După optsprezece luni de război, luptele continuă în Marinka, un oraș din regiunea Donbas unde nu mai există civili. În vreme ce contraofensiva ucraineană prinde rădăcini pe frontul de sud, luptele se intensifică și în est, în locuri precum Marinka, unde rușii încearcă să pătrundă, scrie Le Monde.
Când soldatul ucrainean Serhi s-a alăturat Brigăzii 79 în luna martie a acestui an, soția sa a vrut să știe unde anume va lupta.
Pe platformele sociale, clipurile video arătau că Marinka era deja un oraș distrus, un peisaj cutremurător, haos și ruine cât vezi cu ochii. Era imposibil să-ți imaginezi că mai existau străzi, case, grădini sau școli.
„Mi s-a apărut că am văzut imagini dintr-un film apocaliptic”, a spus soția pentru Le Monde. Serhi a confirmat prin telefon că într-adevăr acesta era locul în care tocmai ajunsese.
Marinka este locul în care brigada 79 a cunoscut cele mai sângeroase lupte, a declarat colonelul Iaroslav Tchepourni, purtătorul de cuvânt.
Simpla intrare în oraș este deja un „act de eroism”. Singurul drum spre front accesibil trupelor ucrainene este încadrat de mormane de zgură, dealuri negre formate de reziduurile de cărbune. Toate acestea sunt controlate de armata rusă, aflată într-o poziție dominantă.
Prin urmare, este imposibil pentru Brigada 79 să aducă tancuri sau chiar un vehicul în oraș. Pentru a asigura rotațiile, soldații au fost nevoiți să se strecoare noaptea, în grupuri mici, și să meargă pe jos 4 kilometri, cu 45 de kilograme de echipament în spate.
La ultima rotație, doar trei din cinci soldați au reușit să ajungă la poziția lor. Răniți, ceilalți nu au reușit să ajungă la capătul drumului.
„Dacă un singur punct se mișcă, întreaga linie de apărare este dezmembrată”
Azi, în timp ce contraofensiva ucraineană prinde rădăcini pe frontul de sud, luptele se intensifică în est, deosebit de aprige în locuri precum Marinka, unde rușii încearcă să pătrundă.
Cu toate acestea, rezultatul războiului nu se va decide aici, iar colonelul Tchepourny ar merge chiar până acolo încât să spună că orașul nu are cu adevărat cea mai mare importanță.
„Dar nu ne putem permite să dăm înapoi. În această parte a Donbasului, dacă un singur punct se mișcă, întreaga linie de apărare este dezmembrată. Și ușa se deschide pentru inamic”, a spus el pentru cotidianul francez.
Așadar, în acest oraș fantomă, tăiat în două de linia frontului, trebuie să reziști, cu orice preț.
Nu trece o zi fără un asalt rusesc. „Când i-am văzut avansând, ieșind din dărâmături, erau o masă, de patru ori mai numeroși decât noi și mult mai bine înarmați. Artileria și tancurile lor, în special, sunt teribile”, a explicat un sergent.
În Marinka nu există tranșee, nu există case, nu există nimic în spatele căruia să te ascunzi și, peste tot, un fum care te face să clipești și un miros de moarte. Câinii hoinăresc, uneori ținând în dinți rămășițe umane.
Printre dărâmături, oamenii luptă ghemuiți în spatele cărămizilor stivuite sau în tuneluri vag conturate, în mijlocul pivnițelor distruse.
„Suntem epuizați, este un război de uzură în care rezistăm în defensivă de luni de zile. Ar fi nerezonabil să încercăm să mergem mai departe. Avem nevoie de oameni noi, odihniți, antrenați și coordonați”, a spus un subcomandant pentru Le Monde.
Omul este încă bântuit de apelul de ajutor primit de la un coleg în luna mai: a anunțat că a fost rănit pe o poziție în mijlocul unei bătălii. Dar în acel moment, nu existau medici în apropiere, medicii de urgență de pe front care oricum erau prea puțini la număr.
Și nici nu era nimeni care să vină să-l sprijine, nici măcar un loc sigur în care să-l adăpostească. Colegul a înțeles. A continuat să tragă până a fost ucis.
Strategia rușilor
Astăzi, niciun civil nu mai trăiește în Marinka. Cei 12.000 de locuitori au fugit.
Până acum doi ani, această capitală administrativă regională era genul de oraș industrial sănătos în care nimeni nu se gândea să își încuie ușile.
De fapt, orașul fusese deja bombardat în timpul războiului din Donbas, în 2014. Situat la periferia orașului Donețk, care devenise un bastion pentru trupele rusești și separatiști, Marinka nu căzuse însă niciodată în mâinile prorușilor.
Situația militară s-a stabilizat în cele din urmă în 2016, iar o linie de demarcație a separat cele două orașe.
„Mai existau câteva lovituri, dar erau rare. Piețele, transportul, serviciile publice – totul a început să funcționeze din nou”, a explicat pentru Le Monde Liudmila Anvarovna, administratoră civilă și militară adjunctă în exil. Proiectul Aquapark a fost chiar relansat, iar sacii de nisip au fost îndepărtați din jurul școlilor.
„Experiența războiului nu ne-a dat o lecție, dimpotrivă”, a spus Anvarovna, cu referire la momentul invaziei din februarie anul trecut. Mulți oameni din Marinka au crezut că au experimentat deja războiul, în 2014, și au scăpat cu bine. De ce ar trebui ca lucrurile să fie diferite?
„Părea normal să rămânem în casele noastre, ca prima dată”, își amintește ea. În fața primăriei, autobuzele închiriate pentru evacuarea civililor așteptau goale.
În aprilie 2022, luptele s-au intensificat. Primele ținte au fost clădirile publice, primăria, școlile, policlinica – oriunde rușii credeau că o bază militară ucraineană ar putea să se instaleze.
Centrul orașului a fost golit, iar electricitatea a fost oprită în unele zone. Familiile cu copii au fost primele care au plecat. Moscova a continuat apoi cu strategia sa de teroare: generarea de haos prin bombardamente aleatorii.
Tancurile erau din ce în ce mai aproape, la vedere. Dar orașul a refuzat totuși să cedeze.
„Ce nu pot lua rușii cu forța, distrug. Aceasta este tactica lor, este mereu aceeași, la fel ca la Mariupol sau Bakhmut”, a explicat Iuri Grygoulets, fost membru al SBU (serviciile de securitate ucrainene), care a fost numit șef al orașului de la război încoace.
„S-a dezlănțuit iadul”
Zi după zi, localnicii și-au privit orașul prăbușindu-se sub ochii lor: armata Rusiei a desenat pătrate pe o hartă, apoi le-a lovit cu artileria, unul după altul, metodic, zeci de bombardamente pe zi.
„S-a dezlănțuit iadul. Ne-au împins înapoi stradă cu stradă, lovindu-ne cu tot ce aveau. Tot speram să se oprească”, a spus Mihail, un tractorist.
În zorii zilei de 4 august 2022, după o noapte sub focul artileriei, a sărit în mașina sa. Când a părăsit orașul, a luat cu el un singur lucru: aspiratorul, bunul său cel mai de preț.
Ivan Mikolaiovici, profesor de sport la școala numărul 1, și-a luat cu el jurnalul intim. Un vecin și-a luat cei trei pui din coteț. Cu toții credeau că se vor întoarce în cel mult câteva săptămâni.
Distrugerile sistematice continuă și acum, rușii lansând bombe cu fosfor care declanșează incendii imposibil de stins. Trupele Moscovei, ținute până acum la margine, au început să avanseze în Marinka, pas cu pas, pulverizând fiecare clădire care le mai stătea în cale, fiecare porțiune de zid care putea servi drept ascunzătoare pentru armata ucraineană.
Într-un oraș fără apă, electricitate sau pâine, câteva sute de locuitori s-au trezit prinși în capcană.
„Locuiam în pivnița blocului nostru, eu, mama mea și un vecin. În unele zile a fost atât de rău încât nu am ajuns nici măcar până la fântână. Nu știam ce se întâmpla în clădirea de alături”, a explicat un funcționar public.
Unii au refuzat să plece până în ultimul moment
Poliția a rămas ultima instituție care a funcționat în oraș, chiar dacă secția a fost transferată la Kurakhove, la 12 kilometri distanță.
Roustam Loukomski, un fost miner devenit ofițer de poliție, recunoaște fără probleme că până acum poliția a avut o reputație destul de proastă, aici ca peste tot în Ucraina, fiind acuzată de corupție și violență.
Odată cu războiul, polițiștii au căpătat însă o poreclă care dă o idee despre amploarea schimbării de imagine: „îngerii albi”, după culoarea primelor lor vehicule.
În timp ce nimeni cu autoritate nu se mai aventura în Marinka, Roustam Loukomski făcea parte dintr-un grup de aproximativ zece polițiști, dintr-un total de optzeci, care au continuat să ofere asistență ultimilor civili rămași.
Începând cu 2022 septembrie, „îngerii albi” au făcut totul: ajutor umanitar, stingerea incendiilor, prim ajutor, evacuarea morților, a răniților și a supraviețuitorilor.
„În ochii rușilor, orice vehicul era susceptibil de a transporta arme. De îndată ce intrai în oraș, te împușcau din spate pentru a te forța să avansezi spre linia întâi înainte de a te împușca. De fapt, te lăsau să intri, dar nu și să ieși”, își amintește polițistul.
Scopul „îngerilor albi” era să evacueze pe toată lumea, dar misiunea s-a dovedit dificilă. „Chiar și în această situație, cei mai mulți dintre ei ar fi fost de acord să plece doar dacă ar fi pierdut totul”, a mai spus Roustam Loukomski.
Alții au refuzat, agățându-se de zidurile lor sau de ce mai rămăsese din ele.
În ajunul Anului Nou, în apropierea fostei fabrici de lapte, ultimii doi evacuați din Marinka au urcat în mașina „îngerilor albi”.
Cu câteva zile înainte, soldații ucraineni îi surprinseseră furișându-se în zăpadă. Rămăseseră ascunși până atunci. Unul dintre soldați a luat-o pe femeie deoparte și i-a vorbit ca și cum ar fi fost propria mamă. Ea s-a lăsat convinsă.
Pentru a-i evacua, vehiculul a traversat un câmp, nu mai era niciun drum disponibil. Aprinderea farurilor ar fi fost prea periculoasă. La volan, șoferul purta ochelari de vedere pe timp de noapte. Cuplul plângea în tăcere.
„Erau funcționari publici, în jur de 50 de ani, oameni normali”, spune Vassili Pipa, un alt polițist, în discuția cu Le Monde.
Omul și-a amintit ultima imagine cu Marinka, în timp ce se îndepărta, în noapte: orașul părea că s-a aplatizat, nu mai existau copaci, nu mai erau case, doar un praf alb, ca o ceață.
