Nanoplasticele descoperite în apă în număr foarte mare reprezintă cel mai periculos tip de poluare cu plastic pentru sănătatea umană, pentru că pot invada celulele individuale și țesuturile din organele principale, putând întrerupe procesele celulare și perturba sistemul endocrin, spun cercetătorii citați de CNN.
Apa îmbuteliată vândută în magazine conține de zece până la o sută de ori mai multe nanoparticule de plastic decât se estimase anterior, arată un nou studiu al cercetătorilor de la Columbia University.
Nanoparticulele sunt atât de mici încât pot migra prin țesutul tractului digestiv sau prin plămâni în fluxul sanguin, împrăștiind substanțe chimice potențial nocive în tot corpul și în celulele organismului, spun experții.
În analiza publicată în Proceedings of the National Academy of Sciences, un jurnal științific, cercetătorii au folosit o nouă tehnologie care le-a permis să vadă, să numere și să analizeze structura chimică a nanoparticulelor din apa îmbuteliată furnizată de trei branduri diferite din SUA.
Într-un studiu anterior din 2018, cercetătorii de la State University of New York at Fredonia descoperiseră în jur de 300 de particule de plastic în fiecare litru de apă îmbuteliată.
Acum, noul studiu a descoperit că un litru de apă conține o medie de 240.000 de particule de plastic provenite de la șapte tipuri diferite de plastic – 90% nanoplastice, iar restul microplastice.
Microplasticele sunt fragmente de polimeri care pot avea dimensiuni cuprinse între 5 milimetri și un micrometru. Tooate particulele care au sub un micrometru intră în categoria nanoplastice.
Cel mai periculos tip de poluare
Potrivit experților, nanoplasticele reprezintă cel mai periculos tip de poluare cu plastic pentru sănătatea umană.
Și asta pentru că particulele minuscule pot invada celulele individuale și țesuturile din organele principale, putând întrerupe procesele celulare și perturba sistemul endocrin cu diferite substanțe chimice precum bisfenolii, ftalații, substanțele ignifuge, substanțele per- și polifluorurate sau PFAS, precum și metalele grele.
„Toate aceste substanțe chimice sunt utilizate în fabricarea plasticului, astfel încât, dacă un plastic ajunge în noi, acesta transportă cu el aceste substanțe chimice. Și pentru că temperatura corpului este mai ridicată decât cea exterioară, aceste substanțe chimice vor migra din acel plastic și vor ajunge în corpul nostru”, a explicat Sherri Mason, directoare de sustenabilitate la Penn State Behrend, care a fost implicată în studiul din 2018.
„Substanțele chimice pot fi transportate în ficat, în rinichi și în creier și chiar pot traversa granița placentară și ajunge în copilul nenăscut”, a explicat ea.
Noua tehnică de identificare a particulelor de plastic din apă oferă cercetătorilor posibilitatea de a înțelege mai bine riscurile potențiale pentru sănătatea umană, a declarat pentru CNN Jane Houlihan, reprezentanta unei alianțe de organizații non-profit, oameni de știință și donatori angajați în reducerea expunerii bebelușilor la substanțe chimice neurotoxice.
„Bebelușii și copiii mici se pot confrunta cu cele mai mari riscuri, deoarece creierele și corpurile lor în curs de dezvoltare sunt adesea mai vulnerabile la impactul expunerilor toxice”, a explicat Houlihan, care nu a fost implicată în studiu.
De unde provin particulele de plastic din apa îmbuteliată?
În eșantioanele de apă, studiul a identificat șapte tipuri de plastic: poliamidă, polipropilenă, polietilenă, polimetilmetacrilat, policlorură de vinil, polistiren și polietilen tereftalat, scrie CNN.
„Bazându-ne pe alte studii, ne așteptam ca majoritatea microplasticelor din apa îmbuteliată să provină din scurgeri ale sticlei de plastic în sine, care este de obicei fabricată din plastic PET (polietilen tereftalat)”, a declarat autoarea principală a cercetării, Naixin Qian, doctorandă în chimie la Universitatea Columbia.
„Cu toate acestea, am descoperit că, de fapt, într-o sticlă de apă există mai multe tipuri diverse de plastic și că diferitele tipuri de plastic au distribuții de dimensiuni diferite”, a spus cercetătoarea. „Particulele de PET erau mai mari, în timp ce altele aveau până la 200 de nanometri, ceea ce este mult, mult mai mic”, a explicat ea.
Studiile au descoperit că particulele de plastic PET se pot rupe prin deschiderea și închiderea repetată a capacului sticlei, prin strivirea sticlei sau prin supunerea acesteia la căldură.
Asociația Internațională a Apei Îmbuteliate din SUA a pus deocamdată sub semnul întrebării unele dintre concluziile studiului, scrie CNN.
„Această nouă metodă (a cercetării) trebuie să fie revizuită pe deplin de comunitatea științifică. De asemenea, trebuie să se facă mai multe cercetări pentru a dezvolta metode standardizate de măsurare și cuantificare a nanoplasticelor din mediul nostru”, a declarat un purtător de cuvânt al asociației pentru CNN.
„În prezent, există atât o lipsă de metode standardizate, cât și de un consens științific cu privire la impactul potențial al nano- și microparticulelor de plastic asupra sănătății. Prin urmare, relatările mass-media despre aceste particule din apa potabilă nu fac altceva decât să sperie inutil consumatorii”, a mai spus oficialul.
Ce mai trebuie să stabilească cercetările
În vreme ce nanoplasticele pot fi identificate și clasificate, rămân în continuare multe întrebări.
De exemplu, dacă nanoplasticele din apa îmbuteliată nu provin din sticlă, cum au ajuns acolo? Echipa de la Columbia investighează o ipoteză conform căreia o parte din nanoplastice ar putea proveni din apa de la sursă, poate contaminată de o anumită parte a procesului de fabricație.
O altă întrebare importantă: ce apă are mai puține nanoplastice și reziduuri chimice, apa îmbuteliată sau apa de la robinet?
„Mai multe studii au observat niveluri mai scăzute de microplastice în apa de la robinet. Prin urmare, este plauzibil să ne așteptăm și la niveluri mai scăzute de nanoplastice în apa de la robinet, având în vedere sursele lor comune”, a declarat Yan.
O altă întrebare: ce se întâmplă odată ce polimerul de plastic și substanțele chimice care perturbă sistemul endocrinologic intră în celulele organismului?
„Știm că aceste microparticule pătrund în organism și știm că procente și mai mari de nanoparticule mai mici pătrund în celule, dar nu știm cu exactitate unde se duc în celulă sau ce fac”, a explicat coautoarea studiului, Phoebe Stapleton, profesoară asociată de farmacologie și toxicologie la Facultatea de Farmacie Ernest Mario a Universității Rutgers din Piscataway, New Jersey.
