banc: profesorul distrat stătea pe malul lacului și pescuia; la un moment dat, scoase din buzunar ceasul… adică vru să scoată ceasul, dar spre mirarea lui observă că, în loc de ceas, ținea în mână o broască. Atunci…
Era seară și bătrânul avea chef de vorbă. Bârzu nu. Ziua aceea a fost prea lungă pentru el și în viața lui în care nu se mai putea nărui nimic, pentru că acesta fusese felul lui de a judeca oamenii dintotdeauna, în viața lui apăru o clipă în care crezul lui despre semeni nu mai încăpea. Nu știa ce să pună în loc, îl salută pe Jager și o luă spre casa în care locuia în gazdă. Nici acolo nu mai știa dacă era dorit sau nu, oamenii aceia care îi erau rude erau prea cumsecade pentru a-l mai învinui de ceva și în niciun caz nu dorea să se îndoiască de cei din jur pornind tocmai de la ei. Dar, dacă îl mai acceptau cu același entuziasm ca înainte…
Cu toată ora înaintată, pe stradă se mai găseau copii. Se jucau de-a „v-ați ascunselea” și vreo doi se țineau mereu în umbra judecătorului, făcându-i semne conspirative cu mâna la gură să nu-i divulge celor ce-i căutau. Era târziu, dar copiii habar n-aveau, se jucau.
Undeva departe trecu din nou o fâlfâire ce putea să fie Vancu cel Roșu. Parcă și după el se țineau niște copii care se jucau de-a „v-ați ascunselea”. Dispărură cu toții ca un stol.
Bârzu simțea nevoia să se ducă să se culce. Se întunecase de mult, nu-și putea da seama cât să fie vremea, ceas nu purta. De obicei citea sau scria până noaptea târziu; acum ar fi vrut să se culce. Mergea acasă și formularea i se părea improprie și fiind pentru prima oară conștient de acest lucru, formularea devenise, pentru prima oară, improprie. Locuise toată viața sa, de când părăsise casa părintească, la diferite gazde, în două rânduri reușind să rămână pe loc aproape cincisprezece ani, acum simțea un regret, o tristețe diferită de Veșnica lui duioșie, o tristețe care-l durea. În ziua aceea murise un om în prezența sa, alții fuseseră bătuți în plină zi, lui însuși i se întâmplaseră atâtea lucruri, toate la care ar fi trebuit să se gândească, să le aprecieze, să ia o atitudine, măcar una de conduită pentru viitor… Dar nu putea… nu putea să gândească la nimic… la nimic decât la tristețea lui care durea ca un mădular rupt… ca cea mai cruntă durere.
The post A treia zi (25) appeared first on Cotidianul RO.
