În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Lazăr, bărbatul al cărui nume a fost aici amintit de câteva ori, era în vremea aceea cel mai important negustor de cherestea din ținut, chiar dacă acest lucru n-ar fi reieșit clar din scriptele pe care le țineau oficialitățile. Și asta în primul rând pentru că se folosea de un foarte complicat sistem prin care asocia diferite persoane în interesele sale, persoane slabe și nepricepute, incapabile de a urmări drepturile care le reveneau. Se spunea că Lazăr era amestecat și în alte întreprinderi și societăți, peste tot unde nu existau acțiuni, pentru că în societățile pe acțiuni nu avea încredere. Mai existau și mici firme în care investise și el capital alături de patron și își apăra drepturile prin contractele încâlcite și confuze pe care știuse să le încheie cu respectivii. Atâta timp cât aceste firme mergeau bine, el își încasa partea și rămânea în cele mai bune raporturi cu proprietarul oficial, care în tot acest timp se bucura de sprijinul lui Lazăr, priceput să facă rost de marfă, atunci când aceasta nu se prea găsea sau să acopere unele hârtii, dacă se nimereau a fi în neregulă. Dacă însă afacerile mergeau în deficit, Lazăr devenea necruțător. Cel puțin așa se zvonea. Propria lui situație financiară devenise atât de nebuloasă, încât, pe drept cuvânt, îi spuse odată nevesti-sii, într-un acces de furie, că dacă el ar muri cumva înaintea ei, nimeni nu s-ar putea bucura de pe urma lui de prea multă moștenire pentru că nimeni, în afară de el, n-ar fi în stare să adune banii din mulțimea locurilor în care i-a risipit.
Acest Lazăr nu se băgase pe față nici în politică și nu discuta vreodată acest domeniu. Politica și partidele i se păreau un lucru prea efemer, o firmă monstruoasă care se umflă, strivește totul în jur și se sparge ca urmare a atacurilor altor firme asemănătoare tocmai atunci când se pare că a strâns în ea mai multă putere. Și simțea tot mai intens că puterea pe față nu ți-o dă decât politica singură. (Lazăr nu era omul clipei, dar îi plăcea puterea.) Pe dedesubt, e drept, ajung banii. El obișnuia să spună că dacă ar avea bani mulți, ar putea să stăpânească mai sigur și mai trainic lumea decât Napoleon sau Alexandru cel Mare, care, după părerea lui, se prăbușiseră tocmai pentru că nu reușiseră să-și susțină ambițiile cu resursele lor materiale sleite. „Alexandru a murit într-o campanie” i-a replicat odată profesorul Penescu. Dar pentru Lazăr ăsta nu era un argument, pentru el și Alexandru cel Mare a murit epuizat financiar. „A dat faliment, ce mai!”
N-avea încredere în politică și curajul lui în afaceri dispărea atunci când se gândea să „investească” ceva în această „firmă”, care i se părea ca o societate pe acțiuni. Dar politica, își recunoștea el, permite afișarea nestingherită a puterii, satisface vanitatea și, ceea ce e mai important, îngăduie lovituri financiare de pe poziții de forță. Iar acesta era un lucru pe care Lazăr nu l-ar fi lepădat. „Fost prim-ministru cerșind la colt de stradă n-am văzut încă” spunea el ori de câte ori cădea câte un guvern, iar în legătură cu vanitatea… Vanitos era și el.
Stătea în ziua aceea de vorbă cu Raica, un mic negustor din oraș, coautorul unui fantastic proiect de canalizare a Timișului, care venea la el de două ori pe an să-și cumpere lemne de foc, și discuta cu el, gândindu-se la toate astea.
— Când ai bani, ți-e frică să nu-i pierzi, când nu-i ai, nu mai știi ce să faci ca să ți-i procuri…
— Azi, dacă nu ai bani, domnule Raica, ești un om mort. Poți să fii frumos ca un sfânt, femeia o să se uite lung după dumneata, dar tot un cocoșat milionar o să câștige alegerea ei.
— Asta a fost întotdeauna așa, domnule Lazăr.
— Și va fi întotdeauna așa!
— Nu știu. Ceea ce am observat este că nu întotdeauna s-au putut câștiga atât de repede și de ușor banii.
— Atunci de ce nu câștigi și dumneata câteva milioane? Și fiindcă Raica dădea din mâini, vrând să spună că „lucrurile nu-s chiar atât de simple”, Lazăr îl asigură că banii nu se câștigă mai ușor ca altădată, ci că se pierd mai repede.
— Credeți?
— Sigur că da. M-am gândit de multe ori la asta. Odată am încercat să vorbesc și cu profesorul despre aceste lucruri.
— Cu care profesor?
— Cu care?! Cum cu care? Cu profesorul Penescu, bineînțeles. El, ca de obicei, n-a fost de acord cu mine. Și cum o să fie? Pretinde că în Antichitate și în Evul Mediu se puteau pierde mai ușor regate. Nici nu mă miră. El, care n-are nicio lețcaie, sigur că are impresia că bogătași n-au existat decât în cărți.
Raica se juca discret cu lănțișorul de la ceas. El venea anual de două ori la Lazăr după lemne: prima dată pentru că trebuie, oricum, să te aprovizionezi cu combustibil, nu? A doua oară pentru că la început nu putea ști exact ce fel de iarnă va urma, dacă va mai fi necesar încă un mic supliment și cât de mic va fi acesta. Dar mai era și motivul că îi plăcea să vină în biroul lui Lazăr, să stea să bea vișinată și să discute eu un om care n-a fost niciodată lovit pe față de greutăți financiare și care reprezenta o permanență în viața sa.
— Uite ce-i, domnule Raica, spunea Lazăr, să intri în politică nu-i greu. Azi poate s-o facă orice nepricopsit. Dar odată urcat pe val să te poți menține, asta să te văd cum reușești!
— Nici eu n-am făcut politică. Poate că, dacă făceam, aș fi reușit și cu canalul acela… Apoi s-ar fi circulat cu sute de șlepuri între Dunăre și Lugoj… Doamne și cât am luptat! Și cât ar fi fost de frumos… Dar poate că încă nu-i prea târziu! Vă dați seama ce avantaje ar fi adus canalul acesta țării?
— A, nu! Aici ai greșit dumneata! Nu se poate face un lucru fără bani. Or, dumneata tocmai asta nu aveai: bani. Și pe urmă te-ai mai și asociat cu un pârlit…
— Dar a fost și ideea domnului Stein. Azi, sigur nu mai pot folosi și numele lui, dar memoriile pe care le-am făcut în ultimul timp către diferite foruri au fost concepute și de domnul Stein, chiar dacă dânsul dată fiind situația, nu-și poate depune semnătura.
— Tot mai sperați?
— Dar acum șansele sunt mai mari ca oricând. În cazul unui război…
— Dacă v-ați fi asociat cu altcineva, poate că lucrurile s-ar fi aranjat demult.
— Cu cine?
— Cu un politician. Cu unul care să aibă nevoie de canalul dumneavoastră în discursurile sale.
— I-am propus de atâtea ori domnului doctor Jager…
— A, nu lui! Unui politician nou.
Raica se sculă și veni aproape de Lazăr:
— Nici ăștia n-au bani, domnule!
— Cum n-au bani?
— N-au pentru așa ceva!
— Deci ați fost și la ei?!
Raica se fâstâci, se jucă învârtindu-și pe deget lănțișorul de la ceas, apoi mărturisi, roșindu-se tot:
— Știu că dumneavoastră n-o să spuneți și altora… Am fost la început la ăștia de aici. Pe urmă ne-am dus și la București.
— La cine?
— Păi, la ministere. Vedeți dumneavoastră: în ziare citești mereu despre tot felul de milionari cu patru clase care au aruncat pe piață produse complicate, de pe urma cărora s-au îmbogăți. Pe noi nu ne crede nimeni. Toți ne întreabă ce studii avem.
— Dacă n-aveți bani… Le trebuie și lor garanții…
— Ce garanții să le dăm? Când află că n-avem bani, ne privesc ca pe niște cerșetori… Că de parcă dacă am avea fonduri destule ne-ar mai trebui ei…
— Mai ales dacă-l reprezinți și pe domnul Stein…,
— De ce nu? El, până nu se schimbă vremurile, nu poate să facă deocamdată nimic. Că o să se schimbe, nu?
— Și cu asta v-ați ales din călătoria de la București?
— Da… adică… Domnule Lazăr, dar să nu spuneți la nimeni! Am fost și mai sus. Am fost și la un… la un secretar al mareșalului. Numai eu și domnul Stein, știm cât am plătit ca să ne primească. Se spune că… domnul ăsta, nu vă pot spune cum îl cheamă, ar fi mâna dreaptă a mareșalului.
— Și ce v-a spus această mână dreaptă? V-a dat speranțe, nu?
— Da!
— Păi, sigur! Că altceva ce să vă dea?
— Nu vorbiți, vă rog, așa! Eu nu pot să vă spun, acum absolut totul, dar speranțe există.
— Mă rog! Atunci să fie într-un ceas bun! Și atunci ați aflat că ăștia n-au bani pentru așa ceva?
— Iertați-mă, dar nu vă pot spune mai mult. Pur și simplu nu se poate! Atâta numai aș vrea ca… dacă aș afla cu certitudine cine va veni astăzi la festivitatea aceea… Știți, la amiază la Dacia… Poate voi reuși să mai întâlnesc pe cineva…
— Vă duceți și dumneavoastră?
— Ne-am gândit mult ce să facem… Am să mă duc. Am rezervat o masă, undeva într-un colț, și am să observ dacă nu voi putea da de cineva care să fie interesat de proiectul nostru.
— Și veți împărți costul acestui prânz cu domnul Stein, bănuiesc.
— Da, numai că n-am putut afla din timp cine o să vină. În felul acesta va trebui să acționez pe loc, fără să mă pot pregăti înainte. Lucrurile bazate pe întâmplare nu ne prea plac…
— Aha!
— Dumneavoastră întâlniți mai multă lume… Nu ați aflat cine o să participe?
— Îmi pare rău… Nu m-a interesat
— Se zvonește că și Antonescu s-ar putea să vină.
— Ei, dacă se zvonește…
— Dar am aflat că nu-i adevărat!
— V-a spus chiar el?
Raica se roși tot.
— Domnule, eu am vorbit cu dumneavoastră deschis. Poate chiar prea deschis, eu… nu trebuie să vă bateți joc!
— Ascultați aici, domnule Raica! Domnul ăsta Stein are noroc că i-au luat prăvălia și i-au dat-o lui Duma. Pot să-mi închipui în ce hal îl fură!
— Am vrut să-i iau eu prăvălia!
— Păi, sigur!
— Mi-a fost jenă. Să-i dau toată ziua ce-i al lui…
— Nu v-ar fi pus nimeni să-i dați ceva!
Raica îl privi cu tristețe, apoi se sculă să iasă. Nu mai simțea nicio plăcere din discuțiile purtate în micul birou al lui Lazăr, din păhărelul cu vișinată cu care a fost îmbiat ca de obicei și din sporovăiala cu gazda. (Deși, după ce a plecat, pe drum, își zise că în fond nici Lazăr nu a preluat nicio firmă evreiască „romanizată”.)
— Nu v-ar fi pus nimeni să-i dați ceva, repetă Lazăr, și Raica se miră că celălalt nici nu observă că el s-a sculat în picioare și e gata de plecare și că nu-i mai face nicio plăcere vișinata. (Nici măcar primul păhărel nu l-a băut decât până la jumătate.) E o tâmpenie, continuă Lazăr, e o tâmpenie să încerci să schimbi legile, care și așa niciodată nu-s bune. Și ar fi o tâmpenie și mai mare să încerci să le schimbi când îți convine ce spun ele.
— Ba mie nu-mi convine!
— Ce nu vă convine?
— Adică… vreau să spun… Lui Raica începu să-i fie frică de o discuție cu Lazăr. Și mai ales de o discuție politică…
— Ce nu vă convine? Lui Stein trebuie să nu-i convină că i s-a luat prăvălia. Numai că are noroc că i-au dat-o lui Duma, care-i atât de prost, încât Stein poate s-o ducă aproape ca înainte. La el altfel se pune problema ca la Duma. Că Duma ce zice? Că-i proastă legea că-l mai lasă și pe Stein să-și scoată niște bani din prăvălie. Iar Stein zice că-i proastă legea că i-a luat prăvălia. Numai că Stein e mai șmecher și păcălește legea, iar Duma-i atât de prost, încât nu-și dă seama că nu stoarce niciun sfert din cât ar putea scoate din afacerea asta. Numai cu Rusan putea s-o nimerească Stein la fel de bine. Doi proști mai mari nici nu există în orașul ăsta.
— Dar dumneavoastră de partea cui sunteți, domnule Lazăr?
— Eu? Eu nu-s de partea nimănui. Eu-s de partea mea.
— Atunci eu… eu plec.
— Plecați la Dacia? Asta nu pot să pricep cum poate fi Stein atât de găgăuță să vă plătească masa, când e clar că e eliminat din toată povestea.
— El plătește numai jumătate.
— De ce? Crede că lucrurile se vor schimba chiar atât de repede?
— El… adică vreau să spun că noi… Domnule Lazăr, cred că nu trebuie să vă amintesc să nu vorbiți cu nimeni despre ce am discutat noi aici!
— Cu cine să discut?
— Suntem destul de necăjiți și așa! Nu ne mai trebuie încă o belea pe cap!
— Domnule Raica, parcă ați fi un copil mic! De aia n-ați reușit să faceți nicio brânză cu canalul ăla! Pentru că nu sunteți nici prost și nici leneș și destul de obraznic să bateți pe toată lumea la cap cu chestia asta. Dar sunteți prea sentimental. Când ai balast îl arunci, altfel îl cari toată viața ca o povară după tine.
— Da. Adică nu știu, eu nu mă pricep… Vreau numai să spun… La revedere!
— De ce fugiți așa? Dacă-i sfârșit Stein, nu înseamnă că sunteți și dumneavoastră în aceeași situație. Ați putea să faceți poate treabă bună.
— Poate. Dar Raica se afla deja în ușă.
— Nici nu știți cine o să vină astăzi la Dacia și e încă și prea devreme să vă consumați prânzul pe care vi l-a comandat domnul Stein.
— Mai am de lucru, spuse Raica, și-i era imposibil să-i mai aducă o dată aminte lui Lazăr să-i trimită lemne mai uscate și mai bune ca data trecută.
Iar lui Lazăr îi părea rău și-i era ciudă că se perpelește de dorul de a maț bate câmpii cu unu’ ca Raica. Îl înjură cu glas tare și aruncă în perete cu ciudă o jumătate de măr care stătea de cu seară pe stativul lui Rusan, asociatul și cumnatul său. De o jumătate de zi văzuse bucata aia de măr acolo și tot vrusese s-o arunce fiindcă-i făcea greață și-l enerva, dar îi fusese mereu lene să se scoale de pe scaun numai pentru asta. Și acum a plecat și tâmpitul ăsta de Raica, s-a dus cu ideile lui de fată mare cu tot și l-a privit din ușă cu atâta frică și cu atâta dezaprobare numai pentru că a încercat să discute cu el și nu s-a limitat să-l întrebe cum va fi vremea și ce se mai aude de războiul din lume. Bucata de măr căzuse pe dușumea lângă perete și lui Lazăr îi era scârbă s-o apuce și-i era ciudă că-i e scârbă de așa ceva numai și numai pentru că tâmpitul ăla de Rusan își pusese pe ea cuțitul pe care și-l tot vâra în gură.
Iar când a aruncat în sfârșit mărul pe fereastră, s-a gândit tot timpul că va trebui să treacă pe lângă el atunci când va ieși și-și dori o zăpadă bună care să acopere între timp curtea cu tot ce era aruncat acolo.
The post A treia zi (5) appeared first on Cotidianul RO.
