În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Sună cineva. Vancu cântări îndelung dacă să deschidă sau nu, până la urmă deschise, dar fără niciun chef. Deja cu câteva zile în urmă îl anunțase menajera sa că îi va trimite pentru după-masa aceea o femeie care să-i spele geamurile și să frece pe jos. Trebuia să facă treaba asta desigur dimineața, dar întâmplător tocmai atunci…, așa că, nu vă supărați, venise acum ca să nu strice rândul zilelor în care lucra la domnul Vancu etc. etc. etc.
O lăsă să-și vadă de treabă și coborî la orga sa. Mecanismul lui Șurubel funcționa — chiar dacă nu nemaipomenit, dar funcționa. Numai că Vancu nu se putea concentra asupra muzicii. Ciulea urechile și asculta hârșâitul pe care-l făcea femeia într-o altă încăpere în care freca dușumelele. Toată starea îi dispăruse. Asculta… asculta zgomotul făcut în celelalte camere și cu cât acesta era mai încet, cu atâta depunea el mai mult efort, devenind tot mai atent, de parcă singurul lucru important era să nu piardă niciun sunet. Asculta, starea îi trecea și el simțea cum se înfurie.
Gândurile nu-l mai ascultau, o luau razna. În casă nu putea să se concentreze din cauză că era mereu deranjat, afară nici atât. Afară… Cine mai știa ce se petrecea afară?
Nu, îi era imposibil să se concentreze, își aminti tot ce i se întâmplase în ziua aceea, între sunetele instrumentului se interpuneau chipurile întâlnite la restaurant, vocea lui Fitacek abia inteligibilă în telefon, obrazul vag cunoscut al lui Raica destrămându-se ca într-o oglindă de ape. Și peste toate, ca un leitmotiv, cântecele legionare pe care le auzise tot timpul cât fusese și el la restaurant. Legionarii…
Ce fac, îi spusese într-o zi colonelul Mărginean, referindu-se la legionari, ce fac este numai pentru că unul e prea slab și nu vrea să fie, pentru că altul n-a realizat niciodată nimic și ar fi vrut să devină ceva, iar acum speră că a sosit momentul, deși a sosit pe dracu iar cel de al treilea…
— Dar nu la asta se rezumă…
— Nu, de rezumat se rezumă doar la ceea ce o să rămână după ei peste cincizeci de ani.
— Parcă spuneați că n-o să rămână nimic după ei…
— Spuneam… Spuneam! Dar ce-s eu? Unul dintre politicienii de acum care știe totul înainte pe o mie de ani? Un proroc? Un proroc politic? Sigur că o să se aleagă praful de ei, dar parcă de noi nu? Nici noi nu suntem eroi… Numai că ceea ce reprezintă ei acuma nu-i totuna cu ce vor însemna ei atunci.
— Vă contraziceți tot timpul!
— Nu-i adevărat!
— De exemplu…
— Știu, știu la ce te referi! Doar că lucrurile se prezintă puțin mai altfel: una e ce reprezintă ei acum și altădată și alta e la ce se rezumă ei. Dacă mă întrebi la ce se rezumă, atunci am să-ți spun că, făcând și eu pe prorocul politic, sunt convins că peste cincizeci de ani vor mai vorbi despre ei doar cei care vor mai avea în familie un mort pentru care vor putea să le mulțumească lor. Peste mai mult de cincizeci de ani nu vor mai fi nici din ăștia. Doar o vagă scârbă îi va mai urma. Dar ce reprezintă ei, asta e mai complicat.
— De ce?
— De ce? De ce? Nu are importanță de ce. Fapt este că cei mai mulți dintre ei au învățat să se simtă maturi doar așa — cu arma în mână în mijlocul altor oameni cu arma în mână, alții găsesc că și-au găsit în Legiune un scop, o ieșire din plictiseala slujbelor lor, a micilor lor afaceri, alții pentru că n-au succes la femei sau tocmai pentru că au…
— Ar însemna că toți cei care n-au succes la…
— Nu toți! Păi, tocmai ăsta e: nu toți ajung să se creadă mai virili numai fiindcă poartă o cămașă verde…
— Și atunci ăștia…
— Ăștia sunt cei pe care i-ai văzut dumneata dându-și ifose. Aia care gândesc pentru ei, ăia știu exact de ce trebuie unul dintre camarazi să facă tărăboi într-un loc și de ce trebuie să ucidă altul într-alt loc și de ce trebuie al treilea să facă demagogie și de ce n-are voie să fie niciunde liniște.
— Eu cred că lucrurile sunt mult mai simple: eu țin minte familii în care, de mici copii, odraslele erau crescute să-i înjure pe alții pentru că nu-s români la fel cum existau și neromâni care-și învățau copiii să ne înjure pe noi. Eu n-am cunoscut multe familii de români în care se petreceau lucrurile așa, pe atunci încă nu erau legionari și când mai dădeam de câte unul dintre ăștia, vă spun sincer, mă miram și nu-l puteam înțelege. Mai ales că în orașul nostru am trăit întotdeauna bine împreună cu toții.
— Ce importanță are? Spuneați că v-ați mirat… V-ați tot mirat și v-ați tot mirat până ce au ajuns pruncii respectivi să nu se mai socotească prunci și atunci copiii de ieri au înlocuit pistolul de lemn cu unul adevărat. Și au văzut că le merge de minune. Că voi v-ați tot mirat… Și dacă le-a mers și dacă au mai găsit și cine să-i felicite…
— Noi? Care noi? Dumneavoastră nu faceți parte dintre acești noi despre care tot vorbiți? Dumneavoastră ați fost în altă lume pe vremea aceea?
— Eu sunt militar. Eu sunt și am fost militar. Am devenit militar înainte de a apuca să știu ce se petrece în viață. N-am făcut niciodată altceva decât să execut niște ordine. Dar să știi că am ajuns să și dau ordine. Și un lucru să ții minte: la mine în unitate n-au apărut noi legionari! Și nici cei care au venit cu idei legionare nu o duc bine în cazarma în care comand eu. Și vai de capul lor dacă fac pe nebunii! Și, poți să întrebi pe cine vrei, eu la slujbă nu sunt deloc glumeț… Măcar atât să fi făcut fiecare în casa lui, în familia lui!
„Familia mea sunt eu, își spuse Vancu și la mine în familie nu sunt legionari. Asta-i clar. Și desfid pe oricine spune altfel, chiar dacă m-a văzut azi la Dacia sau dacă domnul ăsta Caius Moldovan îmi calcă zilnic pragul. Familia mea sunt eu și nu cei de la Dacia și nici domnul Caius Moldovan. Fiecare este răspunzător pentru el, și dacă ar fi să ne tragă cineva la răspundere pentru toate cunoștințele cu care ne întâlnim atunci atunci…”
Femeia freca de zor geamurile într-o altă odaie fiecare foșnitură nu făcea decât să-l enerveze mai tare. “E clar! E tot mai clar.”
Conștient de nici el nu știa ce, luă hotărârea de a da femeia afară, îi mai trebuiră câteva minute până să se poată decide să se scoale de pe scaun, apoi, ajuns în camera în care femeia freca geamurile cu hârtie de ziar, nu mai știu cum să-i ceară să plece. Hârtia, în contact cu geamul, scotea niște gemete îngrozitoare, încât el simțea cum îi trece ceva prin șira spinării. Când o făcu și pe nenorocita aceea să afle ce vrea, aceasta începu să plângă jelindu-se că are doi copii mici (dar ea câți ani putea să aibă? o mamă de 100 de ani cu doi copii mici?!) și nu are cu ce-i hrăni, va face cât mai puțină gălăgie, dar să n-o dea afară.
— Doamnă, îi spuse Vancu, eu nu vă dau afară, numai că acum am o treabă și nu pot să amân nicio clipă…
— Dar casa e atât de mare, eu am să încep de la alt etaj, nici n-o să mă auziți că sunt aici!
— Dar nu-i vorba de asta…
— Eu nu fur! Puteți să mă lăsați liniștit singură… Dacă nu aveți încredere întrebați-l și pe domnul doctor…
— Când ai putea să mai vii?
— Nu pot, domnule, pentru că am copii mici și azi abia am reușit să-i las cu o vecină, dar și asta bea și numai când…
— Bărbat n-ai?
— Bărbatu-meu… Femeia începu să plângă și Vancu îi dădu niște bani și o rugă să vină când o avea timp, numai că acum să plece, să nu se supere, dar să plece. Nu înțelegea nimic din torentul de vorbe care se pornise din gura femeii, nici nu încerca să priceapă ce-i spunea printre sughițuri, îi dăduse bani și acum o împingea spre ieșire, liniștind-o că poate să vină când o vrea.
Reajuns în odaia cu orga, nu se putu concentra acum de gura menajerei sale, care desigur că îi va reproșa că a dat afară o muncitoare minunată cum alta nici nu mai există, unica femeie care se pricepea la spălatul geamurilor din tot Banatul, o femeie nevoiașă cu doi copii mici…, iar când va afla că i-a dat niște bani — că i-a dăruit, auzi dom’le! — se va înfuria și mai tare, învățându-l că ea se târguiește pentru el pentru fiecare jumătate de ban, pentru ca acum să afle că el aruncă zecile pe fereastră, că ridică prețul unei munci care are o retribuție fixă și toate acestea numai pentru a se ridica în ochii unei nenorocite care va umple cartierul că și-a găsit un fraier pentru care lucrează pentru atât și nu pentru atât, pentru cât lucrează la restul domnilor, fiind deci clar că și aceștia, nevinovați, vor trebui pe viitor să plătească mai mult. Ce rost au toate astea?
Începu să improvizeze, gândindu-se aiurea, dar la orice se gândea, nimic nu-i făcea plăcere, peste tot i se părea că lucrurile se întâmplau numai și numai pentru a-l sâcâi pe el, pentru a-l urmări și în cel de-al doilea subsol, cel mai bun adăpost împotriva bombelor, după cum îl asigurase cineva cu spirit de prevedere, un loc în care datoria sa civică îl va obliga să lase să dea iama toată strada atunci când va fi nevoie și avioanele vor vâjâi deasupra orașului — asta s-o creadă ei! —, nici aici, în cel mai grozav adăpost, nu mai exista timp pentru el, un timp independent de cel de afară, un timp în care să poată improviza sau să poată cânta Bach… Sigur că da! Să cânte Bach! Sări în picioare și căută cu înfrigurare într-un vraf de note singurul preludiu și singura fugă pe care le cunoștea ca lumea, încă de pe vremea când învăța cu domnul Willer.
Dar se ivise un alt necaz: știuse Șurubel de ce spusese că invenția lui era încă neterminată, aparatul se încălzea, puteai să fierbi ouă pe el, acum stai și așteaptă să se răcească… Stai un minut, două, o oră? Între timp, gândurile revin și tot câștigul se duce, nu mai rămâne nimic decât imagini de inși grași cu burta încinsă sub cămașa verde și femei care plâng că au acasă copii care plâng și ei.
Auzi din nou lovituri în ușă. Știa că e Vale…
Concentrându-se asupra notelor uită restul, uită chiar și orga, al cărei organism se încălzea peste poate, muzica ieșea majestuos, sau cel puțin așa i se părea lui, acordurile se succedau după logica lor și nu după cea a întâmplărilor de afară, un sunet chema alt sunet, re colling fa diez, fa diez reception, fa diez colling do, simplu, notele de pe hârtie nici nu mai au vreun rol, în felul acesta poți să improvizezi până la nesfârșit, ca într-o beție, nici măcar nu cauți tu notele, ele se caută pe ele, orga dându-le la toate timp și tărie, loc fiind pentru toate, o muzică logică, măreață prin logica ei, îl poartă, îl cuprinde, orga asta își merită toți banii, toate sacrificiile, orga asta este singurul lucru care îți îngăduie să fii singur, o notă între celelalte note, asta devii: o notă între celelalte note, un sunet chemat de alt sunet, cu un loc precis și inconfundabil. Ce clar! Ce precis! Fără nicio susceptibilitate, fără putință de confuzie, de înlocuire sau… Unde aș fi fost eu dacă n-aș fi fost înlocuit mereu, dacă…? Aici astea n-au niciun rost. Ai ajuns într-un acord, te sfârșești odată cu el, calm, cu o mică rezonanță, nimeni nu-ți ia nici măcar această rezonanță… Tot ce e al tău, tot ce ești…
Să fii tu însuți acord, să fii tu însuți muzică, să fii tu însuți… Iar ceilalți afară să bată, să se bată, să fie bătuți, să omoare, să se omoare să fie omorâți… Totul afară, aici doar locul precis pe care-l ocupi datorită logicii lucrurilor, notelor… Nimic dur, nimic meschin, nimic… Nimic nu este logica rece, locul predestinat… dacă nu-i adaugi… dar ce să-i adaugi? Atunci unde este… unde este câștigul? De ce neapărat un câștig?
Vale continua să bată în ușă. Dar acum lui Vancu îi era atât de indiferent… N-avea decât să intre… Să terminăm odată… Probabil că a uitat din nou ușa deschisă… Să intre dar să nu mai bată atâta..
Mecanismul făcut de Șurubel s-a încălzit, s-a înroșit, se va topi sau se va aprinde. Totul se va aprinde. Și depozitul lui Lazăr incendiat chiar în vremea în care vlăjganii tocmiți îl băteau pe Duma. Depozitul se va aprinde nu pentru că Lazăr îi va da foc, cu toate că într-un fel… sfidând fățiș legionarii… În același timp se vor aprinde nervii celor târâți și schingiuiți la Casa Verde, exact în timp ce doamna doctor și doamna avocat, care aveau acasă o femeie de serviciu și o spălătoreasă și o bucătăreasă, vor spăla ele însele cu picioarele înfipte în clăbuc geamurile edificiului legionarilor. Și alături de ele, soția lumânărarului va face același lucru. Deși ea nu are acasă decât o singură servitoare și nu trei, dar ce importanță au toate astea? Și ce importanță are că nebunul ăla de Vale o să spargă ușa sau o să adune toată mahalaua? Atât timp cât mecanismul lui Șurubel mai există, cât timp nu se aprinde și nu sare în aer, totul este: în regulă, se poate improviza se poate cânta de unul singur în cea mai deplină intimitate, doar Vancu și orga, doar Vancu și notele, o notă între alte note, apoi, când e clar, când începe să iasă fum din instalație, trebuie așteptat puțin, trebuie așteptat, dar nu prea mult, nu se poate aștepta atât de mult cât i-ar trebui se răcească; muzica inundă din nou, nu mai e Bach; ceea ce cânta Vancu, cam prea majestuoasă, cam prea bună părerea despre el însuși, poate puțin sățios pentru cineva care ar asculta de afară, dar nu mai e nimeni care să asculte această muzică executată numai pentru sufletul lui Vancu, exclusiv pentru sufletul lui Vancu, o muzică la care nu mai are acces nimeni altul, ceva care îl depășește și pe el. Nu mai bate nici Vale în ușă, poate a plecat, poate că a intrat, poate stă într-un ungher și-l desenează pe un colț de hârtie, dar… dar muzica depășește și asta, nemaiavând timp, nemaiavând timp să aștepte răcirea… nemaiavând timp… cântând și atunci când aparatul suprasolicitat se strică, nemaiavând timp, cântând și atunci când un mic incendiu mistuie țoalele instrumentului… Vancu apasă clapele și este tot mai convins că nu mai are timp, exclusivismul de afară năvălește și în sufletul lui sub forma sunetelor pe care le produce și fără de care este convins că nu s-ar mai putea, apasă clapele și aude în continuare ceea ce… ceea ce… aude în continuare ceea ce nu mai are putere… putere să-și facă drum în eter, cântă în continuare deși nu mai există nimic, iar el cântă… vreau să spun… adică el vrea să spună… clapele se lasă apăsate, dar ce folos? Ce folos pentru cine?
The post A treia zi (26) appeared first on Cotidianul RO.
