Au deschis o patiserie românească la Bruxelles, iar afacerea de familie le asigură o viață la standarde europene. Patronii muncesc cot la cot cu angajații, spun că le place în Belgia, dar și că visează să se întoarcă la pensie în România.
Cozonacii românești au ajuns, inevitabil, la Bruxelles. În piața „La doi boi” din Anderlecht, denumită așa de numeroșii conaționali rezidenți aici, o piață destul de asemănătoare cu Oborul bucureștean, în hala uriașă, aproape de intrare, te întâmpină o aromă festivă și familiară. Miros de cozonaci, de covrigi calzi, abia scoși din cuptor, de pâine, de vanilie, de coajă de portocală și de rom.
În vitrina Patiseriei Theodor, unde e mai mereu coadă, vezi poale-n brâu, amandine, melci cu nucă, dobrogene cu brânză. Cam orice ai găsi și la o patiserie ori cofetărie din România.
Istoria acestei afaceri inedite a început în 2012, când Mihai Teodor a hotărât că e timpul să plece din Bacău și să muncească în Occident, la fel ca milioane de compatrioți. E un bărbat înalt, masiv. Poartă peste puloverul bej un șorț cu numele patiseriei.
Piața “Doi boi” din Anderlecht
„Am venit în Bruxelles în prima parte a lui 2012. În octombrie, același an, am reușit să fiu pe picioare, cu actele în regulă. De ce-am plecat? Nu-mi mai găseam locul acasă. Stăteam în Bacău și lucram cu tata, aveam firmă de confecții metalice. În 2011, mama a murit. Ea era liantul familiei. Eu și tata am devenit apoi ca două pietre tari. Mi-am zis că unul dintre noi trebuie să facă altceva. Am vrut să plec mai dinainte, dar mama tot timpul, hai, mai stai, mai stai, mai stai. Am stat”.
Standul patiseriei Theodor din Anderlecht
„Văzând oportunitățile din Bruxelles, mi-am zis: de ce nu?”
La scurt timp după ce a fost „pe picioare”, Mihai și-a adus în capitala Belgiei și familia: soția și patru fiice. „Chiar nu mă gândeam la treaba asta, să am afacerea mea. Am plecat și atât. Mă gândeam să îmi găsesc un serviciu bun și să lucrez. Dar văzând oportunitățile din Bruxelles, mi-am zis: de ce nu? Oricum e mult mai ușor în Belgia să îți deschizi o afacere, să poți să implementezi anumite standarde într-o afacere”.
Când și-a înființat firma, Mihai a avut ocazia să cunoască, direct, și instituțiile belgiene. Se mândrește că, în cei 11 ani de când e antreprenor, n-a dat nici o șpagă. „N-a fost nevoie. Sigur, corupție există și aici, dar nu la nivelul din România. Ei au trei tipuri de guverne, trei limbi oficiale, acuma și nemții au obținut guvernul lor, pe lângă flamanzi și francofoni”,
Ce m-a impresionat a fost că belgienii au trecut prin două perioade lungi în care nu au avut guvern. Câteva sute de zile și țara a mers, a funcționat. Nu e ca la noi, vine un partid la putere, schimbă toți funcționarii, îi dă la o parte, îi pune pe ai lui.
Mihai Teodor:
Mihai Teodor
Un jandarm cu „dorință de evadare”
Pe parcurs, când afacerea cu covrigi și cozonaci a prins să se dezvolte, Mihai l-a luat asociat pe Daniel Tomuleasa, un alt antreprenor român din Belgia, care activa în domeniul legume-fructe. „El e mai vechi aici, e de 20 de ani venit, are experiență”, îl prezintă Mihai.
E mai vechi pentru că și gândul lui Daniel de a emigra e mai vechi, datând dinainte de ‘89. „Mi se părea o provocare… Probabil am văzut la mine în familie, unchii mei plecau des, prin Rusia, prin Irak, pe unde se muncea înainte de Revoluție. Undeva prin ‘93, ‘94, aveam 17-18 ani, am încercat și eu să plec cu contract. Eram prea mic, fără experiență, nu m-au luat. Și cumva asta m-a marcat”, povestește asociatul lui Mihai.
Daniel Tomuleasa
„Am mai avut o tentativă, ilegală, cu călăuză, mers pe jos. La două zile după ce am ajuns, în Bruxelles, chiar aici, am văzut câteva produse românești în magazine. Ne-a oprit poliția federală. Puseseră pariu polițiștii, pe echivalentul a 5 euro. Unul a zis că suntem polonezi, altul a zis că suntem români. Au fost simpatici că nu ne-au făcut rău, a doua zi ne-au trimis acasă. În aeroport, în centrul de reținere, am întâlnit un polițist român venit cu părinții de pe timpul lui Ceaușescu. Ne-a ajutat să nu ne pună interdicție pe pașaport. Am ajuns acasă și n-am mai încercat. Dar mi-a rămas dorința de evadare. Apoi am avut o cunoștință, cum se întâmplă, care te cheamă, îți promite marea cu sarea…”
Daniel s-a născut și a copilărit în Constanța. A urmat un liceu cu profil tehnologic, „sunt tâmplar la bază”, apoi școala militară de jandarmi. „Am fost subofițer, lucram pe partea de supraveghere, pândeam, spionam. Era un serviciu foarte mișto, eram tot timpul în civil, eram respectat în unitate. Dar asta a fost să fie. Omul ăsta, cunoștința, a venit după mine. Și m-am dus”. De când trăiește în Belgia, fostul jandarm s-a căsătorit cu o româncă și are doi copii.
„Nu vindem croissante!”
Patiseria Theodor are opt angajați, pe lângă partenerii cu contracte de colaborare, și se pregătește să deschidă puncte de lucru și în afara celor două din Bruxelles.
Patiseria are opt angajați
De ce a decis Mihai să facă poale-n brâu în capitala Europei și nu altceva? „Mama mea a lucrat la o fabrică de morărit și panificație din Bacău. M-am născut printre rafturile de patiserie, ca să zic așa. Soția mea a lucrat și ea 11 ani la fabrica respectivă. Când am venit în Bruxelles, m-am uitat în jur: măi, ce lipsește de aici? O patiserie, o covrigărie. Și ne-am dus la băieții ăștia aici, în hală, au zis că au spațiul ăsta disponibil”.
Culoarul nu era ocupat de nimic asemănător, „belgienii au și ei patiserie, dar se duc într-o altă zonă. Nu poate fi termen de comparație. Nu e concurență. Nu vindem croissante. Doar produse românești. Ei merg pe cofetăria franțuzească. Noi avem boema, amandina”.
Daniel aprobă și adaugă, râzând: „Belgienii sunt foarte buni pe ciocolată. Ciocolată și bere. Noi facem cornuri, cu gem de vișine sau de caise, melci cu nucă, produse care sunt și foarte gustoase, și mai sățioase. Din croissant, se tot desprind bucăți, te alegi cu mai nimic. Nu ține de foame”.
Primii care au apreciat cornurile proaspete și covrigii au fost, bineînțeles, românii din Bruxelles. Apoi, de vitrina cu plăcinte, s-au apropiat și alte naționalități. „Când am deschis, 90 la sută dintre clienți erau români. Acum cred că procentul s-a schimbat, sunt 60 la sută români și 40 la sută de alte nații. Chinezi, africani, belgienii mai vârstnici, care, cândva, făceau și ei acasă. Faptul că văd că sunt făcute artizanal îi încântă”.
Vitrina cu cornuri
„Aici patronii lucrează cot la cot cu angajații”
Patiseria primește și comenzi pentru evenimente. Una dintre angajate predă unui client colacii de nuntă, din cocă dulce, decorați cu flori albe, de fondant. „La început, după 3 săptămâni, am zis că am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele cu patiseria. Dar, dacă vrei ceva de la viață, trebuie să te aștepți: foarte multă muncă, ore de nesomn, nopți pierdute. Oamenii, nemulțumiri, mulțumiri”.
La patiserie lucrează, pe lângă cei din familie, numai români. De curând, am angajat și cetățeni din Republica Moldova, cum e Tatiana, pentru că vorbesc și română, și rusă. S-au înmulțit clienții din spațiul ex-sovietic și e bine să avem oameni care să le vorbească într-o limbă cu care sunt obișnuiți. „Altfel interacționează cu clientul. Când omul vede că încerci să comunici pe limba lui, se apropie mai mult de tine”, explică Mihai.
La patiserie lucrează numai români
Nu doar cornurile trebuie să fie gustoase. Și servirea trebuie să fie pe măsură.
Să se întoarcă omul, să mai cumpere de la tine. La noi, în România, când intri într-un magazin sau într-un hotel, ai impresia că îi deranjezi pe vânzători sau pe cei de la recepție. Dacă vrei să te uiți la marfă, le-ai stricat ziua. Partea asta, cu serviciile, e foarte jos la noi.
Mihai Teodor:
O altă diferență față de ce e în țară, spun cei doi asociați, e felul în care antreprenorii își înțeleg rolul în afacere.
„Ne vedeți cu șorț. Nu pentru poză, ci pentru că toată ziua unul dintre noi e aici, la muncă. În Belgia, antreprenorii mici și medii lucrează cot la cot cu angajații. Să responsabilizeze. În România, conceptul e altul. Oricine are o spălătorie și doi angajați, gata, e patron. Stă acasă, dă ordine și încasează. În Belgia, dacă nu muncești cot la cot cu oamenii tăi, afacerea ta e zero. Nici măcar clienții nu te iau în considerare. Așa e sistemul aici. Oamenii au mai multă încredere când îl văd pe Mihai, dincolo de tejghea. Pe mine mă cunosc mai puțin”, susține Daniel.
„Nu cred că ne-am mai adapta la România”
Una dintre angajatele care modelează cozonaci e Beatrice, fiica lui Mihai. Are 31 de ani și chipul tot un zâmbet. „Patru fete, nouă nepoți. Ducem tradiția mai departe! Să ne vedeți cum ne adunăm, la zilele de naștere sau de sărbători!”, spune tânăra. „Eram deja căsătorită, cu copil, când am plecat. În România, nu puteam să realizez ceea ce am realizat aici. Am casa mea, am mașină, mergem în vacanțe în Italia, în Tenerife”.
Nu cred că ne-am mai adapta la România. Taxele sunt mari și mereu altele, statul nu te lasă să evoluezi. Controale peste controale, la toate vor șpagă, vor bani. În Belgia, instituțiile te ajută, e prietenește, nu-i ca acasă, să se pună de-a curmezișul la orice pas.
Beatrice:
Sigur, continuă Beatrice, oprindu-se din întins umplutura cu nucă, „e multă muncă, trebuie să tragem din greu, mama, tata, surorile. Dar e bine că suntem aici, împreună. Băncile n-au dobânzile așa mari ca la noi. La școală, nu trebuie să cumpărăm nimic, nu dăm cadouri la profesori, nici măcar flori. Dimpotrivă, copiii primesc cadouri”.
Mihai și fiica lui, Beatrice
„Te amendează, dar nu să te îngenuncheze”
Produsul-vedetă de la Theodor sunt covrigii, apoi brânzoaica, plăcinta poale-n brâu, dobrogeana cu brânză sărată, melcii cu nucă și melcii cu mac. „Cozonacii merg foarte bine, mai ales de Sărbători. Cam toate se vând. Scoatem periodic produse noi și le testăm câteva săptămâni, să vedem dacă prind”.
Cozonacii se vând foarte bine de Sărbători
În Belgia, când îți înființezi o firmă într-un anumit domeniu, trebuie să ai angajat pe cineva calificat în domeniul respectiv și pe cineva capabil să țină gestiunea primară.
„Soția mea are calificare în patiserie, ea a adus accesul la meserie. Eu am avut partea de gestiune. Gestiunea primară o primești dacă ai diploma de Bacalaureat sau urmezi un curs de 3 luni, aici. Sau dacă lucrezi trei ani ca asociat în firmă. Și accesul la meserie, la fel, îl poți prelua dacă lucrezi trei ani de zile cu cineva care îl are. Pe partea asta, s-au mai făcut aranjamente, românii se pricep la din astea”, afirmă Mihai.
Cât despre organele de control, le au și belgienii, explică Daniel, „pompierii, Sanepidul, Protecția Consumatorului, cu ei ai de-a face când activezi în domeniul alimentar. Doar că ei sunt foarte deschiși la minte. Dacă ai mijloacele și vrei să îți deschizi o afacere, ei te ajută, pentru că ești pentru ei o sursă de venit. Fiecare serviciu în parte vine, verifică, au anumite reguli, criterii. Fac o primă evaluare și îți spun: până data viitoare când vin, trebuie să pui în ordine asta, asta și asta. Nu îți dă amendă, nu te închide, nu nimic”.
„Următoarea dată”, continuă antreprenorul „dacă ai respectat, îți strânge mâna și la revedere. Dacă n-ai respectat, îți mai dă un termen, dar atunci îți aplică și o amendă, ca o corecție. Dar nu e o amendă să te îngenuncheze. Cum e la noi, te-a prins fără extinctor, îți dă o amendă de aproape îți vinzi coșmelia. Aici, nu. Ei așa văd.”
Funcționarii din Belgia știu că acela care produce devine un plătitor de taxe și aici taxele se plătesc. Din punctul meu de vedere, Belgia are cel mai matematic stat. Mai matematic și decât nemții. În Belgia, totul este calculat. Probabil și aerul. Tot ce consumăm plătim. Legile se aplică pentru toți.
Daniel Tomuleasa:
În perioada pandemiei, la laboratorul de patiserie din hală, s-a lucrat la foc continuu. „Am făcut livrări la domiciliu. Comenzi peste comenzi. Am avut liber la circulație. Câtă vreme erai în domeniul alimentar, aveai liber. Dar mai târziu de ora 23.00 nu puteai livra. Nu a fost chiar sistemul militar implementat la noi. Au fost câteva amenzi și aici, nu zeci de mii de amenzi. Iar cei care n-au putut lucra au primit ajutoare de la stat, salariul minim pe economie”, spune Mihai.
Și în perioada pandemiei au lucrat continuu
„Acasă, vorbim numai în română”
În țară, cei doi asociați și familiile lor au revenit doar în concedii. Sau pentru acte. „Când avem de-a face cu autoritățile din România, e dezastru. Nu poți să te apropii. Pierzi timp. Oamenii nu sunt informați, se merge pe cunoștințe, relații. Instituțiile nu comunică eficient cu cetățenii”, precizează Mihai.
Cu totul altfel se derulează raporturile cu autoritățile belgiene. „Dosare cu șină? Nu există așa ceva aici, decât probabil în arhive, pe undeva”, intervine Daniel, râzând. “Serviciul de administrație comunală e foarte bine pus la punct. Numai în Anderlecht sunt vreo 97 de naționalități înregistrate. Când mergi și îți declari rezidența, îți pun la dispoziție o listă cu documente, pe care trebuie să le depui. Totul se face pe programări. Lucrurile merg într-o ordine corectă, nu te întoarce înapoi pentru nu știu ce”.
„Da, da, și la ghișeu nu-ți vorbește urât, cum vorbește acasă. Dacă vrei să scoți un certificat, un buletin, te doare capul. Stai cu orele”, completează Beatrice.
Dar România nu înseamnă, desigur, doar instituțiile publice. Anual, de 1 Decembrie, Patiseria Theodor se implică în organizarea unei petreceri, cu muzică și mâncare, unde se strâng românii din zona Bruxelles-ului. „În momentul de față, în Belgia, românii sunt pe locul doi ca număr de antreprenori, după belgieni. E o statistică pe care am aflat-o de la Ambasada României. Peste 50.000 de antreprenori români în Belgia”, spune Mihai.
Nepoții lui merg la școli în franceză, dar „acasă, vorbim numai română. Citesc sau ascultă povești în română”. Daniel îi dă dreptate: „Când copiii uită limba maternă, e vina părinților. Copiii mei sunt la școală în flamandă. Dar tot așa, acasă vorbim în română. M-am apucat de vreo două ori să învăț flamanda, dar am renunțat. O să mai încerc. Deocamdată, mă folosesc de franceză”.
Planuri de pensie
Ce le lipsește aici, în Belgia? „Sunt unul dintre oamenii norocoși care și-au putut aduce familiile aici”, răspunde Mihai. „Sunt împreună cu copiii, cu oamenii dragi. Pe partea sentimentală, sunt mai avantajat decât ceilalți români care sunt plecați. Ce-aș putea spune că-mi lipsește? Atmosfera de acasă, oamenii de acasă, românii de acasă. Avem cunoștințe de toate naționalitățile aici, amici. Prietenia are pentru mine o altă însemnătate. Nu pot să spun că am prieteni belgieni. Am amici”.
Cât despre revenirea în patrie, asta se amână. „Am și gândul să mă întorc acasă, definitiv. N-am uitat niciodată de unde am plecat și cred că în România e casa mea. O să mă întorc cu siguranță. Cred că mi-aș putea găsi un locușor undeva, într-un sat de munte. Am călătorit mult în Apuseni și m-am îndrăgostit de zona aia”, continuă Mihai.
Daniel vrea și el să se retragă în România. „Da, categoric, m-am gândit să mă întorc. Dacă ar fi să aleg o țară, unde să trăiesc după pensionare, m-aș duce în Spania. Dar tot acasă mă trage ața și pe mine. În Constanța, că sunt îndrăgostit de mare și de apă. E și aici mare, la o sută de kilometri, Marea Nordului. Dar e mult mai rece, nu se compară cu marea noastră. Totul pare mult mai rece aici, de la lumina zilei la anotimpuri. Mi-aș dori să am o vilă micuță, unde să îmi primesc cunoștințele pe care le am aici în Belgia, în sezonul estival. Să le gătesc un pește, să depănăm amintiri”.
Beatrice, Mihai și Daniel
Mihai rafinează planul. „Când o să vreau să merg la mare, o să stau la el. Iar el, când o să vrea să vadă munții, o să vină la mine”.
