Câteva planuri de viață ale unui om ratat înscrise pe un perete alb

Uneori viața pare doar un drum până la birou și înapoi. Cu atât de multe lucruri care se întâmplă în jur, când să mai ai energie pentru altceva decât pentru a le urmări și a trece de la o criză la alta, pare să se întrebe jurnalistul și dramaturgul Petre Barbu în textul său de astăzi.

Ceasul te trezește la aceeași oră. În fiecare dimineață. Îți bei cafeaua și asculți știrile la radio. Știrile dimineții. Un război, două războaie. Nu sunt războaiele tale. Pleci spre birou pe același drum. Dacă plouă îți iei umbrela. Îți validezi cardul în tramvai. Când expiră cardul, îți cumperi altul. Vezi aceleași figuri. Posace. Ajungi la birou. Te așezi la locul tău. Deschizi computerul. Auzi aceleași voci. Vorbesc despre vreme, temperaturi mai mari decât cele normale pentru această perioadă, ce-au gătit, ce-au mâncat, ce s-a mai scumpit la supermarket, ce-a mai făcut ăla micu’, unde și-au parcat mașinile când au mers la mall, un bou mi-a tăiat calea!, ce-au mai găsit la supermarket, iarăși supermarket!, ce-au mai văzut la televizor, la Netflix, ce-au găsit pe Facebook…

Și tu te-ai uitat la televizor, dar nu ții minte ce-ai văzut. Aceiași moderatori, aceiași analiști și comentatori, aceeași retorică. Toți se laudă că te informează corect, că îți pun adevărul pe tavă, doar să caști gura și să înghiți adevărul lor. Nu e adevărul tău.

Computerul merge greu. Un colon constipat. Te resemnezi și te pui pe treabă. Ai de îndeplinit task-uri şi deadline-uri. Toate sunt provocările zilei. Nu sunt provocările tale. Clămpăneşti la computer. Până la sfârșitul programului. Dacă ți se cere, rămâi și peste program. Ore neplătite. Pentru a ajuta firma. Pentru că înțelegi s-o ajuți. Și firma te ajută. Îți dă un loc de muncă, o leafă, o asigurare medicală, concediu legal și un perete alb. Ridici privirea pe albul peretelui. Este interzisă lipirea afișelor, fotografiilor sau colilor de hârtie pe perete – conform regulamentului de ordine interioară. Nimic nu trebuie să-ți abată atenția, ca să muncești focusat pe task-uri. Tu și gândurile tale, pe un perete alb. Alții, în locul tău, ar fi cei mai fericiți oameni de pe pământ. Pentru că firma le oferă și o pauză de prânz.

Mănânci în pauză, dar dumicatul pe care-l înghiți este cleios. Înghiți plastilină. Același bufet, aceleași furculițe de plastic… Plastic? Parcă luptăm împotriva plasticului, ca să protejăm planeta! În fine, nici nu te mai întrebi dacă furculița este făcută din plastic sau din altceva… Aceeași ciorbă, același șnițel, îți vine să vomiți, dar înghiți. Plastilină.

Te întorci pe același drum. Îți validezi cardul în tramvai. Vezi aceleași mutre. Ofilite. Mai ofilite decât mutra ta. Tu îți cari resemnat sacul de banalități și frustrări. Dar nu dai vina pe nimeni. N-ai unde să te duci. Locurile de muncă sunt blocate. Piața a încremenit.

Nu mai poți să te miști în această lume. Ești bătrân, inadecvat, inflexibil, necomunicativ, posomorârea se citește pe fața ta, ești un fel de Gică-contra care își ascunde contrele de teamă să nu fie criticat, marginalizat și, în final, concediat.

Până și tramvaiul se mișcă de la o stație la alta, numai tu nu te miști. Cei care se mișcă, totuși, au pe cineva care-i împinge sau îi trage, o „cunoștință“ care le deschide ușile, o „pilă“ care îi pune într-un loc anume, o „oportunitate“. Ei știu să dea din coate și să pupe unde trebuie. Ei sunt contemporani cu oportunitățile. Nu sunt hahalere, impostori, oportuniști, ci sunt „contemporani cu oportunitățile” – aceasta este sintagma agreată de corectitudinea politică. Tu nu ești contemporan cu ei. Ai putea să fugi. Dar „fuga“ asta nu-i un nou început, nu-i o nouă „provocare” și nici o altă experiență. La vârsta ta, experiențele sunt periculoase, poți să-ți rupi gâtul. Fuga ta va fi un eșec. N-ai unde să fugi.

Rămâi pe drumul tău: același tramvai, același birou, aceleași voci, același perete alb. Nu ești în stare să trântești ușa. Pentru că n-ai ușă. Ai un perete. Alb. 

Nimic din ce-ai citit odată nu-ți mai folosește în această lume. Lumea citește alte cărți. Nimeni nu mai este interesat de învățătura ta. Nimeni nu mai e dispus să te asculte. (Și ce-ai avea de povestit despre un perete alb?) Nici putere nu mai ai să te enervezi sau să te revolți. Împotriva cui? Strigă, strigă cât te țin plămânii: „Are cineva nevoie de mine? Are cineva nevoie de mine?”. Și strigătele tale se lovesc de perete și dispar, în loc să se întoarcă într-un ecou care să te lovească în frunte, trezește-te, fraiere! Pur și simplu sunt înghițite de peretele alb. Vezi, poți să strigi până răgușești, nimeni nu te aude! Ești liber să-ți strigi durerea.  

Ai putea, totuși, să întorci capul de la perete. Să povestești și tu în birou ce-ai văzut aseară la televizor (inventează!) sau pe Netflix (inventează!), să te revolți împotriva supermarketului care îți suge sângele ca un vampir sau să te plângi că a început să plouă și n-ai umbrelă, ca să fii de-al lor, să fii cu ei, să empatizezi, să faci echipă, să intri în rândul lumii. Asta e singura ta soluție: să te predai necondiționat.

Te uiți la peretele din fața ta. Este alb. Apuci markerul de pe birou. Îi scoți capacul. Regulamentul zice că n-ai voie… Să-ți desenezi mutra, dar te va speria cât de ofilită este! Să desenezi o corabie. Nu știi să desenezi o corabie, dar știi să desenezi o barcă. Este departe, dar curentul o va aduce curând spre mal, n-o lăsa să eșueze. Vâslește!    

foto: 123rf.com