E de ajuns numai să răsfoiești manualele (cele bune) de liceu și găsești tonul, tezele, ideile lui Manolescu. Cărțile lui cele mai bune au fost tocate, didacticizate, au intrat adânc în felul cum ne înțelegem literatura încă din adolescență. Dar nu știi mai nimic despre Manolescu, dacă știi doar atât.
L-am citit încă din liceu („Arca lui Noe” și „Metamorfozele poeziei”, normal), l-am văzut în diverse interviuri, l-am și votat la 18 ani, chiar după ce am dat la Filologie, dintr-un fel de solidaritate și speranță că s-o găsi vreun loc pe lume pentru cei obsedați de literatură. Apoi l-am avut profesor.
Mai întâi în săli pline, la cursuri generale, cu mulți studenți. Apoi, în minunate sesiuni la master, unde eram câte 7-8 studenți. Îl urmăream intrigat încă din anul II în 368, autobuzul care-l aducea din zona Tricodava, unde stătea, spre Universitate. Ne tot întâlneam și mă fascina alura non-vedetă a acelui om, felul modest și eficient în care interacționa cu noi, ăia micii.
La cursuri, ne lăsa să ne turnăm prostiile și obsesiile, observațiile incomplete, era deja un semizeu literar în viață și totuși își bătea capul cu ideile nedigerate ale unor minți crude.
A știut tot timpul să asculte, într-o lume în care tot soiul de profesorași nu știu să tacă, ce să mai vorbim să afle câte ceva despre ce cred studenții. Îl testam tot timpul, îl provocam.
Am ajuns câțiva să scriem la revista lui, România Literară, aduși de Ioana Pârvulescu. În vreo trei ani, diferențele ideologice și, până la urmă, de gust cultural au ajuns într-o zonă ireconciliabilă. Ne-am despărțit.
Cumva, era la Manolescu un contrast între un profesor de o vioiciune incredibilă și o persoană publică din ce în ce mai blazată și conservatoare. Până să ne despărțim, am apucat să înțeleg ce înseamnă „a ține spatele”. Bătăliile politice și culturale din anii ’70-’80 îl educaseră în această direcție a solidarității intelectuale: sprijină libertatea celuilalt, stai lângă el.
După ani și ani, o carte de-a mea l-a enervat, susținea exact contrariul credințelor sale critice. A scris un articol de dezicere. L-a scris hotărât, cumva furios, dar eu tot am simțit acea căldură profesorală a omului care nu mai are chef să înțeleagă, dar ți-o spune articulat și public tot din respect.
Au urmat 15 ani în care nu am mai înțeles mare lucru din Manolescu. Ne întâlniserăm la lansarea „Istoriei critice” în spațiul fostei Preoteasa, locul unde Manolescu s-a întâlnit o perioadă cu poeții generației ’80, ajutând la lansarea și impunerea ei într-o manieră decisivă.
Din nou mă invitase să vorbesc, deși știa că felul în care citesc cărțile e fundamental diferit de al său. Din nou o dovadă de generozitate subtilă: omul nu voia periere, voia pe cineva care să-l tragă de mânecă. Și m-am luat în serios, i-am spus și acolo ce credeam că nu merge.
Preluarea șefiei Uniunii Scriitorilor a schimbat totul, Manolescu s-a înconjurat de oameni din altă paradigmă, profesioniști ai pupatului de mâini. În momentul acela ne-am pierdut. Din când în când, prin vreun interviu îmi dădea câte o scatoalcă pentru că aș fi prea socialist, pentru că aș promova critici de direcție iresponsabile.
Mă rog, eram încă o dezamăgire de-a lui, nimic spectaculos. Le-am luat pe toate ca pe simple mustrări părintești. Aveam în spate discuțiile noastre de tip profesor-discipol care nu mai puteau fi anihilate de izbucniri publicistice. Fundamental, estetismul domniei sale se transformase în conservatorism pursânge.
Dorința de a cultiva un „gust” precis pentru cultură se transformase în elitism pe care l-a rezumat astfel în câteva interviuri: „Masele nu fac cultură. Elitele fac cultură”. Cu așa ceva nu știu dacă ar fi fost de acord Manolescu cel din „Arca lui Noe”, din anii ’70-’80. Ideologic și politic, Manolescu și-a cam tocat timpul inutil, nu avea fler, intuiție, chef și forță să joace până la capăt cărți ideologice.
Îmi amintesc câtă savoare aveau discuțiile cu el despre lumea culturală, literară, alături de studenți, scriitori etc. Și cât timp pierdea în acei ani 2000 cu politica, de exemplu cu campanii electorale pentru Isărescu!
Omul-literatură
Manolescu e important nu doar prin cărți, ci pentru felul atent în care s-a inserat în geneza socială a unor curente literare – sensibilitatea lui nu era optzecistă, de exemplu, dar nu vei întâlni vreun scriitor din perioada aia să-i conteste importanța.
Era un liberal obsedat de dreptul la expresie, lucru care i-a ajutat și pe cei care nu erau de acord cu el. Era sceptic față de megalomaniile intelectuale, un spirit sănătos sarcastic era afișat de câte ori mai apărea câte un „mesia” cultural. (Da, de aceea prefer nici să nu discut ultima perioadă de conducere a Uniunii Scriitorilor, plină de energii pierdute pentru o cauză pierdută).
Manolescu ne-a ordonat literatura română cu o viziune cristal, cu observații percutante. Avea o cruzime ludică incredibilă, delicioasă, una care îi scoate din minți și acum pe scriitori, dar care mie întotdeauna mi-a plăcut, pentru că transmitea un mesaj fundamental: să știți că oricât de serioasă pare cultura, dacă uiți de joacă, ești pierdut!
Ca orice mare critic și-a avut pierderile sale de intuiție, greșelile de analiză, toate rămân de acoperit, Manolescu va rămâne mult timp de acolo, și în absență, un partener de dialog pentru cei care vor să înțeleagă România ultimilor 70 de ani.
Nu în ultimul rând, Manolescu a fost unul dintre ultimele mari staruri ale culturii române formate în vremea comunismului, pe atunci pe când literatura era de o importanță maximă, nu un sertar oarecare de divertisment.
Am încercat să evit cât mai mult așa-zisele „amintiri”. Sunt mii de studenți și scriitori care vor tot turna amintiri cu profesorul carismatic și cu criticul redutabil. Unii s-au grăbit să-l aducă în scenă și pe Manolescu arogantul, superficialul etc. Eu nu vreau să închei decât tot cu 368.
După mai multe curse în care îl salutam discret și îl lăsam în pace, am început să mai și vorbim. Subiecte „grele”, cât mai e abonamentul, cât mai e o chirie în Drumul Taberei, cine mai stătea pe ici pe colo (cartierul era plin de intelectuali, la fiecare stație aveai câte unul, ba C.M. Ionescu, ba George Gană, ba Eugen Negrici etc.).
Când mai beam câte o halbă după ședința de redacție de la România Literară, berea îi aluneca proletar pe gât, cu înghițituri mari, totul încheindu-se cu un plescăit scurt de plăcere. Estetul și elitistul din 368 avea un secret, așa prefer să mi-l amintesc, acela că era mai mult decât în elementul lui într-un autobuz de cartier, vorbind despre Arghezi sau Ivasiuc cu naturalețea unei discuții despre prețurile din Piața Moghioroș.
Am un singur regret, n-am apucat să-i spun ceva. Că oricât l-am enervat cu momente din micul meu parcurs public, că oricât de tare l-aș fi supărat cu antielitismul meu, el n-a putut să mă supere niciodată. Pentru că apucase să-mi dea/să ne dea prea mult. Pentru că, înainte să fie un critic și scriitor excelent (vezi „Teme”, acele articole în care critica și literatura fuzionează), Manolescu a fost, direct sau indirect, profesorul tuturor celor care mai lucrează azi cu textul literar.
„De foarte multe ori sunt întrebat, apropo de câte o carte sau de câte o emisiune: «- Cum titrăm acolo?», «- Nicolae Manolescu, cum altfel să titrați?! Profesor». La urma urmei, dintre toate aș alege titlul de profesor, că asta am fost și asta am să rămân toată viața, chiar dacă acum sunt la pensie și nu mai predau”. (sursa)
