Chiar dacă, la Washington, subiectul asistenței militare pentru Ucraina a devenit mărul discordiei dintre republicani și democrați, nu cred că americanii vor arunca mănușa, după ce noul titular de la Casa Albă își va prelua mandatul. Acesta ar putea fi Joe Biden, Donald Trump sau – în ipoteza cea mai promițătoare – republicana Nikki Haley, fostă guvernatoare a Carolinei de Sud și ambasadoare la ONU.
Pe 24 februarie 2024 se vor împlini doi ani de la declanșarea invaziei rusești asupra Ucrainei. Eroismul rezistenței ucrainene contra agresorului extern a surprins întreaga lume liberă. O lume care, pe de o parte, nu credea în ruptul capului că Putin va trece cu armatele sale frontiera unui stat ONU independent și suveran (deși anexase ilegal peninsula Crimeea încă din 2014). Și care, pe de altă parte, era convinsă că asimetria forțelor în conflict va duce la prăbușirea rapidă a țării invadate.
După pomenita anexare ilegală a peninsulei Crimeea, Kievul a început să-și modernizeze echipamentul militar. În 2021, bugetul apărării a atins 3,2% din PIB, adică 5,9 miliarde de dolari. În termeni comparativi, de unsprezece ori mai puțin decât acela al Federației Ruse, care alocă armatei 4,1% din PIB, respectiv 65,9 miliarde de dolari. Conform Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI) Rusia ocupă locul cinci mondial în materie de asemenea cheltuieli.
Toți cei care înțelegem că prăbușirea eventuală a Ucrainei ne-ar face iarăși vecini direcți cu Rusia sceleratului Putin ne-am tot lamentat de la începutul războiului pe tema „ezitărilor” occidentale în materie de asistență militară, financiară și umanitară acordată Kievului. Numai că „ezitările” n-au împiedicat UE să acceseze Facilitatea Europeană pentru Pace (creată în 2021) și să trimită Ucrainei, la 28 februarie 2022, 500 de milioane de euro (material militar, inclusiv letal, medicamente de urgență și carburant), urmate de alte două tranșe identice (în martie și aprilie 2022).
Sprijinul cel mai consistent al sosit însă la nivel bilateral, nu comunitar. El se compune din vehicule blindate, tancuri, obuziere, lansatoare de rachete, rachete sol-aer, mitraliere, muniție și echipamente de protecție. Unele state-membre au expus clar inventarul asistenței, pe când altele s-au arătat mai „discrete”, în numele celebrei temeri de a nu „escalada” conflictul. Inițial supertimidă (țineți minte faimoasa donație de… căști) Germania s-a dovedit între timp partenerul continental cel mai generos. Să notăm și faptul că trei țări europene – Austria, Cipru și Ungaria – au refuzat orice ajutor militar destinat Ucrainei, invocând „neutralitatea” sau dorința de a păstra bune relații cu Moscova.
Potrivit Institutului Kiel (Germania), numai până la 20 noiembrie 2022, UE și statele-membre transferaseră în Ucraina echivalentul a 51,8 miliarde de euro. Cele mai solidare s-au arătat țările vecine cu Ucraina, în frunte cu Polonia și cele trei state baltice, secondate de Finlanda și Suedia. Brava Polonia a preluat și numărul cel mai mare de refugiați ucraineni (dintr-un total care, potrivit statisticilor ONU, se apropie de opt milioane). Acesta nu e un aspect neglijabil, sau formal filantropic, dacă ținem cont că primirea și întreținerea fiecărui refugiat costă între 250 și 750 de euro lunar.
Evident, tabloul ar fi rămas dezechilibrat fără contribuția americanilor (cu 47,82 de miliarde dolari, din care 22,86 asistență militară), chiar dacă aceste sume reprezintă numai 0,2% din PIB-ul SUA. Urmându-le exemplul, alte state din NATO – bunăoară Marea Britanie și Canada – s-au alăturat efortului occidental (cu 7,8 miliarde și respectiv 3,78 de miliarde $).
După ce masacrele de la Bucha și peisajul apocaliptic de la Mariupol au intrat în catalogul clasic al crimelor de război, știrile de pe front au început să fie citite în treacăt, deși chiar la granița noastră se desfășoară o confruntare gigantică, pe o linie a frontului de 1.500 km (din cei 2.300 cât măsoară Niprul, al treilea fluviu european, care unea în trecutul recent și desparte acum Rusia, Belarus și Ucraina).
Dezinteresul autoprotector reprezintă un fenomen psihologic ușor de explicat (mintea noastră nu poate procesa asemenea cantități de atrocități), însă nu mai puțin periculos, mai ales într-un an ca acesta, când patru miliarde de cetățeni vor participa la alegeri naționale capabile să aducă la putere fie aliați expliciți ai lui Putin, fie „pacifiști” care nu pricep că victoria Federației Ruse ar încuraja-o să meargă și mai departe, obligându-ne să ne apărăm libertățile și teritoriul cu sacrificii (nu doar financiare) mult mai ample.
Chiar dacă, la Washington, subiectul asistenței militare pentru Ucraina a devenit mărul discordiei dintre republicani și democrați, nu cred că americanii vor arunca mănușa, după ce noul titular de la Casa Albă își va prelua mandatul. Acesta ar putea fi Joe Biden, Donald Trump sau – în ipoteza cea mai promițătoare – republicana Nikki Haley, fostă guvernatoare a Carolinei de Sud și ambasadoare la ONU. Dacă tot mai profilata ei candidatură va fi încununată de succes, dna Haley ar reuși ceea ce a ratat Hillary Clinton (devenind prima femeie președinte) și ar garanta simultan o linie politico-militară intransigentă față de revizionismul agresiv practicat de Putin. Orice opțiune ar exprima majoritatea americanilor, e limpede că 2024 nu va trece neobservat în analele istoriei.
Nikki Haley / Hepta
