În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Vancu își punea butonii la cămașă, când auzi câteva lovituri puternice în ușă și încă înainte de a apuca să răspundă, intră în odaia sa Amarilli, profesoara de balet a școlii de la etaj. Îi povesti foarte agitată că în oraș are loc o festivitate și corepetitorul ei, care seara cânta la Dacia, fusese solicitat în ziua aceea în mod excepțional și pentru dimineața, așa că ea a rămas cu copiii în sală, dar fără să-și poată ține ora în condiții normale.
Vancu o urmărea politicos, dar nu se gândea decât la faptul că va trebui să se obișnuiască odată pentru totdeauna să încuie ușa, altfel, așa cum era să se întâmple și în momentele acelea, putea să fie surprins tocmai când se schimba, situație cât se poate de penibilă. Absorbit de acest gând, nu sesiză tonul interogativ al femeii, și ea trebui să repete întrebarea până ce o auzi el:
— N-ați putea dumneavoastră astăzi, în această împrejurare neplăcută, să cântați la pian în locul corepetitorului?
— În locul corepetitorului?
— Da! Era un „da”, atât de hotărât și de satisfăcut, încât Vancu rămase fără replică. N-ați putea dumneavoastră… Începu pentru a treia oară femeia.
— Nu.
— Știu că vă place să cântați. V-am auzit cântând la orgă.
— Se aude până sus?
— Numai… numai într-un singur loc.
— În ce loc?
— Numai într-un singur loc… În toaletă. Nu știu de ce.
— O să mă interesez. O să fac ceva să nu se mai audă.
— Dar de ce? E foarte plăcut.
— Să se audă în toaleta de la etaj cum cânt eu la orgă? Îmi pare rău, dar nu pot să rămân. Sunt și eu invitat la festivitatea aceea.
Amarilli se juca fascinată cu decorația prinsă de haina pregătită pe spătarul unui scaun.
— Pentru ce ați primit-o?
— Habar n-am.
— Nu știți de ce ați primit decorația?!
— Nu.
Pe urmă lui Vancu începu să-i fie neplăcut modul în care o expediază pe femeia din fața lui, dar era grăbit și îl enerva că a intrat peste el, fără să aștepte răspuns la bătăile ei în ușă. Îi explică totuși pe un ton mai blând:
— Lucrurile au loc întotdeauna într-un context.
Termină în sfârșit să-și prindă și manșeta de la mâna dreaptă și o dădu ușor la o parte pe Amarilli, care încercase să-l ajute.
— Cum adică într-un context? Când primești o decorație atât de însemnată… E importantă?
— E de clasa a doua.
— Și câte clase sunt?
— Cred că șase.
— Clasa întâi e cea mai mare?
— Da.
— Înseamnă că e importantă. Ziceam că nu se poate să primești o distincție atât de însemnată fără să ți se spună de ce.
— Dar ce importanță are? Vă repet că e vorba de un anumit context. Poate că dacă n-ar fi plouat peste capul meu cu atâtea moșteniri, nu m-aș fi ales și cu decorația.
— V-au dat-o pentru că ați devenit bogat?
— Bănuiesc că a jucat și asta un rol…
Vancu își îmbrăcase și haina și stătea pregătit să plece. Dar femeia părea că nu sesizează nimic. Tânărul domn, care-și făcuse câteva clipe scrupule pentru lipsa sa de politețe din dimineața aceea, începu să creadă că ar putea s-o și lovească pe Amarilli și aceasta tot n-ar fi în stare să realizeze situația.
— Dar nu e drept!
— Ce nu e drept?
— Iertați-mă, mi-ați fost simpatic până acum. Dar cum îți mai poate fi simpatic un om care este decorat numai pentru că s-a îmbogățit?
— Nu știu de ce am fost decorat. Poate nu numai pentru că m-am îmbogățit.
— Pentru că este foarte trist să constați că cea mai însemnată virtute pe care o ai este numai și numai bogăția.
— Bogăția n-am căutat-o eu. Și nici decorația.
Dar Amarilli nu-l mai auzea.
—…Sunt destui oameni bogați în orașul acesta. Dar niciunul n-a fost remarcat numai și numai pentru asta…
— Dar pentru ce?
— Ar trebui să mergeți să dați înapoi decorația! Da, asta ar trebui să faceți!
— Cui s-o dau înapoi?
— După aceea veți putea să vă considerați din nou important și prin calitățile dumneavoastră.
— Nu m-am considerat niciodată important prin nimic.
Amarilli părea să-l audă iarăși:
— Nu-i adevărat! Fiecare om se consideră cea mai de preț ființă din univers. Altfel nu ne-am pierde fiecare atâta vreme cu noi înșine.
Vancu o privi, se gândi o clipă să-i spună… s-o contrazică… i se părea atât de facil.
— Îmi pare rău, dar n-am timp să vin să fac pe corepetitorul. Acum trebuie să plec.
Femeia îl privi și ea și el nu putu s-o oprească să nu-i aranjeze decorația.
— Poate că nu știți! Poate că ați primit-o totuși pentru vreo faptă deosebită. Mă gândesc că nu sunteți chiar atât de bogat ca să vă confere numai pentru asta clasa a doua.
Vancu se abținu din nou s-o contrazică. Nu mai voia s-o lungească spunându-i că el, Vancu Gaură, a devenit atât de bogat încât ar putea și numai pentru aceasta să pretindă decorația clasa întâi.
Cineva bătu la ușă. Stătură amândoi și ascultară, dar Vancu nu dădea niciun semn că ar vrea să deschidă. Iar mai târziu, când se decise să vadă cine e, afară nu mai aștepta nimeni și doar o umbră dispărea urcând pe scări.
— Cine a fost? întrebă femeia.
— Nu știu. A plecat. Dar cred… cred că a fost Vale.
— Vale?! Amarilli se scutură cu oroare.
— Vine și aici ca pretutindeni…
— Am auzit că acum merge pe la ușile oamenilor și-i pictează aproape pe gratis: pentru o bucată de pâine, pentru o farfurie de supă.
— O duce greu…
— Ăsta?!
Vale făcea de ani de zile portrete pentru cine voia să aibă o „amintire”. Pe vremuri apărea în fiecare zi cu două scaune pliante în centrul orașului, un scaun pentru el, unul pentru client, cu creioane și coli și-ți „imortaliza chipul”, după cum zicea, pe loc și pentru câțiva lei. Se spunea despre el că e un pictor bun și unii îi cumpărau desenele, sperând că odată se vor îmbogăți cu ele. Cu timpul însă vremurile deveniseră tot mai grele, orașul era mic, cei care voiseră să aibă portrete de Vale le aveau deja de mult, iar pictorul o ducea tot mai rău. Devenise un fel de cerșetor, inoportuna oamenii, colile lui, pe care nu mai apuca să le folosească, erau tot mai murdare. Atunci s-a hotărât să nu-și mai aștepte clienții, ci să meargă din poartă în poartă, pentru a-și oferi serviciile. Câte unii îi dădeau de pomană, alții îi închideau îngroziți ușa în nas: cineva a observat că toți cei care au fost desenați de Vale mureau puțin timp după ce le făcea el portretul. Nimeni nu credea pe față în aceste coincidențe, dar nici nu se mai găsea cineva dornic să riște.
Nu se mai știa unde se adăpostește noaptea, dar ziua Vale era văzut colindând cu hârtiile sub braț orașul — trebuia să trăiască.
— Nu vreți să-mi arătați și mie orga dumneavoastră? spuse Amarilli, și era evident că voia să-l uite cât mai repede pe pictor.
— Cum să nu? Mâine vă convine?
— Mâine? De ce nu acum? Haideți să-mi arătați orga!
„Ai cam întârziat” îi veni lui Vancu să spună. Dacă femeia asta i-ar fi dat atenție cu câțiva ani în urmă, mai mult ca sigur că și-ar fi pierdut capul. Așa însă.. De când se îmbogățise era obișnuit să-i dea târcoale tot felul de femei. Mai ales la început.
— Acum pe dumneavoastră vă așteaptă elevele care vor să învețe să danseze, iar pe mine festivitatea la care trebuie să mă duc. Chiar dacă nu mă omor după ocazii de soiul ăsta.
— Atunci haideți să-mi arătați orga!
— Avem amândoi treabă acum! Vorbise blând, dar hotărât și gândi între timp că femeia aceasta insistă numai pentru că el s-a umplut de bani, cel puțin poate nu era conștientă de acest lucru. Pur și simplu averea a fost cea care a făcut-o să-l observe. Noi ne cunoaștem parcă de la unchiul meu, îi mai spuse pe când ieșeau și resimți într-un mod penibil amintirile de pe vremea în care ea nici nu observase că el există.
— Unchiul dumneavoastră…?
— Lazăr.
— Lazăr vă e unchi? E chiar atât de bătrân?
— Mi-e un fel de rudă. Nici eu nu știu exact ce. Dar m-am obișnuit să-i spun unchi.
— Știți că eu cunosc pe cineva care are un nepot mai bătrân ca el? Mama sa l-a născut odată… adică mai târziu cu câteva luni decât a născut nora ei. Sunt sigur că și dumneavoastră cunoașteți familia!
— La revedere! îi spuse Vancu. Poate că într-o zi vă voi arăta și orga mea. O clipă se gândi că va întârzia sigur, așa cum și-a dorit. Se furișă în grabă în sala mare în care stătea orga, acum ar fi putut cânta liniștit câteva minute, fiind convins că nu-l poate auzi nimeni, dar n-avea cine să-i apese pedalele de aer. Intră în dormitor și se privi curios în oglindă, costumul arăta impecabil, fluieră satisfăcut și se pregăti să iasă.
The post A treia zi (4) appeared first on Cotidianul RO.
