CORESPONDENȚĂ DE LA GRANIȚA CU FÂȘIA GAZA. Din adăposturile antiaeriene, israelienii cred că „nu mai există nicio șansă pentru pace!” Cei mai mulți îl acuză pe Netanyahu că „ne-a divizat” 

Din Așkelon și Tel Aviv, Israel, jurnalistul freelancer Mircea Barbu relatează despre conflictul din ultimele 6 zile, care a cauzat moartea a peste 2.000 de oameni, israelieni și palestinieni deopotrivă, și rănirea altor mii.  

La 17:00 fix alarma antiaeriană răsună în tot Așkelonul, un oraș aflat la mai puțin de 20 km de Fâșia Gaza. Câteva clipe mai târziu, așa cum anunțaseră public militanții Hamas pe rețelele sociale, rachetele încep să zboare pe cer în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos, într-un dans sinistru ce lasă în urma sa mii de morți, case distruse și multă suferință. 

Este a patra zi de conflict israeliano-palestinian, după ce sâmbătă, 7 octombrie, militanții teroriști Hamas au lansat atacurile sângeroase asupra Israelului.

„Și Putin e vinovat de ce se întâmplă acum”

Oamenii ies din mașini, fug către cel mai apropiat adăpost sau pur și simplu se întind pe trotuar, cu fața-n jos, mâinile pe cap, lipiți de cel mai apropiat perete. „Oh, boje!” ( n.a. – „Dumnezeule!”) strigă femeia de lângă mine și soțul ei în rusă, în timp ce se strecoară înfricoșați printre cotloanele micului adăpost din parcul central al orașului. Aici locuiesc un număr semnificativ de evrei ruși și ucraineni, unii dintre ei fugiți chiar recent din calea războiului din Ucraina. 

„Fuck, Putin!” strigă, într-un amestec de furie și teamă, bărbatul. „Și el e vinovat de ce se întâmplă acum!”, încearcă să explice acesta cu ajutorul telefonului, printre zgomote de rachete interceptate de celebrul Iron Dome, scutul israelian fără de care multe orașe, inclusiv acesta, ar fi fost puternic afectate de miile de rachete trase de militanții palestinieni. 

Israelienii, șocați de atacurile Hamas 

În adăpost ni se alătură, la fel de grăbit și speriat, Oren, care locuiește în apropiere, însă din cauza ploii de rachete n-a mai apucat să ajungă acasă. Telefoanele zbârnâie încontinuu. Rude și prieteni care sună îngrijorați. Ecranele se aprind de la aplicația prin care israelienii află dacă în zona unde sunt au loc atacuri cu rachete. Fețele ni se luminează intermitent în micul buncăr pe care îl împărțim câteva minute, cât durează alerta. 

Așkelon. Scutul israelian Iron Dome interceptează rachete trase de Hamas din Fâșia Gaza. Conform oficialilor israelieni, 117 rachete au fost trase, miercuri, de militari în decurs de 40 de minute asupra orașului

La ieșire, Oren mărturisește că nu s-a așteptat niciodată la un atac de asemenea proporții. „Qassam? Da, sigur!”, spune bărbatul, cu referire la brațul armat al Hamas. „Dar Hamas-Hamas, să intre în Israel așa? Niciodată?” 

„Nicio șansă pentru pace”

Cu peste 1.200 de civili israelieni uciși și peste 100 răpiți de Hamas, conform oficialilor israelieni, îl întreb pe Oren despre cauzele acestui conflict. „Crezi că este o răzbunare a palestinienilor din Gaza, consecința actelor Israelului?”

Răspunsul vine ferm, fără nicio urmă de ezitare în voce. „Nu! Israelul n-a ucis niciodată civili palestinieni!” 

Oren e de părere că pacea este imposibilă acum

Organizația Națiunilor Unite contrazice însă afirmația lui Oren. Conform statisticilor, peste 200 de palestinieni au fost uciși doar anul acesta, înainte de declanșarea războiului, în confruntările cu forțele de securitate israeliene. Reprezentanții ONU apreciau, în raportul lor, că nivelul de violență depășea numărul total de morți de anul trecut și cel mai mare număr de decese înregistrat din 2005, când a avut loc ultima confruntare armată majoră între cele două tabere. 

Înainte să plece, îl întreb de pace. Mai e posibilă după evenimentele din aceste zile? „Nu. Nu mai există nicio șansă pentru pace!”  

Solidaritatea israelienilor: „Ajut cum pot” 

Atacul de acum șase zile a avut loc pe fondul instabilității politice din Israel, a crizei umanitare fără precedent din Fâșia Gaza și a deteriorării nivelului de trai din Cisiordania, au arătat analiștii conflictului vechi de 75 de ani.  

La Tel Aviv, la o aruncătură de băț de o clădire serios avariată de rachetele trase în prima zi a conflictului, David colectează donații pentru armata israeliană. În cutii mari de carton, împreună cu alți voluntari, acesta strânge alimente neperisabile, produse de igienă, chiar și câteva cărți de colorat, pe care oamenii le donează, în speranța că vor ajunge la copiii miilor de familii evacuate din kibbutz-urile devastate de atacurile recente. 

David, voluntar din Tel Aviv, e de părere că, uniți, israelienii nu vor putea fi înfrânți niciodată

„Asta e adevărata față a Israelului, prietene! Vom rezista, vom învinge! Nu vă faceți griji. Când noi, israelienii, suntem uniți, nimeni nu ne poate înfrânge!”, spune bărbatul, în timp ce aleargă de colo-colo, cu o rolă de scoci în mână și telefonul care nu mai contenește să sune. 

Oamenii care vin să doneze spun că fac asta pentru că nu știu altcumva cum să răspundă în fața tragediei care a șocat o națiune întreagă. „Ajut cum pot! Altcumva nu știu cum să reacționez!”, îmi spune un bărbat de vârstă mijlocie, care vrea să rămână anonim. „Spune-mi Tel Aviv în articolul tău!”, strigă de pe trotineta electrică, înainte să se piardă pe străzile aproape pustii ale orașului.

Donații pentru armata israeliană. Oamenii s-au solidarizat în fața atacurilor din ultimele zile

„Armata noastră este de vină”

Din ușa prăvăliei sale, Nicolae Dvir, originar din Baia Mare, emigrat în Israel acum 62 de ani, în timpul regimului comunist, privește cu îngrijorare către tinerii voluntari. Bărbatul are o prăvălie în care vinde „cafia”, pe care o pronunță chiar și după atâția ani tot cu accentul molcom de ardelean. Are și dulciuri, țigări și alte câteva lucruri de care n-ai crede niciodată că ai nevoie până nu treci pragul micii sale afaceri. 

Nicolae Dvir, de origine română, crede că de vină este armata israeliană

– „Vă e frică?”, îl întreb direct. – „Nu! Eu am fost în armată, în trei războaie: în ’67, ’73 și ’82. Ce s-a întâmplat știm, dar ce o să se întâmple nu știm”, spune bărbatul. 

– „Cine e de vină?”, îndrăznesc să-l întreb. – „Armata noastră este de vină!”, spune răspicat evreul de origine română.

Furia

Pe lângă sentimentul de solidaritate se simte și multă furie în israelienii pe care i-am întâlnit pe străzile din Tel Aviv. Furie față de Hamas, furie față de forțele de securitate ale țării, furie față de clasa politică israeliană și mai ales furia față de premierul Beniamin Netanyahu. 

Ben Ami Jacob, evreu de origine română din Tel Aviv, e furios pe actuala guvernare pe care o consideră responsabilă pentru cele întâmplate

Ben Ami Jacob, originar din Tel Aviv, cu părinți români, e atât de furios, încât la auzul numelui premierului israelian scuipă cu dispreț pe caldarâmul din fața unei clădiri bombardate din orașul său natal. Vorbește în română și engleză.

Guvernul ăsta a fost preocupat doar să-l protejeze pe premier să nu facă pușcărie, atât. El (n.a.- Netanyahu) crede că dacă el nu e la putere, atunci nici noi nu mai suntem. E un megaloman! Ce se întâmplă acum este consecința evenimentelor din ultimul an. Premierul ăsta ne-a divizat. Iar acum suntem slabi!

Pe strada Ben Yehuda, denumită așa după un celebru jurnalist evreu, acum e pustiu. Dintr-o cafenea, printre puținele deschise, răsună muzica celor de la HaBanot Nechama, trupă folk celebră în Israel, iar chelnerița privește pierdută la străzile goale. 

În același timp, la granița cu Fâșia Gaza sute de tancuri și zeci de mii de soldați se pregătesc pentru o invazie terestră, în minte îmi vin câteva versuri ale poetului israelian Yehuda Amichai. Le-am citit pe avion, în drum spre Israel, într-o postare de Facebook a unei colege de breaslă.

Ele sună cam așa:

Dumnezeu are milă de copiii de grădiniță. El are mai puțină milă de copiii de școală Și de cei care au crescut mari nu are milă deloc, îi lasă singuri, și câteodată ei trebuie să se târâie în patru labe prin nisipul fierbinte, plini de sânge,să ajungă la punctul de prim-ajutor. Dar poate că El va veghea asupra celor care iubesc cu adevăratși va avea milă de ei și îi va adăposti Cum un copac adăpostește un om bătrân care doarme pe o bancă. Poate că și noi vom cheltui pe eiultimii bănuți ai bunătățiipe care Mama ni i-a dat nouăastfel încât fericirea lor să ne apereacum și în toate zilele noastre.

*Poem citit de Ițhak Rabin la ceremonia de acordare a premiului Nobel pentru pace, la Oslo, în 1994. Laureații au fost Ițhak Rabin, Șimon Peres și Yasser Arafat