Cu mici excepții, ne idealizăm cu toții copilăria. Motivele sunt evidente și mereu aceleași, nu aveam griji, era totul la îndemână, iar lumea noastră, în simplitatea ei, găsea loc pentru toate visurile și alina toate supărările. Cu nostalgia vârstei rămânem pentru totdeauna. E și firesc când te cotropesc din toate părțile sarcini și angajamente, în timp ce tu ai vrea acum doar să te joci de-a omul mare, urmând ca mâine să accepți un alt rol, pe altă scenă, exact ca atunci când erai mic și făceați schimb, servitorul de ieri era regele de azi și invers.
Lumea copilăriei este guvernată, fără tăgadă, de bunici. Zei atotștiutori, cu puteri miraculoase, gata să vindece juliturile cu un pupic și o foaie de varză, mereu pregătiți cu povești la purtător și cu bucuria de a nu mai fi cel care educă, ci cel care răsfață. Pentru mine, primii șase ani și apoi toate vacanțele până la liceu au fost întotdeauna despre și cu ei. La ei, în casa de chirpici clădită de mamaia când nu era cu mult mai mare decât vârsta copilăriei mele târzii, în care parcă se cuibăriseră ca să prindă viață paginile lui Teodoreanu. La bunici era mereu bine. Era binele acela de copil care habar nu avea de mai nimic din zbaterile celor mari, care creștea așa cum trebuie să crească orice suflet la început de drum, neștiutor și avântat. Era bine indiferent de anotimp, de ceasul din zi sau din noapte, de ziua săptămânii sau luna din an.
Era atât de bine primăvara. Pentru că răcoarea strecurată prin geamul abia crăpat, ca să se aerisească odaia, mirosea a flori de cireș. Iar somnul o zbughea pe ușă afară, ca să prindă din urmă mugurii ce plesneau a belșug prin toată grădina. Sau ca să asculte cum își făcea loc, semeț, fiecare firicel de iarbă, taman bun de ronțăit ca să te-mbeți de verde crud și să te umpli de energie. Diminețile, mereu la fel, zgomotoase în preaplinul de cucurigeli mândre, mieunat sfios și lătrat pus pe harță, intrau pe sub ușa bine închisă, ca să nu deranjeze nimeni copila. Treceau de pragul tocit și se opreau să privească cum râde somnul pe chipuri de copii. Apoi mângâiau genele ca să fie lumină și plecau cu același alai plin de tărăboaie, spre altă casă, cu alți bunici și alți nepoți. Urma spălatul pe ochi, exact ca mâțele-drăguțele, ca apa rece să nu atingă nimic din obrajii pe care se odihneau încă urmele somnului bun, cu vise care mai de care. Când să te dezmeticești, masa era așternută. Și, deși poate nu sună-a belșug, avea pe ea tot ce-ți puteai dori, lapte călduț, îndulcit un pic cu miere sau ceai de tei adevărat, care te învăluia în aburi de la distanță, pâine bine prăjită și dulceață de căpșune. Sau un ou cu miez portocaliu revărsat într-o ceșcuță smălțuită, peste care își trăia ultimele clipe niște unt. Se mânca repede, pentru că nu era timp de pierdut, așteptau vizita toate orătăniile curții și se auzeau de pe stradă alte glasuri de copii, fluierând o adunare ad-hoc, pusă pe șotii. Nu aveam ore de întâlnire, ci doar semnale sonore, fiecare cu codul său deloc subtil, se striga peste garduri, se trăgeau ocheade printre uluci, spre verificare temeinică și apoi, la joacă! Și ce mai joacă, și ce mai chirăială. Țară, țară, vrem ostași. Și șotron. Și rațele și vânătorii. Și leapșa. Și statuile. Și multe altele inventate pe loc și uitate până primăvara următoare. Și nițică supărare când se auzeau glasuri care vesteau prânzul. La masă găștile nu prea se risipeau, pentru că în fiecare casă era loc pentru tot șirul de pici. Se împărțeau găluștele toate în castroane, plutind în zeama gălbui strălucitoare, răsfățată de verdele crud de pătrunjel. Dispărea un castron întreg de chiftele cât ai clipi și fiecare mănuță pleca purtând victorioasă o gogoașă înfuriată, ce nu apuca șă își mai reverse năduful, că și dispărea. Ce să fie apoi? Tot joacă, dar cu porția, că somnul de după-amiază purta povara creșterii fiecărui prichindel. Somnul acela mult detestat, dar în care te adânceai ca-ntr-o apă, fără vise, doar cu umbra obloanelor peste pleoape și un pui de pernă strâns bine în brațe. Somn care scurta toate poveștile de pe disc chiar de la A fost odată, astfel încât prințesele nu mai ajungeau niciodată să fie trezite sau duse la bal. Somn de copil, ca să ajungă mai repede mare…După-amiezele își treceau timpul altfel, că ziua era lungă, parcă nesfârșită, și timpul tare răbdător. Erau cu treabă prin curte și grădină, dar si cu taifas cu vecinii, schimb de păreri și rețete sau de locuri pe tabla de șah. Seara venea tupilată pe după pomii în floare, rușinată parcă să oprească iureșul vieții care primăvara palpită și se îmbățoșează. Avea și ea bucuriile ei, venea cu ofrande de bunătăți coapte de mâini care trudiseră și la plantat, și la plivit, dar care găsiseră răgaz de fursecuri și dulce de casă, nesofisticat, mustind de arome și trezind pofte care nu știai că sunt acolo. Totul ca să fie ziua și mai bună și copilul și mai fericit, ronțăind pe tăcute, cu ochii pe jumătate adormiți, ascultând la un pick – up cum prințesele adorm și ele, fără să mai apuce, din nou, să fie vreodată trezite de vreun Făt Frumos…
Era bine, prea bine, și vara. Un bine toropitor încă de la răsărit, cu încremeneala unei arșițe pe care o potolea rar vreo ploaie caldă și ea, ropotitoare și furioasă ca o primă ceartă de îndrăgostiți, după care nu mai rămâne nicio umbră, nicio urmă. Vara era prăfoasă, tocmai de aceea începea mai devreme, cât încă nu se dezmeticise căldura, ca să te mai poți răcori măcar un pic. Era cu apă pe care acum o voiai peste tot, pentru că ștergea urmele unei nopți cu cearceafuri jilave și foieli multe, ca să găsești colțul cel rece de pernă sau pat. Cu mic dejun luat în grădină, printre răsadurile care trebuiau trezite și ele, din care smulgeai ba un ardei dolofan, ba o roșie care se împăunase până pleznise pielea pe ea, și care abia aștepta să-i bei sucul. Cu fructe șterse în fugă cu tricoul și înfulecate pe nerăsuflate, pentru că era vremea de plecat la plajă. Cu mic, cu mare, cu hărmălaie și plăcinte la pachet, pentru că era vara și timpul adăsta și el cuminte până mai târziu. Acum cina înfățișa tot ceea ce avea mai bun, pentru că deja câștigase oricum bătălia cu prânzul. Aranja salate și tocănițe doldora de legumele alintate de soare și încheia apoteotic cu torturi și prăjituri București, Amandine sau Savarine, pentru că, deși ceasurile verii erau lungi, bucătăria rămânea totuși mai goală, în drumurile către zarzavaturi felurite și alte îndeletniciri gospodărești. Se mânca după un duș rapid cu apa de la furtun, călâie și taman bună să te scape de nisip și de amorțeala de după valuri și leneveală. Și apoi taifas, pe băncuța din curte, laolaltă cu toate neamurile de gângănii ce ieșeau din toropeală și ele, cu miros de regina nopții și somn târziu, în care visezi că zbori cu pescărușii peste marea preaiubită.
Era la fel de bine și toamna. Un bine așezat, cu treabă multă, chiar și pentru copii. Cu dimineți în care norii umbreau ferestrele, împroșcându-le uneori îmbufnați cu stropi răzleți, până copilul deschidea un ochi, clipind des și trăgând pătura până sus, sub bărbie. Era prea mult auriu ca să te mai culci la loc, dar și prea multă răcoare ca să cauți cu degete înfrigurate papucii pe dușumeaua de lemn. Așa că mai stăteai, până se auzea ușa și bunica spunea încet că ziua e tocmai bună să fii vesel și fericit. Și, chiar și dacă trebuia să mergi la urâcioasa aia de școală, parcă se mai găseau niște motive de bucurie, creioanele colorate, mărul bot de iepure din ghiozdan și toți colegii care, ca și tine, copilăreau. Plus că veneau după-amiezele, în care printre teme era răgaz și de adunat castane, și de mers cu bicicleta pe coclauri până nu-ți mai simțeai tălpile de atâta pedalat. Te trăda seara, care te învăluia dintr-o dată, îndemnându-te la somn cu parfum de gutui puse pe pervaz, ca niște felinare pufoase, așteptând, răbdătoare, Crăciunul.
Era bine, ce bine, și iarna, cu tot întunericul ei. Pentru că iarna se juca în alb și negru, exact ca programele de la televizor. Era aproape de nepătruns diminețile, când te trezea zgomotul scormonitului în soba rece acum, pentru ca apoi să se arate strălucitoare de-a dreptul în înzăpezirea ei. Iarna îți fura și-ți dăruia timp. Ți-l fura cu înfofoleala ei greoaie, cu mănuși prinse cu șnur pe după gât, cu șosete tricotate de lână și fes cu moț triumfal, care te dădea de gol când făceai cazemată de omăt. Îți oferea timp mereu prea lung până la sărbători, în care să scrii în fiecare zi încă ceva pe lista Moșului, temător că scrie și el la rându-i despre isprăvile zilei, cu bulgări și obraji frecați cu zăpadă. Iarna ascundea ce era mai bun pentru final. Perpelea nucile până te innebunea mirosul, aranja pe rafturi borcane de dulcețuri și magiun de prune afumat la ceaun, toate puse deoparte pentru bunătățile așteptate în seara de Ajun, te obliga să repeți la infinit colindele și să verifici mereu dacă ai cu cine poposi din casă-n casă în așteptarea sosirii unui bebeluș într-o iesle micuță. Iarna te orbea și cu verdele crud al bradului, te îmbăta cu mirosurile lui felurite, de lemn dulce, încă tânăr, și de sevă răspândită-n fiecare ac, căruia îi adăugai fără sfială, mai mult și mai mult, culori și podoabe, din toate câte puțin, ca să fie pomul bogat și să ia ochii. Iarna dădea iama, cu noi de mână, în tot ce ținuseră sub lacăt celelalte surori ale ei, ca să fie sarmalele gustoase și cozonacul crescut. Lipsurile erau parcă uitate, ca anul care vine să știe că plecăm de la belșug și să aducă mai mult. Zilele scurte lăsau loc serilor lungi, cu povești și snoave, cu mere coapte în cadența cristalină a fulgilor pe geam, tocmai bune de făcut amintiri și înrămat în suflet.
Au trecut anii. Ne sunt altfel anotimpurile. Primăvara plănuim concedii care să ne ajute să rezistăm, orbi la copacii zumzăind de albine și la firele de iarbă pe care în iureșul cotidian nu mai are cine să le asculte crescând. Vara dogoritoare ne apasă chiar și cu aerul condiționat pornit la maxim, promițând puțină tihnă, că doar e ziua mai lungă și mințindu-ne cu iluzia că are totuși trei luni, deci răgaz pentru orice. Toamna ne năpădește cu nostalgii nebănuite și cu iz de regret difuz, de parcă a trecut viața pe lângă noi timp de încă un an, fără să știm cum și când. Ca o vară. Iarna își uită zăpezile, amintindu-și doar să se împopoțoneze cu alaiuri stridente de colinde și beteală, pe sub care mai dispare un an.
Ce râmâne? Copilul. Din și de lângă noi, căruia îi suntem datori cu o copilărie minunată. Diferită poate de-a noastră în multe privințe, dar totuși frumoasă, autentică, fără griji. Pentru el trebuie să găsim timp primăvara de admirat flori și de urmărit furnici mereu împovărate și grăbite. Pentru el trebuie să găsim timp de vară târzie, în care să numărăm stele pe un cer pe care nu mai e loc de altceva, în ritmul greierilor și al vacanței binemeritate. Pentru el trebuie să găsim timp pentru o vie din care să culeagă struguri, cu zeama colorându-i buricele degetelor. Pentru el trebuie să găsim timp de iarnă fără tradiții văzute pe la televizor, căutând pe net rapid comandă cozonac București ca să îi oferi răgaz să înțeleagă că sărbătorile sunt despre mult mai mult decât poleială fără rost, că sunt despre oameni și legătura dintre ei, despre altfel de daruri și despre un obicei al generozității care se cultivă în cei mici, pentru ca ei apoi sa devină cu adevărat mari la suflet.
Am avut bunicii noștri. Apoi am ales, poate, să ne facem din părinți bunici. Și vom fi la rându-ne bunici cândva. Trăim trei copilării, de care ne bucurăm diferit, dar care trebuie să fie mereu magice. Cheia suntem tot noi..
